ICCJ. Decizia nr. 4481/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la data de 16 iunie 2010, reclamanta SC C.H. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 676.981,26 RON reprezentând contravaloarea unui număr de 10 facturi emise în perioada 16 octombrie 2009-11 ianuarie 2010 pentru lucrările efectuate în baza contractului din 20 noiembrie 2008, și la 42.927,30 RON penalități de întârziere de 0,05%.
Prin sentința comercială nr. 6797 din 23 mai 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC C.H. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A. SA.
A fost obligată pârâta SC A. SA la plata către reclamantă a sumei de 676.981,26 RON reprezentând contravaloare facturi, precum și la plata sumei de 42.927,30 RON penalități.
A admjs cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC A. SA, în parte, fiind obligată reclamanta pârâtă la plata către pârâta SC A. SA a sumei de 58.191,69 RON, (echivalentul suinei de 13.746,82 euro) reprezentând penalități pentru nefinalizarea lucrării în termen.
Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere reconvențională pentru plata penalităților conform art. 7.1 din contract și plata aferentă remedierii defectelor de execuție.
Au fost anulate capetele 2 și 5 ale cererii reconvenționale ca netimbrate și au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată constând în taxe judiciare și a obligat pe pârâta-reclamantă la plata către reclamantă a sumei de 8.103,98 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul din 20 noiembrie 2008 încheiat între reclamantă, în calitate de subantreprenor și pârâtă, în calitate de contractant general, s-a convenit ca reclamanta să realizeze lucrări de betonare și creare de cofraje și alte lucrări pentru sediul P.C., valoarea totală estimată a contractului fiind de 561.095,0 euro + TVA, iar începând cu 15 decembrie 2008 s-au executat și facturat lucrări de către reclamantă care au fost plătite de pârâtă cu unele întârzieri față de contract.
Astfel, de la factura din 16 octombrie 2009, care cuprindea lucrările executate în perioada 01-15 octombrie 2009, pârâta nu a mai plătit contravaloarea lucrărilor, iar un număr de 10 facturi emise în perioada 16 octombrie 2009-11 ianuarie 2010 în valoare de 676.981,26 RON nu au mai fost onorate, lucrarea trebuind finalizată până la 12 octombrie 2009.
în ceea ce privește cererea principală, pârâta nu a contestat existența creanței, dar a invocat excepția de neexecutare a contractului, deși, s-a reținut că la data de 08 ianuarie 2010, părțile au încheiat procesul-verbal de recepție, în care s-a consemnat faptul că lucrările au fost executate în conformitate cu planurile de execuție ale proiectantului și respectând toate detaliile de execuție, astfel că, odată recepționată lucrarea, fără obiecții, nu mai pot fi emise pretenții cu privire la calitatea lucrărilor, pârâta fiind decăzută din dreptul de a invoca deficiente ale lucrării executate de către reclamantă.
Cu privire la cererea reconvențională precizată, respectiv capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităților pentru nerespectarea obligației de a finaliza lucrările până la data de 12 octombrie 2009, instanța a reținut că, în art. 7.1 din contract, părțile au inserat o clauză penală, potrivit căreia, în cazul în care reclamanta nu respectă termenele intermediare, contractantul general are dreptul de a percepe 0,05% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere, valoarea totală a penalităților neputând depăși 5% din valoarea contractului. în acest context s-a reținut că lucrările au fost terminate la data de 30 noiembrie 2009, astfel încât există un număr de 49 de zile de întârziere în perioada 12 octombrie 2009- 30 noiembrie 2009, pentru care instanța a admis în parte cererea și a obligat reclamanta la plata către pârâta SC A. SA a sumei de 58.191,69 RON, (echivalentul sumei de 13.746,82 euro) reprezentând penalități pentru nefinalizarea lucrării în termen.
Referitor la obligarea reclamantei la plata sumei de 23.000 euro, cu titlu de penalități pentru nerespectarea obligației din art. 7.1 alin. (2) referitor la numărul minim de muncitori, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor contractului, subcontractantul convine să creeze o echipă de minimum 35 de muncitori (15 dulgheri, 20 de fierari betoniști) plus o echipă pentru tura de noapte pentru lucrările de betonare, scopul acestei prevederii contractuale fiind acela de a asigura realizarea lucrării în graficul stabilit de părți.
Or, pentru a putea dispune angajarea răspunderii reclamantei-pârâte pe acest temei, se impunea să se dovedească faptul că pentru toți cei 35 de muncitori exista front de lucru, iar în lipsa acestei dovezi nu se poate afirma că pârâta a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat și prin urmare, acest capăt de cerere reconvențională este apreciat ca nefondat.
în opinia instanței de fond este neîntemeiat și capătul de cerere reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei pârâte la plata sumei de 82.757,10 RON echivalentul a 19.550 euro, cu titlu de daune pentru prejudiciul suferit de pârâta-reclamantă, ca urmare a execuției defectuoase a lucrărilor și neremedierii deficiențelor de către reclamantă.
Cu privire la capetele 2 și 5 ale cererii reconvenționale, instanța a dispus anularea ca netimbrate.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A. SA, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civile nr. 492 din 14 decembrie 2011 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC A. SA, reținând cu privire la primul capăt din cererea de apel referitor la penalitățile de întârziere, respectiv numărul de zile de întârziere în executarea lucrărilor, că în raport de înscrisurile din dosar rezultă că, față de data la care s-a stabilit termenul de finalizare a lucrărilor contractuale - 12 octombrie 2009, intimata-reclamantă SC C.H. SRL a efectuat lucrări contractuale și după această dată până la 30 noiembrie 2009, aceasta fiind data finalizării lucrărilor contractuale, sens în care s-au înregistrat un număr de 49 de zile de întârziere.
Lucrările efectuate după această dată și cuprinse în facturile din 15 decembrie 2009, respectiv factura din 11 ianuarie 2010, reprezintă lucrări suplimentare, care au fost acceptate ca atare de către apelanta-pârâtă în condițiile art. 46 C. com., astfel încât susținerea apelantei în sensul că și aceste lucrări sunt contractuale nu poate fi reținută.
în ceea ce privește procesul-verbal de recepție calitativă a structurii de rezistență din 08 ianuarie 2010, se retine că acesta nu certifică data finalizării lucrărilor și nu echivalează cu un proces-verbal întocmit cu ocazia recepției finale a lucrărilor, astfel cum prevăd dispozițiile legale în materie, respectiv H.G. nr. 273/1994.
Cu privire la capătul 2 din motivele de apel referitor la obligarea intimatei-reclamante-pârâte la plata de penalități conform art. 7.1 din contract, referitor la numărul de muncitori, se reține că, pentru neexecutarea lucrărilor în termen, contractantul general are dreptul de a percepe 0,05% din valoarea contractului pe fiecare zi de întârziere, conform art. 7.1 din contract și cum, în speță, s-a constatat o întârziere de 49 de zile în executarea lucrărilor, reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata penalităților pentru nefinalizarea în termen a lucrării, în sumă de 58.191,69 RON.
împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC A. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului astfel cum a fost formulat și schimbarea în parte a sentinței instanței de fond în sensul obligării intimatei la plata penalităților de întârziere pentru o perioadă de 88 de zile (o diferență de 47.504,37 RON, fată de suma admisă de instanța de fond), precum și la plata penalităților conform clauzei penale din art. 7.1 din contractul de subantrepriză, respectiv suma de 97,361,30 RON.
Critica adusă deciziei atacate se referă, în esență, la faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit al acestuia, întrucât prin decizia recurată, instanța a reținut că termenul de finalizare agreat de părți, respectiv data de 12 octombrie 2009 a fost depășit cu 49 de zile și nu cu 88 de zile, deși între părți a existat un acord cu privire la recepție, semnat fără obiecțiuni, în data de 08 ianuarie 2010, iar cele două instanțe, în mod nejustificat și netemeinic au apreciat un alt moment al realizării lucrărilor, trecând peste voința părților.
Mai susține recurenta că instanța de apel interpretând eronat actul dedus judecății - procesul-verbal de recepție calitativă și art. 9 din contract - a trecut peste acordul părților cu privire la recepția lucrărilor contractate, identificând ea însăși data la care lucrările ar fi fost finalizate, reținând că lucrările indicate în facturile din 15 decembrie 2009 și din 11 ianuarie 2010 sunt suplimentare, astfel cum rezultă din conținutul facturilor acceptate conform art. 46 C. com. și, în consecință, nu sunt supuse termenului de finalizare din data de 12 octombrie 2009.
O altă critică vizează capătul de cerere referitor la penalitățile aplicabile conform art. 7.1. din contract, recurenta considerând că instanța a interpretat în mod greșit clauza penală inclusă în art. 7.1 și a schimbat înțelesul vădit și neîndoielnic al acesteia prin respingerea apelului și sub cel de-al doilea aspect, respectiv obligarea intimatei la plata sumei de 97.361,30 RON, deși toate condițiile pentru atragerea răspunderii intimatei erau îndeplinite.
Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul pârâtei SC A. SA să fie respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cu referire la penalitățile de întârziere pentru nerespectarea obligației de a finaliza lucrările până la data de 12 octombrie 2009.
Deși motivul de nelegalitate așa cum este prevăzut procedural vizează actul dedus judecății, recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestuia se referă la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al înscrisurilor deduse judecății, cu scopul de a repune în discuție probele, concludenta acestora, aspecte care nu intră în sfera de analiză a motivului invocat.
Astfel, potrivit actului adițional din 18 mai 2009, data finalizării lucrărilor contractuale era 12 octombrie 2009, termen care a fost depășit, având în vedere că pentru perioada 15 noiembrie 2009-30 noiembrie 2009, SC C.H. SRL încă executa lucrări la șantierul P.C. București, sens în care a fost emisă factura din 03 decembrie 2009, pentru lucrările executate, până la data de 30 noiembrie 2009.
în același context, în mod corect s-a reținut de către cele două instanțe că, după data de 30 noiembrie 2009, s-au emis facturile din 15 decembrie 2009 și factura din 11 ianuarie 2010 reprezentând lucrări suplimentare executate de către SC C.H. SRL, facturi ce au fost acceptate la plată de către apelanta-pârâtă.
în raport de acest înscrisuri, se constată că față de data la care s-a stabilit termenul de finalizare a lucrărilor contractuale ca fiind 12 octombrie 2009, intimata-reclamantă SC C.H. SRL a efectuat lucrări și după această dată până la 30 noiembrie 2009, conform facturii din 03 decembrie 2009, pentru lucrări efectuate în perioada 15 noiembrie 2009-30 noiembrie 2009, aspecte ce confirmă faptul că data finalizării lucrărilor contractuale a fost 30 noiembrie 2009, înregistrându-și astfel un număr de 49 de zile de întârziere, iar nu de 88 de zile, astfel cum susține recurenta.
Susținerea recurentei, potrivit căreia procesul-verbal de recepție calitativă a structurii de rezistență din 08 ianuarie 2010, certifică data finalizării lucrărilor și că aceasta este data, în raport de care trebuie să se raporteze numărul de zile de întârziere și calcularea penalităților, se constată că nu poate fi primită, deoarece, acesta nu îndeplinește dispozițiile legale în materie, respectiv H.G. nr. 273/1994, iar recepția finala trebuia organizată în colaborare cu subcontractantul tuturor lucrărilor, conform art. 9 din contract.
în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea intimatei la plata sumei de 97.361,30 RON, reprezentând echivalentul suinei de 23.000 euro, sumă ce reprezintă penalități, conform art. 7.1 din contract, se constată că este nefondat, având în vedere că cele două instanțe au reținut în mod corect faptul că recurenta nu a asigurat front de lucru pentru cei 35 de muncitori, aspecte care rezultă din rapoartele zilnice de lucru, iar pentru neexecutarea lucrărilor în termen, contractantul general are dreptul de a percepe 0,05% din valoarea contractului pe fiecare zi de întârziere, conform art. 7.1 din contract.
în acest sens, constatându-se o întârziere de 49 de zile în executarea lucrărilor, reclamanta a fost obligată la plata penalităților pentru nefînalizarea în termen a lucrării, aspecte care au fost avute în vedere de instanțe printr-o interpretare corectă a clauzelor contractuale, motiv pentru care nu poate fi reținută această critică.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4436/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4378/2012. Civil → |
|---|
