ICCJ. Decizia nr. 4041/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4041/2012
Dosar nr. 3799/108/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 733 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad a respins contestaţia reclamanţilor B.L. şi B.E., formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad, prin Primar, privind modificarea dispoziţiei Primarului din 26 iunie 2009.
Pentru a pronunţa-această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în baza notificării din 07 august 2001 trimisă prin B.E.J. P.V., reclamanţii au solicitat, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, în calitate de foşti proprietari tabulari, despăgubiri pentru imobilul din Arad în suprafaţă de 1.053 m.p. Acest imobil a fost expropriat prin Decretul nr. 404/1978 al Consiliului de Stat al R.S.R. şi s-a dezmembrat în trei parcele, din care 569 m.p. au rămas în proprietatea statului pentru construirea unui bloc de locuinţe, iar 488 m.p. a rămas foştilor proprietari. Prin dispoziţia din 26 iunie 2009, Primarul Municipiului Arad a dispus restituirea în natură a parcelei de 46 m.p., iar pentru suprafaţa de 523 m.p., teren ce nu poate fi restituită în natură, s-au acordat despăgubiri.
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză, probă în temeiul căreia prima instanţă a apreciat că plângerea este neîntemeiată, întrucât intrarea la blocul construit pe terenul în cauză se face prin partea din spate, unde se află şi terenul pretins a fi liber. Atât accesul, cât şi orice eventuală intervenţie a pompierilor, salvării, se face numai prin această zonă, care este extrem de îngustă. Or, îngrădirea acesteia nu ar da satisfacţie nici petenţilor care revendică o suprafaţă mult mai mare de teren şi nici unui bloc de locuinţe cu patru etaje şi cu magazine la parter, ai cărui locatari ar fi în situaţia de a nu şi-ar putea transporta obiecte mai voluminoase pe această uşă de acces.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii B.L. şi B.E., arătând că prima instanţă în mod eronat a respins acţiunea, fără să ia în considerare raportul de expertiză tehnică care statuează că accesul la blocul de locuinţe se poate face pe ambele intrări laterale şi că suprafaţa solicitată nu este afectată de utilităţi subterane.
Reclamanţii au mai arătat că instanţa de fond nu a procedat la o cercetare la faţa locului pentru a-şi formula o părere obiectivă, susţinând şi că hotărârea nu este motivată în drept.
Prin decizia civilă nr. 666 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că din cuprinsul art. 10, 11 şi 18 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în situaţia în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii urmând să se stabilească prin echivalent.
Or, în speţă, terenul în suprafaţă de 118 m.p., solicitat de reclamanţii B.L. şi B.E. de a le fi restituit în natură nu este susceptibil de o fi retrocedat faţă de textele invocate, acesta fiind ocupat de spaţii verzi şi alei, parcare auto, drum public.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, arătând că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a interpretat şi aplicat greşit legea, respectiv dispoziţiile art. 10 alin. (1), (2) şi (3) raportat la art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestor texte de lege, ori de câte ori o persoană îndreptăţită la restituire în natură, solicită un teren liber, neafectat de servituţi legale sau alte amenajări de utilitate publică, autorităţile competente sunt obligate să atribuie terenul respectiv în natură către acea persoană.
Nelegalitatea deciziei recurate constă în contrarietatea generată de existenţa unui teren solicitat în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, care îndeplineşte în totalitate condiţiile impuse de legiuitor pentru a fi putea fi restituit în natură, de existenţa unei cereri de restituire formulată în termenul şi în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale mai sus invocate, de natură să dea naştere unui alt regim juridic aplicabil decât cel prevăzut de actul normativ de reparaţie.
Reclamanţii au mai arătat că instanţele anterioare au interpretat în mod eronat faptul că terenul de 118 m.p. este afectat de servituti legale ori alte amenajări de utilitate publică, în realitate, acesta fiind liber şi îndeplinind toate condiţiile impuse de legiuitor pentru a fi restituit în natură.
Astfel, deşi se reţine că terenul în discuţie „este ocupat de spaţii verzi şi alei, parcare auto, drum public”, din raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert R.V., rezultă că terenul este amplasat în spatele blocului şi că pe această suprafaţă nu există reţele edilitare subterane sau supraterane, nefiind ocupată decât de un garaj metalic (construcţie demontabilă), ba mai mult drumul public la care face trimitere instanţa de apel, şi spaţiile verzi sunt situate în partea din „faţă” a blocului, nicidecum în partea din „spate” a blocului, în vecinătatea căruia se găseşte terenul solicitat.
Raportat la accesul auto în caz de intervenţie, în ipoteza restituirii celor 118 m.p., suprafaţa rămasă ar avea un front de aproape 10 m în lăţime, calculat de la marginea terenului solicitat şi până la intrarea în bloc, din care 7,50 m sunt şi pot fi destinaţi/folosiţi în totalitate de autoutilitarele de intervenţie.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs care a fost comunicată recurenţilor; niciuna dintre părţile cauzei nu a administrat alte probe în această etapă pocesuală.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed:
Imobilul situat în municipiul Arad, compus din teren în suprafaţă 569 m.p. şi construcţia edificată pe acesta (61,25 m.p.), ulterior demolată, a fost preluat de stat din proprietatea recurenţilor-reclamanţi prin Decretul nr. 404/1978 în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe; la momentul respectiv recurenţii-reclamanţi au fost despăgubiţi cu suma de 8.140,25 RON; ulterior preluării, parcela a fost dezmembrată în parcela în suprafaţă de 407 m.p. şi parcela în suprafaţă de 162 m.p., transcrisă după preluare în cartea funciară în proprietatea statului.
Prin notificarea formulată, recurenţii-reclamanţi au solicitat restituirea în natură a unei părţi din acest teren, anume o suprafaţă de 200 m.p., aceasta fiind o suprafaţă liberă în sensul Legii nr. 10/2001, în aprecierea lor şi, deci, susceptibilă de restituire în natură; ulterior, au precizat această suprafaţă pretins liberă ca fiind de 118 m.p., iar nu 200 m.p.
Prin dispoziţia contestată emisă de Primarul Muncipiului Arad s-a dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de 46 m.p.; pentru restul suprafeţei de teren de 523 m.p. ce nu poate fi restituită în natură, ca şi pentru construcţia demolată în suprafaţă de 61,25 m.p., recurenţilor-reclamanţi li s-a propus acordarea de despăgubiri în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de recurs nu poate reaprecia asupra situaţiei de fapt, astfel că cele dezvoltate de recurenţi în cuprinsul memoriului de recurs şi prin care tind la modificarea acesteia, nu pot fi analizate de această instanţă de control judiciar; promovarea recursului urmăreşte să supună decizia recurată exclusiv unui control de legalitate, iar nu de netemeinicie, nefiind permisă decât verificarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile.
Ca atare, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia respingerii contestaţiei formulate, faţă de cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, această suprafaţă de teren a cărei restituire în natură se solicită, este ocupată de spaţii verzi, alei, parcare auto şi drum public.
Art. 11 alin. (3) şi (4) din lege prevede: „În cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane sau rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. (3)-(6), se vor aplica în mod corespunzător.
În cazul în care construcţiile pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile raparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.”
Faţă de normele anterior citate, rezultă că în concepţia legiuitorului, realizarea scopului exproprierii nu are un înţeles restrictiv, (neînsemnând numai amprenta la sol a blocurilor construite, în acest caz), de vreme ce legea nu permite restituirea în natură nici în situaţia în care lucrările ocupă funcţional întregul teren expropriat sau când acesta ar fi afectat unor amenajări de utilitate publică.
Or, faptul că terenul solicitat spre restituire de reclamant se află în imediata vecinătate a unui bloc şi a spaţiului verde aferent acestuia, fiind ocupat de alei, parcare auto şi drum public, conduce la concluzia incidenţei art. 11 alin. (3) din lege, aceasta fiind o amenajare de utilitate publică, astfel noţiunea de referinţă este definită prin dispoziţiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii: căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Drept urmare, existenţa unor spaţii verzi, a unor alei şi a parcării aferente blocului pentru a cărei construire s-a dispus măsura exproprierii, reprezintă un impediment legal la restituirea în natură, cum corect au constatat instanţele anterioare, cele enumerate fiind susceptibile de încadrare în noţiunea de amenajare de utilitate publică.
Totodată, existenţa acestor impedimente la restituirea în natură se înscriu în dispoziţiile art. 11 alin. (4) din lege (ocuparea funcţională a terenului de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea), întrucât aceste amenajări se circumscriu unui efort de sistematizare echilibrată a zonei, care a fost concepută şi realizată după expropriere, într-o anumită logică urbanistică, ce trebuie prezervată.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.L. şi B.E., împotriva deciziei nr. 666 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4037/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4051/2012. Civil → |
|---|
