ICCJ. Decizia nr. 4802/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4802/2012
Dosar nr. 42018/3/2009
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1074 din 21 iunie 2010, as respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâţii: Statul Român, prin Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, A.N.P. şi Ministerul Sănătăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar se reţine că numitul P.M. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 20 de ani, ce i-a fost aplicată prin Sentinţa penală nr. 284/2003 a Tribunalului Vaslui, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1005/2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cererea condamnatului P.M. privind întreruperea executării pedepsei a fost respinsă de Tribunalul Giurgiu care a pronunţat în acest sens Sentinţa penală nr. 318 din 26 iunie 2009.
Dispoziţiile art. 1169 C. civ. stabilesc că "cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească".
Deşi reclamantul nu a indicat temeiul de drept al cererii pe care a promovat-o, în raport de situaţiile expuse şi solicitările formulate în cauză se poate aprecia că petentul înţelege să facă referire la dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998 şi urm. C. civ.
Tribunalul apreciază că în prezenta cauză nu s-a probat de către reclamant veridicitatea susţinerilor făcute prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale cum pretinde petentul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 424 din 19 aprilie 2011, a admis apelul declarat de reclamantul P., împotriva Sentinţei civile nr. 1074 din 21 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi, Statul Român, prin Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, A.N.P. şi Ministerul Sănătăţii, şi pe cale de consecinţă: a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În adoptarea acestui text normativ, legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte, asigurarea interesului unei bune administrări a justiţiei, iar, pe de altă parte, asigurarea posibilităţii instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient asupra modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
Astfel, în cuprinsul apelului declarat, apelantul reclamant s-a plâns de faptul că prima instanţă, deşi i-a soluţionat cererea formulată, nu apare că ar fi intrat în cercetarea fondului, Curtea observând că aceasta s-a limitat în a arăta că pretenţiile reclamantului nu au fost dovedite.
Cu toate acestea, prima instanţă nu a întreprins nici cel mai mic efort de a lămuri în ce constau pretenţiile afirmate de reclamant, pentru ce anume şi în ce constau daunele materiale, respectiv cele morale, la plata cărora el a pretins să fie obligaţi pârâţii.
Din motivarea hotărârii pe care a pronunţat-o nu a rezultat nici măcar aspectul că instanţa ar fi lămurit faptele pe care urma să le cerceteze, elementele probatorii ale acestora, şi în ce anume ar fi trebuit să constea probatoriile a căror administrare s-ar fi impus a fi făcută de reclamant şi în legătură cu ce aspecte ale cauzei dintre faptele ori consecinţele acestora la care partea s-a referit în motivarea cererii sale, având în vedere că totuşi aceasta a administrat în dosar o serie de acte medicale privitoare la starea sănătăţii sale, despre a cărei înrăutăţire vorbeşte.
Tot astfel, nu s-a determinat, pornindu-se de la faptele ilicite imputate de reclamant şi prin raportare la probele pe care acesta le-a administrat, care anume elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost probate.
Curtea a constatat că hotărârea atacată cu apel nu cuprindea şi nu lămurea situaţia de fapt a cauzei, premisele de fapt ori cele juridice care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu au reflectat o preocupare reală a instanţei de fond de a înfăptui o analiză în concret a probelor administrate de reclamant, respectiv de a înlătura în mod justificat susţinerile acestuia.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a constatat că în cauză a existat o lipsă de preocupare reală din partea instanţei de a explica şi fundamenta raţionamentul său pentru a lăsa instanţei de control posibilitatea cenzurării hotărârii sale.
Curtea a apreciat că modul în care prima instanţă a soluţionat cererea, cu a cărei dezlegare a fost învestită, nu corespunde exigenţelor unui proces echitabil, drept consacrat prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conţinutul căruia intră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, dar şi toate celelalte garanţii, inclusiv motivarea hotărârilor pe care instanţele le pronunţă, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa (spre ex. cauza Albina împotriva României, Hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Dima împotriva României, Hotărârea din 16 noiembrie 2006, cauza Van de Hurk contra Olandei).
În procesul de elaborare a unei hotărâri judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuia să pună de acord, prin motivare, faptele afirmate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparenţa actului de justiţie şi, pe de altă parte, se oferă în mod real justiţiabililor posibilitatea de a fi convinşi să judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele şi că soluţia pronunţată este cea care se impune a fi dată în cauză.
Totodată, Curtea a avut în vedere faptul că lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise de textul de lege al art. 261 C. proc. civ., a fost privită în jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage din punct de vedere procedural sancţiunea desfiinţării hotărârii primei instanţe, în conformitate cu textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi, constituind în acelaşi timp un element de care însuşi apelantul s-a plâns în apelul declarat, în temeiul textului legal menţionat
Împotriva deciziei civile mai sus-menţionată au declarat recurs: reclamantul P.M. şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Sănătăţii.
Reclamantul P.M. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: a solicitat plata unor daune materiale şi morale în cuantum de 8.000.000 RON, pentru fiecare an executat până la data promovării acţiunii. În timpul detenţiei a suferit o intervenţie chirurgicală. Instanţa de fond nu a analizat în concret probele administrate în cauză.
Pârâtul Ministerul Sănătăţii.
Instanţa de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată a reclamantului pe considerentul că acesta a beneficiat de serviciile medicale corespunzătoare stării sale de sănătate.
Pârâtul Ministerul Justiţiei
Reclamantul a solicitat 8.000.000 RON reprezentând daune materiale şi morale.
Chiar dacă reclamantul a fost operat de hernie de disc în timp ce se afla în detenţie, acesta nu a dovedit că evoluţia postoperatorie nefavorabilă se datorează unor traume fizice şi psihice.
Recursurile declarate de reclamantul P.M. şi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Justiţiei şi Ministerul Sănătăţii, sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În adoptarea textului de lege mai sus-menţionat, legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte, asigurarea posibilităţii instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient asupra modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
În cuprinsul apelului declarat de reclamant, acesta s-a plâns de faptul că prima instanţă deşi i-a soluţionat cererea formulată, nu apare că ar fi intrat în cercetarea fondului. Că, prima instanţă nu a lămurit în ce constau pretenţiile afirmate de reclamant, pentru ce anume şi în ce constau daunele materiale, respectiv cele morale, la plata cărora reclamantul a pretins să fie obligaţi pârâţii.
Mai mult, din motivarea hotărârii pe care a pronunţat-o instanţa de fond, nu rezultă nici măcar aspectul că aceasta ar fi lămurit faptele pe care urma să le cerceteze, elementele probatorii ale acestora şi în ce anume ar fi trebuit să constea probatoriile a căror administrare s-ar fi impus a fi făcută de reclamant.
Se susţine că hotărârea atacată cu apel nu cuprinde şi nu lămureşte situaţia de fapt a cauzei, ori cele juridice care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Procesul de elaborare a unei hotărâri judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, trebuia să pună de acord, prin motivare, faptele afirmate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Faţă de cele învederate, instanţa de apel în mod judicios a admis apelul declarat de reclamant şi pe cale de consecinţă: a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiţiei şi pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva Deciziei nr. 424 A din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3554/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6114/2012. Civil. Succesiune. Contestaţie în... → |
|---|
