ICCJ. Decizia nr. 448/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 448/2012
Dosar nr. 5338/117/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 505 din 01 iunie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul V.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., şi, în consecinţă, a constatat că defunctul V.I. a suferit o condamnare politică conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 C. pen., în baza sentinţei nr. 528/1959, pronunţată de Tribunalul Militar în dosarul nr. 538/1959; a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 230.000 lei pentru prejudiciul moral; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P.J. Cluj şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 528/1959 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, V.I. a fost condamnat, la pedeapsa de 6 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii personale, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 209 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 58, 59 pct. 3 - 5 C. pen. şi art. 25 pct. 6 C. pen.
În considerentele sentinţei de condamnare s-a reţinut că numitul V.I., înainte de instaurarea regimului actual, adică înainte de 1944, deşi preot, a activat în organizaţia legionară, unde, fiind element de încredere, a fost numit în funcţii de răspundere, ca şef de cuib, iar apoi de garnizoană, calitate în care a condus mişcarea legionară în circumscripţia în care îndeplinea şi funcţia de paroh. Activitatea legionară a acestuia a constat în şedinţe legionare, organizarea şi participarea la diverse marşuri, tabere legionare. În fine, s-a mai reţinut că activitatea legionară a acestuia a culminat cu participarea la rebeliunea legionară, când a făcut parte din statul major care a condus aceste acţiuni în comuna Biniş, regiunea Timişoara.
Prin Decizia nr. 1611 din 23 decembrie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a s-a admis recursul declarat de V.I. împotriva sentinţei penale nr. 528/1959 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj şi s-a redus pedeapsa cu închisoare corecţională la 3 ani, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
Din procesul verbal de sechestru penal reiese că numitului V.I. i s-au confiscat mai multe bunuri mobile.
Din dosarul penal comunicat de C.N.S.A.S., reiese că inculpatul a fost încarcerat la data de 10 septembrie 1959, începând executarea pedepsei în Penitenciarul G. La momentul expirării pedepsei de 3 ani închisoare corecţională, inculpatul era deţinut în Penitenciarul A., data eliberării fiind 8 septembrie 1962. Momentul eliberării este confirmat de declaraţia condamnatului din 8 septembrie 1962, prin care a luat la cunoştinţă de faptul că nu are voie să divulge nimic din cele văzute şi auzite în închisoare şi nici despre persoanele încarcerate.
După cum reiese din cuprinsul hotărârii judecătoreşti de condamnare, defunctul V.I. a suferit o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Din copia certificatului de deces seria DP nr. 699316 eliberat de Primăria comunei Rodna, V.I. a decedat la 31 decembrie 1971, iar reclamantul este fiul acestuia. Ca urmare, în baza dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul este persoană îndreptăţită să solicite obligarea statului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Cu privire la prejudiciul moral solicitat de reclamant, trebuie avut în vedere că, faţă de data decesului celui condamnat, acesta nu a putut beneficia de măsurile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990. Pentru a cuantifica prejudicial moral solicitat, instanţa a avut în vedere doar anumite aspecte comune pentru condamnaţii politici în general şi nu în concret, raportat la defunctul V.I., întrucât reclamantul nu a putut produce dovezi în acest sens. Aşa cum s-a menţionat anterior, defunctul V.I. şi-a executat pedeapsa în Penitenciarele din G. şi A., ultimul dintre ele fiind prezentat în diverse lucrări scrise de foştii condamnaţi politici, lucrări în care sunt arătate condiţiile aspre de detenţie şi comportamentul plin de cruzime cu deţinuţii al unora dintre cei angajaţi la aceste instituţii.
Din notele informative depus la dosarul cauzei reiese că, şi după eliberare, V.I. a fost urmărit de securitate până în perioada când a decedat.
Deşi reclamantul a susţinut că, urmare a condamnării, familia a avut de suferit, iar el a întâmpinat dificultăţi în a merge la şcoală, acestea au rămas la nivelul de simple afirmaţii, nedovedite în niciun fel.
În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că suma de 230.000 lei reprezintă o despăgubire justă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, de către defunctul V.I.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Cluj.
Prin Decizia civilă nr. 105/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis, în parte, apelul declarat de pârât, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi, în consecinţă, a înlăturat din sentinţă dispoziţia referitoare la obligarea S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 230.000 lei daune morale pentru prejudiciul moral; a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă şi a obligat pe apelant să plătească intimatului suma de 1.240 lei, cheltuieli de judecată în apel.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea, în cauză, a OUG nr. 62/2010, Curtea a constatat că acest act normativ nu mai poate fi aplicat, având în vedere că, prin Decizia C.C.R. nr. 1354 din 20 octombrie 2010, textul art. I şi art. II din Ordonanţă, a fost declarat neconstituţional, şi, întrucât, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României, acestea nu au fost puse de acord cu dispoziţiile constituţionale încălcate sau nesocotite, şi-au încetat aplicabilitatea.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Constanţa, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României revizuită cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cazul de faţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel că textul respectiv şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza acestei legi, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Curtea a constatat că, faţă de împrejurarea că restul dispoziţiilor din Legea nr. 221/2009 sunt încă în vigoare, nefiind abrogate expres sau tacit, respectiv, nefiind declarate neconstituţionale, se impune a fi menţinută soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării aplicate antecesorului reclamantului prin sentinţa penală nr. 528/1959, condamnare care, prin prisma art. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie de drept o condamnare cu caracter politic.
Deşi, în raport de soluţia pronunţată în apel, de admitere a apelului pârâtului, s-ar părea că reclamantul nu este îndreptăţit la a beneficia de recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate în faza de judecată a apelului, el fiind practic căzut în pretenţii, în apel, în raport cu apelantul, totuşi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a admis solicitarea reclamantului, de obligare a pârâtului apelant la plata, în favoarea sa, a cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial, dat fiind că reclamantul nu se află în culpă procesuală, neputându-i-se imputa acestuia intervenirea eventualelor modificări legislative, respectiv, pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Drept urmare, în temeiul art. 274 C. proc. civ., raportat la art. 1169 C. civ., pârâtul apelant a fost obligat să le plătească reclamantului intimat suma de 1.240 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial justificat prin factura nr. 0004207 din 29 septembrie 2010.
Pentru aceleaşi considerente, a fost menţinută şi dispoziţia din sentinţa apelată referitoare la obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, aferente fondului cauzei, în favoarea reclamantului.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant, prin notele de şedinţă depuse la dosar pentru termenul de judecată din 17 februarie 2011, a unui alt temei juridic pentru fundamentarea petitului de acordare a daunelor morale, respectiv, art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., Curtea a constatat că aceasta intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că acest temei juridic a fost invocat pentru prima dată doar în faţa instanţei de apel, în timp ce, în faţa primei instanţe, cererea reclamantului, de acordare a daunelor morale, a fost întemeiată exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Or, nu se poate schimba în apel cauza juridică şi, implicit, obiectul cauzei deduse judecăţii, spre un atare demers opunându-se imperativ prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul V.I. şi pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a municipiului Cluj, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
I. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamantul V.I. a arătat următoarele.
1. Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale, în speţă, trebuie făcută cu observarea şi stricta respectare a art. 11 din Constituţia României, ce stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia S.R. de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern şi a art. 20, care stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.
Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi 1360 din 21 octombrie 2010 nu au o aplicabilitate absolută, fiind inferioare ca forţă juridică prevederilor C.E.A.D.O. ce trebuie aplicate cu prioritate de instanţele de judecată.
2. Decizia atacată prin prezentul recurs este nelegală întrucât încalcă flagrant prevederile Protocolului nr. 12 la C.A.D.O.L.F.
Potrivit art. 1 din acest act normativ: „Interzicerea generală a discriminării 1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1."
Între momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi cel al aplicării deciziei Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege, pe rolul instanţelor judecătoreşti din România au fost înregistrate mii de cazuri de acordare a despăgubirilor morale. Dintre acestea, a existat un număr semnificativ care au fost soluţionate definitiv şi irevocabil până la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale, existând, astfel, numeroase persoane care au beneficiat de despăgubiri morale.
În aceste condiţii, este vădit discriminatoriu refuzul instanţei de apel de a acorda despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite în urma condamnării politice a tatălui recurentului, întrucât persoane care au formulat cereri în instanţă simultan cu acesta sau chiar ulterior, au beneficiat de despăgubiri pentru prejudicii similare.
Astfel, situaţia de inferioritate în care este plasat recurentul faţă de alţi cetăţeni ce se află într-o situaţie identică este, în mod evident, incompatibilă cu prevederile comunitare invocate anterior, privitoare la interzicerea discriminării.
3. Prin modul de aplicare a deciziei Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat şi principiile naţionale şi comunitare referitoare la neretroactivitatea normelor legale.
Potrivit acestui principiu, legea aflată în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată trebuie aplicată întregului proces jurisdicţional.
Judecarea unei cauze în primă instanţă şi în căile de atac formează împreună un singur proces de judecată, principiul neretroactivităţii trebuie aplicat raportat la întregul proces de judecată şi nu divizat pe nivele de jurisdicţie, în acest sens fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. contra Croaţiei). Astfel, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti în prezentul dosar, legea aplicabilă ar trebui să fie cea în vigoare la momentul promovării acţiunii introductive, în forma în care era la data respectivă.
4. Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se îngrădeşte posibilitatea aplicării întregii legi, prin urmare este eliminată şi posibilitatea realizării dreptului la daune morale obţinut de reclamant prin sentinţa Tribunalului Cluj. Astfel, are loc şi o încălcare a liberului acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Deşi dreptul reclamantului la daune morale nu a fost definitiv consolidat, acesta avea o speranţă legitimă de a i se recunoaşte definitiv acest drept, având în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 înainte de adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale şi sentinţa Tribunalului Cluj.
5. În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a stabilit că orice decizie a statului prin care se limitează liberul acces la justiţie trebuie să fie clară, accesibilă şi previzibilă.
Deciziile Curţii Constituţionale nu au un caracter clar, fapt ce reiese din contradicţiile existente între ele. În primul rând, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-a apreciat că este neconstituţională plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate, ceea ce presupune fără echivoc şi că acordarea de despăgubiri este legală. Ulterior, prin celelalte două decizii publicate la aceeaşi dată în M. Of., s-a considerat că acordarea de daune morale, în general, în baza Legii nr. 221/2009, ar fi nelegală.
O altă contradicţie importantă rezultă din faptul că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-a apreciat că este neconstituţională plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate, pentru ca, apoi, în celelalte două decizii, să se prevadă că este dreptul fiecărui stat de a decide după liberul său arbitru modul de acordare a despăgubirilor şi cuantumul acestora, fiind date chiar exemple de alte state europene şi modurile diverse în care acestea procedează în această problemă.
Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în cazul în care admite excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională are obligaţia de a verifica şi celelalte prevederi ale legii analizate, sub aspectul constituţionalităţii. În situaţia din speţă, întrucât, prin prima hotărâre, nu a sesizat alte elemente de neconstituţionalitate ale Legii nr. 221/2009, din interpretarea per a contrario a prevederilor legale citate, rezultă că, la acel moment, Curtea a considerat că inclusiv art. 5 din actul normativ studiat respectă rigorile constituţionale. Acest aspect dovedeşte o dată în plus lipsa de consecvenţă şi imprevizibilitatea absolută a restrângerii liberului acces la justiţie, fapt ce atrage incompatibilitatea cu drepturile omului convenite la nivel european.
Totodată, imprevizibilitatea acestor decizii rezultă şi din faptul că Legea nr. 221/2009 a fost aplicată în forma iniţială de către instanţele de judecată din întreaga ţară, fiind pronunţate numeroase decizii favorabile, în sensul acordării de despăgubiri, fără a exista vreo aparenţă de nelegalitate.
6. Sunt incidente, în speţă, şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F., privind protecţia proprietăţii.
Deşi dreptul de proprietate al reclamantului asupra sumelor de bani reprezentând daune morale nu a fost definitiv consolidat, acesta avea o speranţă legitimă de a i se recunoaşte definitiv acest drept, având în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 înainte de adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, sentinţa Tribunalului Cluj şi practica instanţelor de judecată din România în cauze similare.
În conformitatea cu practica unitară a C.E.D.O., şi dreptul de proprietate asupra unor sume de bani intră sub protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1. Conform acestei practici, sumele de bani sunt asimilate celorlalte bunuri ce pot să fie deţinute în mod legal în proprietate de către persoane, astfel că şi dreptul de proprietate asupra acestora trebuie să fie garantat şi să beneficieze de aceeaşi protecţie ca şi cel asupra altor bunuri.
Ca atare, în cazul aplicării, în prezenta cauză, a deciziilor Curţii Constituţionale, recurentul ar fi lipsit de dreptul de proprietate asupra sumelor de bani acordate de prima instanţă, în ciuda speranţei legitime de a beneficia de acest drept, fapt ce contravine direct normei comunitare invocate ulterior.
7. În sensul celor arătate mai sus s-a pronunţat şi Curtea de Apel Oradea în dosar nr. 5397/111/2010, reţinând prin Decizia nr. 418/201l-R din 08 februarie 2011, nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti similare cu cea atacată prin prezentul recurs. Această decizie se înscrie într-o practică constantă a acestei instanţe.
8. În cadrul acestui punct al motivelor de recurs, reclamant prezintă situaţia de fapt din dosar, sub aspectul prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării politice a autorului său, de către acesta din urmă şi întreaga familie.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului şi modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P.
II. Pârâtul S.R., prin M.F.P., a criticat Decizia pentru următoarele motive:
1. Decizia civilă nr. 105/ A din 17 februarie 2011 este nelegală cu privire la menţinerea dispoziţiilor sentinţei privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de defunctul V.I. şi obligării pârâtului să achite reclamantului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată, precum şi în ceea ce priveşte obligarea apelantului pârât să plătească intimatului suma de 1240 lei, cheltuieli de judecată in apel.
Astfel, conform prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât autorul reclamantului a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 528/1959, pronunţată de către Tribunalul Militar Cluj, pentru faptele prevăzute la art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., combinat cu art. 58, 59 pct. 3, 5 C. pen. si art. 25 pct. 6 C. pen., care, potrivit legii, constituie condamnare cu caracter politic de drept, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut dispoziţia cuprinsă în sentinţă, privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de defunctul V.l.
2. Referitor la cheltuielile de judecată pentru care fost menţinută sentinţa civila apelată, precum şi cele la care S.R., prin M.F.P., a fost obligat în apel şi pentru care Curtea de Apel reţine că pârâtul este în culpă procesuală, prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond şi în apel, în speţă, au fost încălcate prevederile art. 274 C. proc. civ.
Astfel, în motivarea deciziei recurate, în ceea ce priveşte admiterea apelului formulat de către S.R., prin M.F.P., Curtea de Apel reţine, aşa cum a motivat Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358/2010, că, în prezent, nu există un temei juridic în legea specială care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare in judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. Ca atare, în mod greşit, Statul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamant si exonerarea Statului de plata cheltuielilor de judecată atât la fond, cât şi în apel.
Instanţa de recurs a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, incidenţa, în speţă, a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând Decizia atacată, în raport de criticile formulate, inclusiv din perspectiva motivului de ordine publică invocat de instanţă, şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, iar cel declarat de pârât este întemeiat pentru următoarele considerente:
I. Referitor la recursul declarat de V.I., acesta este nefondat deoarece instanţa de apel a dezlegat în mod corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol".
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat".
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, cum greşit susţine recurentul.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 în raport de dispoziţiile din C.E.D.O. şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din C.E.D.O.
De asemenea, nu se poate reţine nici că deciziile în discuţie ar fi contradictorii faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, chiar dacă sunt pronunţate la interval de timp foarte mic.
În afara faptului că aceste decizii verifică constituţionalitatea unor dispoziţii legale diferite, ca urmare, nu au cum să se suprapună şi, deci, să fie contradictorii, problema efectelor acestora a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul arătat mai sus, iar Decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, cum s-a arătat deja.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul respingerii cererii formulate de reclamant, de acordare a daunelor morale pentru condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl său.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, acesta este fondat doar sub aspectul greşitei obligări a acestuia la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Susţinerile din cadrul primului motiv de recurs privind greşita constatare a caracterului politic al condamnării autorului reclamantului sunt invocate omisso medio, direct în recurs, ceea ce nu permite analizarea lor de către prezenta instanţă, atât timp cât nu au format şi critici în apel.
Sub acest aspect, soluţia instanţei de fond, păstrată de Curtea de Apel, nu poate fi cenzurată de Înalta Curte.
Referitor la critica recurentului pârât privind greşita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel şi în fond, aceste susţineri vor fi primite, deoarece, ca urmare a soluţiei pronunţate de Curte, de respingere a cererii de daune morale, pârâtul nu mai reprezintă o parte căzută în pretenţii, în sensul art. 274 C. proc. civ., în niciuna dintre fazele parcurse de procesul de faţă, astfel încât nu mai poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă.
În concluzie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant şi că sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de acelaşi text de lege, în ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, sub aspectul înlăturării obligaţiei sale de plată a cheltuielilor de judecată în fond şi apel.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, Decizia atacată, în sensul că va înlătura obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în fond şi apel.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 105/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Admite recursul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.M. Cluj, împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, Decizia recurată, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4287/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4165/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
