ICCJ. Decizia nr. 4350/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4350/2012
Dosar nr. 6433/3/2009
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 februarie 2009, reclamanta P.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primăria municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să soluţioneze notificarea nr. 980/2001, prin emiterea unei dispoziţii cu titlu de restituire, prin compensare cu terenul în suprafaţă de 334 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1, pentru imobilul teren situat în Bucureşti, în suprafaţă de 490 mp, situat în sectorul 1.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat cererea, în raport de concluziile raportului de expertiză, din care rezultă că valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 490 mp, fosta proprietate a autorului său, este de 392.000 Euro, iar valoarea de circulaţie a terenului solicitat de către reclamantă la compensare, în suprafaţă de 334 mp, situat în sectorul 1 este de 133.600 Euro, în sensul ca pentru diferenţa de valoare de 258.400 Euro să i se acorde măsuri reparatorii în echivalent bănesc.
Prin sentinţa civilă nr. 1050 din 09 iulie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea precizată, a obligat pârâţii să soluţioneze notificarea nr. 980/2001, prin emiterea unei dispoziţii de acordare în favoarea reclamantei a măsurilor reparatorii pentru terenul situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 490 mp, prin compensare cu terenul situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 334 mp şi a obligat pârâţii să emită, în favoarea reclamantei, dispoziţie motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc pentru suma de 258.400 Euro, ce reprezintă diferenţa dintre valoarea terenului din Bucureşti, sector 1 (392.000 Euro) şi cea a terenului situat în Bucureşti, sector 1 (133.600 Euro).
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă, că cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii. Că, reclamanta a transmis în termen notificare, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti sub nr. 38406/2001, fără să primească însă, vreun răspuns. Constatând că unitatea deţinătoare a refuzat în mod nejustificat soluţionarea notificării, cu referire la Decizia în interesul legii menţionată anterior, tribunalul s-a constatat competent să soluţioneze pe fond notificarea.
În ceea ce priveşte calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceasta rezultă din înscrisurile depuse la dosar, întrucât imobilul din Bucureşti, sector 1 a fost dobândit de A.R. de la vânzătorii A.K. şi K.A., în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 mai 1943 şi autentificat sub nr. 12170 din 11 mai 1943 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 436/1965, de pe urma defunctului R.O.A. (aceeaşi persoană cu R.A., după cum rezultă din declaraţiile de notorietate depuse în copie la dosar) a rămas în calitate de unică moştenitoare soţia supravieţuitoare a acestuia, R.S. (devenită ulterior căsătoriei M.R.S.). Reclamanta P.V. este moştenitoarea testamentară a defunctei M.R.S., conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar.
De asemenea, s-a reţinut, că A.R. a figurat cu rol fiscal pentru imobilul teren viran situat în Bucureşti, în perioada 1948-1950, autorităţile locale comunicând că nu deţin date privind modul de trecere în proprietatea statului a imobilului menţionat .
Prin urmare, s-a stabilit caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanţa a reţinut, din adresa nr. 786747/5959/ind. SU din 04 decembrie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Urbanism şi Amenajarea Teritoriului că terenul se află într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic, fiind afectat de un bloc de locuinţe, de spaţiul verde aferent blocului şi de trotuar. De asemenea, conform adresei nr. 13694/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, imobilul în suprafaţă de 490 mp este afectat în totalitate de elemente de sistematizare (bloc, alee acces bloc, spaţiu verde).
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 334 mp, situat în Bucureşti, sector 1, care a fost cerut în compensare, s-a constatat că acesta se află în proprietatea statului (categoria de folosinţă „alte terenuri”) şi nu face obiectul vreunei cereri de restituire în natură sau de reconstituire a dreptului de proprietate.
De asemenea, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul situat în sector 1 a fost identificat, reţinându-se că are o suprafaţă de 334 mp, laturile şi vecinătăţile terenului fiind evidenţiate în schiţa anexă. Prin acelaşi raport de expertiză s-a stabilit că terenul, fosta proprietate a autorului reclamantei, situat în Bucureşti, sectorul 1, în suprafaţă de 490 mp, are o valoare de 392.000 Euro, iar terenul solicitat în compensare, situat în sector 1, în suprafaţă de 334 mp, are o valoare de 133. 600 Euro.
Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi prevederile art. 1 pct. 7 din Normele metodologice, constatând că terenul solicitat de reclamantă în compensare, situat în Bucureşti, sector 1, este deţinut de Primăria Municipiului Bucureşti, fiind disponibil pentru a putea fi acordat în compensare.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, apel care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 598/A din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat ca fiind fără relevanţă asupra soluţiei pronunţate de tribunal, susţinerile apelantului legate de necesitatea existenţei unei declaraţii exprese din partea reclamantei că nu mai are alte acte de depus si că actele doveditoare trebuiau depuse în termenul de 18 luni, astfel cum a fost prelungit legal.
S-a reţinut că apelantul pârât a invocat dispoziţii legale în mod generic, fără să arate care este situaţia concretă în cauză, neconformă legii si care a justificat nepronunţarea sa asupra notificării pentru o durata de 10 ani de la data depunerii notificării.
Aceasta, în condiţiile în care, în dosarul administrativ format la instituţia pârâtă, urmare a notificării adresate de reclamantă, existau depuse toate actele necesare soluţionării notificării şi anume, titlurile de proprietate si actele care atestau calitatea de moştenitor, astfel ca pârâta să se poate apăra susţinând că nu existau depuse aceste acte.
Or, faţă de împrejurarea că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/ 2001 nu este un termen de recomandare, ci unul imperativ, pârâta trebuia să soluţioneze notificarea, iar faptul că nu a făcut-o, a deschis posibilitatea instanţei să o soluţioneze pe fond, astfel cum s-a tranşat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată in recurs in interesul legii.
In ce priveşte susţinerea că înscrisurile trebuiau completate cu „înscrisuri originare”, Curtea a constat că reclamanta a depus la dosarul administrativ, ca înscrisuri: actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 mai 1943 şi autentificat sub nr. 12170 din 11 mai 1943 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, prin care imobilul din Bucureşti, str. H, lotul nr. 182, sector 1 a fost dobândit de A.R. de la vânzătorii A.K. şi K.A., precum şi toate actele care dovedesc calitatea reclamantei de succesor în drepturi al acestor cumpărători.
Ca atare, s-a făcut proba proprietăţii autorilor reclamantei asupra imobilului, în acord cu dispoziţiile legale, rămânând lipsită de pertinenţă afirmaţia apelantului pârât că aceste înscrisuri trebuiau completate cu „înscrisuri originare”, de vreme ce ele au putere probatorie, prin ele însele.
In ce priveşte faptul că, potrivit notei nr. 3310/ 2010, apelantul pârât nu ar dispune momentan de bunuri care să poată fi oferite în compensare, Curtea a constatat că prin probatoriul administrat s-a dovedit că terenul oferit în compensare este la dispoziţia pârâtului, figurând în proprietatea acestuia, fără a exista vreun impediment pentru a fi oferit în compensare.
Împotriva acestei decizii a exercitat recurs Municipiul Bucureşti, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- În mod greşit instanţa a respins apelul deşi la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat prin raportul de expertiză.
- Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înţelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, oportunitatea sa de a oferi bunuri ori servicii de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001.
În speţă, nu a existat o ofertă din partea pârâtului-recurent, de acordare de bunuri şi servicii, iar sintagma „bun disponibil” nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci constituie o noţiune cu accepţiune complexă şi anume, faptul că bunul în cauză nu este necesar instituţiei respective.
- Practica judiciară, precum şi soluţiile Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt în sensul aplicării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când terenul nu se poate restitui în natură, astfel încât, în speţă este inechitabil să se acorde teren în compensare şi în plus, o diferenţă de 258.400 Euro.
Această abordare inechitabilă între foştii proprietari este inadmisibilă, în condiţiile în care Primăria depune probe indubitabile că nu deţine bunuri disponibile pentru a fi date în compensare, iar această măsură nu poate fi lăsată la latitudinea părţilor.
În plus, în mod greşit instanţa de apel a acordat reclamanţilor dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care instituţia recurentă are competenţa, potrivit Legii nr. 10/2001, cu privire la emiterea dispoziţiei şi stabilirea calităţii de proprietar.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul şi în limitele următoarelor considerente:
Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
În speţă, aşa cum s-a susţinut şi prin motivele de recurs, instanţa a procedat la soluţionarea unei căi devolutive de atac deşi la dosar nu exista o situaţie clară a imobilului 23, atribuit în compensare.
Astfel, cu privire la regimul juridic al imobilului de la adresa menţionată au fost comunicate date contradictorii, neelucidate de către instanţă, prin verificări suplimentare care s-ar fi impus.
În acest sens, se constată că, potrivit adresei nr. 819066 din 7 aprilie 2009 a Primăriei Municipiului Bucureşti – Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, s-a comunicat instanţei că pe rolul Judecătoriei sector 1 se află înregistrat dosarul nr. 2922/2002, având ca obiect obligarea la emiterea titlului de proprietate pentru o suprafaţă de 380 mp.
O altă adresă, anterioară, a aceleiaşi instituţii, dar provenind de la Direcţia Juridic, Contencios, Legislaţie a comunicat la 25 septembrie 2008 (sub nr. 399460), că dosarul nr. 2922/2002 al Judecătoriei sectorul 1, având ca obiect acţiunea numitului B.N.C., ar fi fost soluţionată la 31 mai 2002, luându-se act de renunţarea la acţiune.
Aceste date contradictorii nu au fost lămurite de către instanţă, prin solicitarea depunerii hotărârii pronunţate în dosarul menţionat, în funcţie de care să se aprecieze asupra disponibilităţii terenului, dacă într-adevăr, acesta nu a făcut obiect al reconstituirii în favoarea altei persoane.
În acelaşi timp, a rezultat că terenul ar face obiect al unei proceduri de concesionare or, potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care imobilul restituit face obiectul unui contract de locaţiune, concesiune, asociere în participaţiune, noul proprietar se subrogă în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.
Dacă o astfel de opozabilitate a contractelor menţionate este reglementată pentru ipoteza în care imobilul se restituie fostului proprietar, a fortiori ea trebuie să funcţioneze atunci când este vorba de atribuirea terenului ca măsură reparatorie prin echivalent, iar acest aspect, care ţine de regimul juridic al bunului, nu a fost lămurit de instanţă.
Verificarea disponibilităţii bunului, care să-l facă susceptibil de acordarea în compensare, nu se putea limita la constatarea expertului că „nu există niciun impediment la restituirea în natură, terenul fiind liber de construcţii şi neafectat de detalii de sistematizare” şi nici la adresele primăriei, conform cărora terenul din str. I. nr. 23 nu ar face obiectul vreunei notificări sau cereri de restituire în natură, în condiţiile în care a rezultat, din relaţiile comunicate de aceeaşi instituţie (fila 79, fond) că a mai fost înregistrat un dosar pe rolul instanţei cu privire la o suprafaţă mai mare de teren (380 mp) situată la aceeaşi adresă (nefiind clară soluţia din acel dosar, faţă de relaţiile contradictorii furnizate) şi totodată, că este în derulare o procedură de concesionare.
Insuficienta determinare a regimului juridic al bunului de către instanţele fondului, face imposibilă aprecierea asupra caracterului disponibil al acestuia şi astfel, asupra corectei aplicări sau nu, a dispoziţiilor legale referitoare la acordarea de bunuri în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent.
Pe de altă parte, criticile recurentului-pârât vizând atributul exclusiv al entităţii deţinătoare în a acorda bunuri în compensare, sunt nefondate.
În realitate, în virtutea plenitudinii de competenţă, instanţa este cea care apreciază asupra legalităţii măsurii, având posibilitatea, în soluţionarea pe fond a notificării, să dispună ea însăşi această măsură, aşa cum corect au reţinut instanţele anterioare, cu trimitere la Decizia în interesul legii nr. XX/2007.
Recurentul-pârât nu se poate prevala de o atitudine discreţionară în soluţionarea notificării (invocând faptul că unitatea deţinătoare este chemată să aprecieze asupra oportunităţii măsurii), nefiind suficient aspectul relevat, că nu există o listă întocmită cu bunuri disponibile, pe care să fie inclus şi cel în litigiu, fiind necesar să motiveze de ce bunul nu este apt restituirii.
Pentru considerentele arătate anterior, în legătură cu insuficienta stabilire a regimului juridic al imobilului din str. I. nr. 23 şi văzând dispoz. art. 314 C. proc. civ., recursul urmează să fie admis, casată Decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Cu ocazia reluării judecăţii, se va lămuri caracterul disponibil al bunului, în funcţie de care se va aprecia dacă într-adevăr, poate face obiect al acordării în compensare.
Totodată, în privinţa unei eventuale diferenţe de valoare care ar rezulta prin raportare la natura şi caracteristicile imobilului care a aparţinut fostului proprietar, se va avea în vedere, pentru a se asigura echilibrul valoric, natura măsurilor reparatorii reglementate de legea specială (care a oferit cadrul desfăşurării judecăţii şi al valorificării pretenţiilor părţii).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 598 A din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4371/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4349/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
