ICCJ. Decizia nr. 4436/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu intimatul-creditor G.C. și BEJ C.B.M., a solicitat, conform dispozițiilor art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, suspendarea provizorie a executării sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosar, până la soluționarea cererii de suspendare formulată potrivit alin. (4) al art. 6 din O.G. nr. 22/2002, suspendarea continuării executării silite, până la soluționarea, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a cererii privind acordarea termenului de grație, precum și acordarea unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească a cărei executare silită se solicită și stabilirea unor termene de plată eșalonată a acestei obligații, în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 și O.U.G. nr. 113/2010.
Prin încheierea din data de 26 august 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a dispus suspendarea executării silite a sentinței civile nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunțată în dosar, de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, până la soluționarea, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a cererii privind acordare a unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației datorate.
Prin sentința civilă nr. 34 din 09 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondată, cererea privind acordarea unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației, formulată de petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu intimatul-creditor G.C. și cu BEJ C.B.M., în cauza având ca obiect suspendarea executării sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosar.
în argumentarea acestei sentințe Curtea de apel a reținut, în esență, că petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, însă din motivele de fapt expuse nu rezultă, în concret, care sunt motivele temeinice din cauza icărora petentul debitor nu-și poate realiza atribuțiile prevăzute de lege.
S-a constatat că cererea petentului-debitor se referă la faptul că, prin poprirea asupra conturilor instituției nu își mai poate îndeplini obligațiile de achitare a datoriilor către furnizori și că acest lucru ar presupune blocarea activității Ministerului Public.
Curtea de Apel a reținut că prin sintagma "motive temeinice", legiuitorul a înțeles să se refere la acele motive temeinice din cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, și anume executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituțiilor și autorităților publice.
Curtea a apreciat că, având în vedere caracterul de titlu executoriu al sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sentință devenită definitivă și irevocabilă și investită cu formulă executorie, poprirea conturilor petentului-debitor se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, și prin urmare, invocarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 nu este suficientă, în lipsa dovezilor din care să rezulte motivele temeinice pe care se întemeiază cererea de acordare a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate, ca neîntemeiate.
S-a constatat că din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă nici un motiv temeinic pentru care petentul nu își poate executa obligația rezultată din conținutul titlului executoriu, acestea nereprezentând decât o corespondență purtată cu Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicitau fonduri bugetare ori pentru refuzul de viză al controlorului financiar delegat de Ministerului Finanțelor Publice.
Totodată s-a reținut că petentul-debitor nu au administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. din O.G. nr. 22/2002, și nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligației prevăzută de dispozițiile alin. (2) al aceluiași art. și nu și-a îndeplinit nici obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002.
Referitor la derogarea de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, s-a reținut că chiar dacă dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care instituția bugetară, în speță, ordonatorul principal de credite (în prezenta cauză Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție) avea obligația sa dispună toate măsurile ce se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Curtea de Apel a concluzionat că atâta timp cât, anterior sesizării instanței în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (1), petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a îndeplinit nicio obligație din cele prevăzute de dispozițiile art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002 și nu a făcut dovada niciunui motiv temeinic pentru care nu poate executa creanța ce rezultă din titlul executoriu ce a stat la baza popririi conturilor, o astfel de cerere - de acordare a unui termen de grație și stabilire a unor termene de plată eșalonată a obligației - este neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și cu aplicarea art. 3041C. proc. civ.
în susținerea motivelor de recurs indicate recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit că "din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă niciun motiv temeinic pentru care petentul nu își poate executa obligația rezultată din conținutul titlului executoriu" fără a analiza și incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009.
Din acest punct de vedere recurentul precizează că măsura suspendării legale a oricăror forme de executare, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 și acordarea termenului de grație, respectiv stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligațiilor, conform prevederilor art. 6 din O.G. nr. 22/2002, reprezintă instituții juridice distincte având cauze juridice, modalități de aplicare și scopuri diferite, astfel că o eventuală interconditionare sau coroborare a acestora nu poate avea ca efect excluderea reciprocă de la aplicare.
De asemenea, în susținerea acestei criticii recurentul a invocat Decizia din 28 noiembrie 2011 a Curții Constituționale prin care a fost statuată conformitatea dispozițiilor Legii nr. 230/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2009, incidente în cauză, cu Legea fundamentală.
în opinia recurentului cererea de chemare în judecată îndeplinește atât cerința urgenței, cât și condițiile existenței motivelor temeinice și împrejurărilor speciale, conform legii și sunt dovedite față de faptul că eventuala blocare a conturilor instituției prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele în care s-ar încadra suma datorată, ce ar putea fi urmată de indisponibilizarea debitului și cuantumul ridicat al acestuia, cât și caracterul perturbator al cererilor de executare silită, sunt de natură să lezeze în mod grav activitatea instituției.
Recurentul consideră că argumentele și susținerile Ministerului Public au fost înlăturate în mod nelegal, instanța de fond interpretând și aplicând în mod greșit dispozițiile art. 1 și art. 6 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, existența motivelor temeinice, cerința urgenței și îndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste texte de lege pentru existența și aplicarea măsurilor solicitate.
în concret, arată recurentul, nu au fost analizate consecințele pe care executarea silită începută în cauză le produce asupra bunei și imediatei funcționări a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul obstrucționării activității principale a instituției, datorită faptului că se blochează conturile prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele în care se încadrează suma datorată [art. 1 alin. (1) și 2 din O.G nr. 22/2002].
Recurentul face referire și la demersurile întreprinse în vederea obținerii de fonduri pentru plata creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, prezentând situația financiară a Ministerului Public în perioada de referință, cât și previziunile bugetare ulterioare.
Conchide recurentul sub acest aspect în sensul că, neexistând sume prevăzute cu această destinație în bugetul ordonatorului de credite în perioada de referință, este evident că orice tip de executare silită pornită împotriva Ministerului Public, în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariate restante nu va putea viza decât sumele din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și de personal, deși acest lucru este expres prohibit de dispozițiile art. 1 alin. (1) și 2 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art. 1 alin. (1) și 2 din O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, ce instituie suspendarea de drept a oricăror forme de executare silită.
Apreciază recurentul că acțiunea formulată a fost în mod corect introdusă și dedusă spre soluționare, deoarece nu exista nicio dispoziție procedurală care să-i condiționeze admisibilitatea acesteia, fiind întemeiată în raport de prevederile legale anterior menționate.
Se arată în continuare că acceptarea unei teze contrare ar echivala cu blocarea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și funcționare și de cheltuieli de capital, care sunt conturile din care Ministerul Public își achită furnizorii de servicii, și anume: serviciile de poștă și telecomunicații, serviciile de energie electrică, serviciile de utilități de apă, gaze, necesare pentru desfășurarea activității.
Precizează recurentul că acest blocaj ar afecta nu numai plata cheltuielilor cu caracter funcțional, ci însăși realizarea atribuțiilor instituției, în condițiile în care avansarea cheltuielilor judiciare conform art. 189 C. proc. pen. (onorarii expertize și acte medico-legale, asigurarea traducerilor în dosarele penale și cooperării judiciare internaționale) și plata serviciilor poștale pentru transmiterea actelor de procedură către justițiabili, conform art. 228 alin. (6) C. proc. pen., art. 246 C. proc. pen., art. 249 C. proc. pen. și art. 278 C. proc. pen., nu ar putea fi efectuate, pe această cale putând fi lezate atât garanțiile dreptului la un proces echitabil, cât și principiul celerității în procesul penal.
Arată în continuare recurentul că a întreprins, de-a lungul timpului, demersuri pe lângă autoritățile competente pentru a obține fondurile necesare achitării creanțelor rezultate din hotărâri judecătorești. în acest sens, invocă adresele din 17 iunie, din 23 iunie 2008, din 23 ianuarie, din 26 mai 2009 și din 09 iunie 2009, ce atestă în mod neechivoc faptul că, în perioada de referință, Ministerul Public, prin reprezentant legal, a întreprins demersuri în vederea obținerii sumelor de bani necesare plății drepturilor bănești acordate prin titluri executorii în favoarea personalului din sistemul justiției.
Recurentul face trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Immobiliare Safi contra Italiei, în care s-a reținut cu valoare de principiu că "suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale", precum și la hotărârea secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, care a statuat că "în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză (...) nu este criticabil în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție".
Arată recurentul că în contextul actual, trebuie avută în vedere situația excepțională în care statul se confruntă cu o lipsă generală și substanțială de resurse financiare publice, care îl pun în situația de a asigura doar minimul necesar pentru funcționarea serviciilor publice esențiale, precum justiția, și în care nu mai există posibilitatea reală de a plăti obligații de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri judecătorești.
Precizează recurentul că împrejurările prezentate constituie fără îndoială "circumstanțe excepționale", "circumscrise marjei de apreciere autorizate a statului", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului citată, circumstanțe care permit măsuri de excepție precum eșalonarea executării obligației de plată a sumelor datorate personalului bugetar în temeiul unor hotărâri judecătorești, chiar pentru o perioadă relativ îndelungată (ca cea avută în vedere de O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011).
Recurentul susține că dispozițiile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Libertăților și a Drepturilor Fundamentale nu sunt încălcate prin aplicarea în cauza dedusă judecății a dreptului intern relevant - O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, coroborată cu O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011; ca atare, acesta nu poate fi înlăturat de la aplicare pentru motivul contrarietătii sale cu Convenția.
Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
Prin încheierea din 26 aprilie 2012, secția a II-a a înaltei Curți de Casație și Justiție a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare secției I civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 224 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
Secția I civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea din 21 iunie 2012, a scos cauza de pe rol și a trimis cauza secției a II-a civilă a aceleiași instanțe, în temeiul hotărârii din 22 septembrie 2011 a Colegiului de Conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție.
înalta Curte, examinând sentința recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Aspectele în legătură cu aplicare O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută de O.G. nr. 22/2002, având incidență directă asupra actelor de executare și fiind în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc. Pe cale de consecință, incidența O.G. nr. 71/2009 și a actelor ulterioare în legătură cu aceasta poate fi invocată exclusiv pe calea contestației la executare, când instanța analizează toate problemele de drept cu incidență în executarea silită.
Prin adoptarea O.G. nr. 22/2002, legiuitorul nu a dorit așadar să instituie o procedură paralelă contestației la executare, în care să poată fi analizate, nu de instanța de executare, ci de emitenta titlului executoriu, aceleași aspecte ce pot fi analizate și pe calea contestației la executare întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o încălcare a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin crearea unei norme de favoare instituțiilor statului în detrimentul persoanelor fizice și recunoașterea în patrimoniul primelor atât a dreptului de a formula contestație în procedura dreptului comun, dar și în procedura specială a O.G. nr. 22/2002.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Art. 2 din același act normativ arată că dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest lucru curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, stabilindu-se astfel, prin acest act normativ, un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de C. proc. civ. în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor bugetare. Această derogare este, însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificată în executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi în bugetul pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri executorii.
Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, recurentul trebuia să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituțiilor publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.
Or, în prezenta cauză, recurentul nu a fâcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. nr. 22/2002, acest aspect a avut în vedere în mod corect de instanța de fond.
Simpla trimitere pe care recurentul debitor o face la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 se dovedește a fi astfel lipsită de fundament.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului aplicabilă materiei este relevantă în acest sens.
Astfel, începând cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției.
în cauza Șandor împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacere.
în același sens, înalta Curte amintește și cauza Burdov contra Rusiei, în care Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, arătând că reclamantul nu trebuie să fie pus, din cauza dificultăților financiare ale statului, în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri, imposibilitate care să afecteze însăși substanța dreptului său.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (cauza Metaxas împotriva Greciei).
De asemenea, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a statuat, de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitorului constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce decurg din art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri (ex. cauza Sanglier împotriva Franței, cauza Shmalko c. Ucrainei etc.).
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de către Curtea Europeană, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se "plia" la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun "să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale".
în consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.
Așa fiind, raportând caracterul duratei întârzierii în executarea obligației la circumstanțele concrete ale speței, soluția pronunțată prin sentința recurată apare ca fiind legală, temeinic motivată, fiind la adăpost de criticile aduse de recurentul-debitor.
în considerarea celor ce preced, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4486/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4481/2012. Civil → |
|---|
