ICCJ. Decizia nr. 493/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 493/2012
Dosar nr. 4301/91/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia civilă, sub nr. 4301/91/2010, la data de 05 octombrie 2010, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. a chemat în judecată pe pârâtul Ş.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pe o perioadă de cel mult 3 ani, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 749 din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a avut în vedere art. 18 din T.C.E. şi art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
În ceea ce priveşte faptul că pârâtul a fost returnat din Italia, Tribunalul a constatat că această împrejurare de fapt nu este suficientă pentru a se dispune, de către instanţa română, restrângerea dreptului de a circula pe teritoriul acestui stat. „Returnarea" din Italia nu poate constitui, prin ea însăşi, o cauză ce afectează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, putând prezenta relevanţă doar faptele, acţiunile sau conduita persoanei respective, astfel cum prevede art. 27 alin. 6) din Directivă.
În ceea ce priveşte faptele, acţiunile sau conduita pârâtului, Tribunalul a reţinut că singurele dovezi administrate la dosar cu privire la aceste împrejurări sunt decretul de expulzare şi declaraţia pârâtului dată la intrarea în România.
Cât priveşte declaraţia pârâtului, acesta a afirmat că lucra în Italia la un supermarket, cu contract de muncă, şi a fost reţinut de poliţia italiană şi returnat în România pe motiv de şedere nelegală şi muncă fără formalităţi legale.
În mod cu totul evident, această situaţie de fapt nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele permise de lege pentru restrângerea dreptului pârâtului.
Analizând cuprinsul decretului de expulzare, Tribunalul a reţinut că, prin acesta, prefectul din Roma a constatat că pârâtul a fost reţinut şi cercetat de mai multe ori de către autorităţile italiene, în perioada 12 septembrie 2005 - 25 noiembrie 2007, pentru săvârşirea unor fapte ce, în majoritatea lor, încălcau Decretul-Lege nr. 286/1998. Nu se menţionează circumstanţele concrete ale pretinselor încălcări, nu sunt indicate eventuale sancţiuni aplicate, iar unele dintre fapte nici măcar nu sunt individualizate. S-a reţinut, în cuprinsul decretului, că infracţiunile săvârşite fac parte dintre cele împotriva vieţii şi integrităţii persoanelor, dar nu rezultă de unde s-a tras concluzia că pârâtul ar fi săvârşit toate infracţiunile pentru care a fost acuzat, mai ales că, în mod logic, ar fi trebuit să se stabilească şi anumite sancţiuni, dacă s-a stabilit cu certitudine săvârşirea acelor infracţiuni. Pe baza acestor constatări, prefectul a apreciat că pârâtul a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul naţional să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă.
Art. 27 alin. (6) teza a III-a din Directivă prevede următoarele: Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
În raport de acest text legal, Tribunalul a constatat că, din conţinutul Decretului de expulzare, nu rezultă în niciun caz împrejurări ce ar putea conduce la concluzia că prezenţa pârâtului pe teritoriul Italiei constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Aceasta cu atât mai mult cu cât ultima faptă supusă cercetării se atestă ca fiind săvârşită la data de 25 noiembrie 2007, neexistând alte elemente din care să rezulte că, în momentul de faţă, prezenţa pârâtului constituie o ameninţare serioasă la adresa cetăţenilor italieni.
Cel mult se poate considera că necesitatea restrângerii libertăţii de circulaţie se impune pe consideraţii de prevenţie generală, însă textul de lege interzice luarea unei astfel de măsuri întemeiată pe acest argument.
Împotriva sentinţei a declarat apel, în termen legal, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I.
Prin Decizia civilă nr. 18/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În raport de dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, art. 2 alin. (2) – (3) din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O. şi art. 53 din Constituţia României, Curtea a constatat că simpla împrejurare a returnării pârâtului pe teritoriul României, dispusă de către autorităţile statului italian, nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru ca dreptul de circulaţie al cetăţeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, I.N.E.P. (D.E.P.A.B.D.) are obligativitatea de a înainta, către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ, prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia, pe o perioadă determinată.
Împotriva pârâtului a fost emis, de către Prefectul de Roma, un decret de îndepărtare, măsura fiind luată din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia, fiind expulzat pentru săvârşirea infracţiunii de jaf.
Aşa cum reiese din Decretul Prefectului de Roma, autorităţile italiene, făcând o analiză a statutului de cetăţean european al pârâtului, au concluzionat că prezenţa acestuia pe teritoriul statului italian constituie o ameninţare concretă şi actuală cu privire la siguranţa publică, având în vedere faptul că a desfăşurat o activitate infracţională încă din anul 2005, dispunând expulzarea din Italia.
Astfel, în documentul de referinţă, se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public. Din declaraţia pârâtului reiese că acesta a părăsit teritoriul României, la data de 11 iunie 2010, prin P.T.F. Nădlac cu destinaţia Italia, fiind returnat pentru muncă ilegală pe teritoriul Italiei.
Măsura restrictivă dispusă de autorităţile italiene se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a S.R., în ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România, vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
Aceste împrejurări justifică considerarea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt ameninţate valorile fundamentale protejate, siguranţa publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în statul gazdă, pe teritoriul căruia, pârâtul a manifestat acea conduită.
De asemenea, faptele reţinute în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a se putea aprecia că există temeri ca acesta ar putea săvârşi şi pe viitor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.
În raport cu comportamentul trecut al pârâtului, menţionat mai sus, este întemeiată solicitarea recurentei, în ceea ce priveşte măsura „de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei al pârâtului".
În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi obligaţia respectării legislaţiei statului în care se află.
Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
De asemenea, dispoziţiile art. 28 din acelaşi act normativ, prevăd faptul că, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în statul membru gazdă şi legăturile sale cu ţara de origine.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar, în acelaşi timp, trebuie să-ţi îndeplinească obligaţiile ce le revin.
Între aceste obligaţii, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) şi lit. b), şi obligaţia de a respecta legislaţia României şi a statului în care se află, precum si scopul pentru care i acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul statului respectiv în condiţiile stabilite de legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu România.
Conform Decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioada de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac parte, astfel, din dreptul intern.
Având în vedere exigenţele legislaţiei U.E., România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni administrative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În acest sens, în mod greşit, instanţa nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Deşi, conform textului de lege sus-menţionat, activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre statul român şi statul în discuţie şi aceasta apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
Pe de altă parte, dobândind statutul de ţară membră a U.E., România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale U.E.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului Prefectului de Roma, nu poate nici să restrângă dreptul părţii la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat şi nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita acestuia una dintre valorile mai sus menţionate.
Infracţiunile pentru care a fost cercetat pârâtul, fără să rezulte că a fost şi condamnat definitiv pentru acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a reuşit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe o durată până la trei ani.
Expulzarea dispusă prin Decretul Prefectului de Roma, concomitent cu interdicţia de a se afla pe teritoriul statului respectiv pentru o perioadă de cel puţin 5 ani reprezintă sancţiunile pe care statul italian le-a considerat ca fiind corespunzătoare conduitei intimatului pe teritoriul acestui stat.
De asemenea, în condiţiile în care, prin documentul menţionat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului de a reintra pe teritoriul statului pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, autorităţile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligaţiei menţionate, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenţia autorităţilor judiciare române în acest sens.
În caz contrar, ar fi pentru pârât o dublă sancţiune pentru aceleaşi fapte, ceea ce nu este posibil.
Pe de altă parte, în condiţiile în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, cu atât mai mult nu rezultă îndeplinirea cerinţelor din art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele României sau relaţiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.
Or, nu rezultă, în speţă, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului, pentru care acesta a primit deja o sancţiune, prin Decretul Prefectului din Roma, este de natură să afecteze interesele generale ale României sau relaţiile bilaterale cu statul italian.
Şi din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.A.D.O.L.F., alin. (2) din acest articol, vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Prima dintre condiţii şi, parţial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Pe de altă parte, legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în mod tehnic, clar şi fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate şi de ce natură şi nici nu dimensionează „gravitatea" atingerii aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise.
În plus, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului, pe o perioadă de până la trei ani, este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Expulzarea pârâtului din Italia la 14 august 2010, în baza Decretului Prefectului din Roma, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a părţii. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei".
De asemenea, nici obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, în sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare" al celui în cauză către instanţă, nu reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă circulaţie trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea soluţionării cererii respective.
În cele din urmă, susţinerile recurentului privind incidenţa art. 1 alin. (1) din Acordul încheiat între România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute în vedere de către instanţă deoarece se circumscriu cazului de restrângere prevăzut în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, în prezent abrogat, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 206/2010 privind modificarea Legii nr. 248/2005.
Existenţa textului de lege sus-menţionat la data sesizării primei instanţe nu produce efecte în procesul de faţă întrucât, deşi abrogarea lui a intervenit ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată (Legea nr. 206/2010 fiind publicată în M. Of. la 17 noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de îndată şi în plan procesual.
Astfel, art. II alin. (1) din actul normativ enunţat prevede încetarea de drept a tuturor măsurilor de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, dispuse până la acea dată de instanţele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi care se află în curs de executare.
În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite, în speţă, cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. împotriva deciziei nr. 18/ A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 554/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 485/2012. Civil → |
|---|
