ICCJ. Decizia nr. 4376/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 04 mai 2007 pe rolul Tribunalului Bihor, secția civilă, reclamantul B.I.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să fie obligat pârâtul în favoarea sa la plata sumei de 10.000 euro echivalentul a 33.000 RON.
în drept au fost invocate prevederile art. 504-506 C. proc. pen.
Prin precizarea ulterioară a acțiunii, reclamantul a arătat că solicită majorarea pretențiilor privind repararea pagubei materiale și a daunei morale de la suma de 10.000 euro la suma de 20.000 euro echivalentul a 66.000 RON.
în ședința publică din 02 septembrie 2008, reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, a invocat excepția de tardivitate a acțiunii formulate de reclamant, raportat la dispozițiile art. 506 C. proc. pen.
Prin sentința civilă nr. 357/C din 11 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar, a fost respinsă excepția de tardivitate și a fost respinsă acțiunea precizată formulată de reclamantul B.I.S.
în motivarea hotărârii, cu privire la excepția tardivității formulării acțiunii, instanța de fond a reținut, în esență, că acțiunea a fost înregistrată înlăuntrul termenului prevăzut de dispozițiile art. 506 C. proc. pen., motiv pentru care a apreciat excepția ca fiind neîntemeiată și a respins-o ca atare.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, raportat și la prevederile art. 504 C. proc. pen., ținând cont și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998, prima instanță a constatat că reclamantul a făcut dovada faptului că a fost arestat preventiv în perioada 02 noiembrie 2001-21 martie 2002, pentru fapta prevăzută și sancționată de art. 221 C. pen., însă, raportat la probele depuse la dosarul cauzei, instanța de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că această măsură a fost luată pe nedrept împotriva sa, pentru a-i da posibilitatea de a uza de dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.
Din cuprinsul ordonanței din 02 noiembrie 2001, reține prima instanță, rezultă că împotriva reclamantului a fost pusă în mișcare acțiunea penală, nefiind depusă la dosar de către reclamant ordonanța sau o hotărâre judecătorească de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare.
S-a constatat că hotărârile judecătorești pe care reclamantul a înțeles să le invoce în dovedirea acțiunii sale, se referă la alte persoane, iar din cuprinsul referatului de terminare a urmăririi penale, rezultă că reclamantul are calitatea de martor, nefiind făcută dovada unei legături între referatul și hotărârile judecătorești arătate și măsura arestării sale preventive în temeiul mandatului de arestare din 02 noiembrie 2001, precum și a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului, pentru fapta reținută în sarcina sa.
Prima instanța a mai reținut că prin decizia nr. 477/R/2002 a Tribunalului București s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive a reclamantului și punerea sa în libertate, dat fiind faptul că instanța de fond a procedat greșit la prelungirea duratei arestării preventive în data de 28 februarie 2002, în condițiile în care mandatul de arestare preventivă a expirat la data de 30 ianuarie 2002 și nicidecum prin această hotărâre judecătorească nu s-a dispus achitarea reclamantului, așa cum acesta a susținut prin motivele acțiunii sale.
Reclamantul nu a făcut dovada achitării, a scoaterii de sub urmărire penală și din probele administrate a rezultat că nu a făcut nici dovada reținerii calității sale de martor în procesul penal în care a fost emis mandatul de arestare și în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa. într-adevăr, rezultă calitatea sa de martor din referatul de urmărire penală și hotărârile judecătorești depuse, însă instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada unei legături între acestea și măsura luată împotriva sa.
în contextul tuturor acestor considerente, instanța a apreciat acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată și a respins-o ca atare, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârât.
împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței în sensul obligării Statului Român la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale.
Prin decizia civilă nr. 3/2012-A din 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul B.I.S. împotriva sentinței civile nr. 357 din 11 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost schimbată în parte.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B.I.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro cu titlu despăgubiri civile - daune morale. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul apelant B.I.S. a fost arestat în baza ordonanței nr. 815/2001 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, începând cu data de 02 noiembrie 2001 și până la data de 21 martie 2002, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 221 C. pen., fiind pus în liberate prin decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului București, definitivă.
S-a mai reținut că, la data de 31 august 2011, prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a recurentului apelant, pentru fapta prevăzută de art. 221 C. pen., întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 221 C. pen., sub aspectul laturii obiective și, de asemenea, că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii subiective.
Astfel, instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., întrucât este vorba despre o eroare judiciară, reclamantul apelant fiind arestat peste 4 luni pentru fapta de tăinuire pentru care ulterior s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive nici ale laturii obiective și nici ale laturii subiective ale infracțiunii imputate reclamantului.
S-a arătat că prin arestarea reclamantului, acestuia i s-a cauzat un prejudiciu, constând în supunerea la îngrădirile arestului preventiv privind libertatea de mișcare, și toate drepturile ce decurg din starea de libertate a unei persoane.
Pentru prejudiciul cauzat reclamantului pe perioada celor 4 luni de arest preventiv, Curtea a apreciat că i se cuvin daune morale în cuantum de 8.000 euro, câte 2.000 euro pe lună de deținere nelegală, potrivit practicii constante a acestei instanțe.
Curtea a mai apreciat că reclamantului i se cuvine și suma de 2.000 euro despăgubiri civile, pentru daunele morale cauzate acestuia, urmare a prelungirii nejustificate a procedurilor de anchetă, anchetă care a durat peste 11 ani, perioadă în care se prezumă că o persoană aflată sub proceduri judiciare penale, este supusă unei presiuni psihice și unei nesiguranțe ce rezultă tocmai din nefinalizarea în termen rezonabil a unor astfel de proceduri.
în termen legal, împotriva deciziei Curții de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor, au declarat recurs, criticând, în esență, hotărârea atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
în opinia recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea hotărârea recurată este criticabilă sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, pe care le consideră nedovedite. Solicită, pe de o parte, respingerea în totalitate a acțiunii reclamantului, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 504 și urm. C. proc. civ., iar pe de altă parte, recuantificarea daunelor acordate având în vedere criteriile de apreciere generale și specifice lăsate la latitudinea judecătorului, precum și practica înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.
Totodată, apreciază recurentul, hotărârea instanței de apel este nemotivată și nu îndeplinește cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Considerentele hotărârii se limitează la aprecieri privind persoana reclamantului B.I.S. care a fost prejudiciat prin supunerea la îngrădirile ce decurg din arestul său și din prelungirea nejustificată a procedurilor de anchetă, fiind supus unei presiuni psihice și unei nesiguranțe ce rezultă din nefinalizarea acestora în termen rezonabil.
Apreciază că nu s-a motivat acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 euro și de ce această sumă ar fi proporțională cu perioada arestului preventiv al reclamantului sau durata procedurilor judiciare, câtă vreme în dosarul în care a fost cercetat reclamantul s-a procedat la disjungerea cauzei, restituirea la poliție, etc, având în vedere complexitatea cauzei, numărul de persoane implicate penal.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor, susține, în esență, că în absența unor dovezi și dat fiind faptul că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu conțin referiri la modul în care se realizează repararea, principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul reglementărilor amintite.
Totodată, este necesar ca cel ce pretinde acordarea de despăgubiri să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
în drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Intimatul-reclamant B.I.S. nu a formulat întâmpinare.
Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele care succed:
Potrivit pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".
în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
Prin urmare, din textul de lege menționat, rezultă obligația instanței de a argumenta în scris soluția adoptată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte. Obligația este esențială, atât pentru lămurirea părților cu privire la concluzia instanței, cât și pentru exercitarea controlului judecătoresc mai ales în căile de atac, în speță în calea de atac a recursului exercitată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor, obligație asupra căreia Curtea de Apel Oradea nu s-a conformat.
Scopul art. 504 C. proc. pen. este de a permite repararea prejudiciilor cauzate (material și moral) atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne potrivit art. 20 din Constituție.
îndreptățirea reclamantului la obținerea despăgubirilor solicitate în raport de prevederile art. 504-506 C. proc. pen. implică în mod riguros dovada existenței unui prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și măsura privativă de libertate declarată nelegală.
Este de principiu admis că doar în limitele unei astfel de legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului (acordarea daunelor materiale și/sau morale), mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate și prejudiciu trebuie să fie certă și dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt întrunite cerințele legale pentru obținerea despăgubirii.
în ceea ce privește prejudiciul moral, stabilirea acestuia este un atribut al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, dar este de necontestat că instanța trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt, iar nu una formală, stabilirea cât mai corectă a acesteia fiind imperios necesară, cu atât mai mult cu cât pentru stabilirea daunelor morale nu există criterii obiective de cuantificare, acestea fiind stabilite în raport de starea de fapt, prejudiciul moral constând în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a persoanei, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
în speță, instanța de apel, deși a admis apelul reclamantului și admițând acțiunea a acordat daune morale în cuantum de 8.000 euro și 2.000 euro despăgubiri civile, pentru daune morale, nu a examinat în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse analizării, nu a justificat în raport de probatoriile administrate și înscrisurile aflate la dosar îndeplinirea condițiile impuse de art. 504 C. proc. pen., nu a motivat semnificația drepturilor și valorilor nepatrimoniale lezate, nu a individualizat cuantumul daunelor materiale și pe cel al daunelor morale.
Aceste împrejurări echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și pun în imposibilitate instanța de control judiciar de a putea analiza justețea soluției pronunțate în întregul său.
în consecință, se constatată ca fiind fondate criticile recurenților formulate sub aspectul nemotivării cuantumului despăgubirilor acordate, motiv pentru care se impune casarea hotărârii recurate pentru ca instanța de apel în rejudecare, în cadrul demersului legal de cuantificare a despăgubirilor (reparațiilor) întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., să precizeze în concret cuantumul daunelor materiale, cât și pe cel al daunelor morale, să individualizeze valoarea acestora (cât sunt daune morale și cât sunt daune materiale) în raport de probele administrate, cerințele instituite de prevederile art. 504-505 C. proc. pen. și criteriile de apreciere avute în vedere la stabilirea prejudiciului moral.
Față de cele ce preced, constatând că s-a verificat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., într-o manieră ce face inutilă examinarea celorlalte critici subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 din același act normativ, ce au fost analizate în rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2), alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Oradea, secția I civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4377/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1527/2012. Civil → |
|---|
