ICCJ. Decizia nr. 574/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 574/2012

Dosar nr. 79/35/2008*

Şedinţa publică din 2 februarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 406 din 23 decembrie 2004, Tribunalul Satu-Mare a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea reclamantei R.M., în contradictoriu cu pârâţii P.C. Urziceni, I.J.P. Satu-Mare şi M.A.I. Bucureşti, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 96/2003 emisă de P.C. Urziceni şi restituirea în natură a imobilului în litigiu, solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 512 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa, a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 96/2003, a constatat că petenta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, pârâta fiind obligată să se conformeze dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, în sensul înaintării documentaţiei aferente, Comisiei Centrale de Evaluare.

Prin Decizia civilă nr. 1905 din 28 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat Decizia şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe.

Prin Decizia civilă nr. 56 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa, a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 96/2003, a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 350 m.p., cu nr. top. 97/1, înscris în CF nr. 1960 Urziceni, a obligat pârâtul să se conformeze dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, în sensul de a înainta documentaţia aferentă, Comisiei Centrale de Evaluare, a respins acţiunea reclamantei faţă de I.J.P. Satu-Mare şi M.A.I. Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 9834 din 03 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, a desfiinţat Decizia, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare.

S-a statuat în sensul că, modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, cu sau fără titlu valabil, nu este de natură să determine natura măsurilor reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta.

Susţinerea recurentei conform căreia, faţă de înscrisurile administrate, greşit s-a reţinut că preluarea s-a făcut pe baza unui contract de schimb încheiat cu un neproprietar, priveşte aprecierea probelor şi, prin urmare, nu poate face obiectul controlului judiciar.

S-a constatat că instanţa de apel a rejudecat apelul aplicând greşit dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită.

Sub aspectul aplicării la speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a constatat necesitatea depunerii la dosar a documentaţiei tehnice în baza căreia s-a emis autorizaţia de construcţie, pentru a se stabili dacă lucrările au fost edificate cu autorizaţie.

S-a apreciat, totodată, că trebuie completat raportul de expertiză pentru a se stabili dacă anexele nedemontabile aflate pe teren sunt cuprinse în documentaţia tehnică pe baza căreia a fost emisă autorizaţia şi dacă s-a respectat amplasamentul acestora.

Sub aspectul aplicării la speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în consens cu Decizia de casare anterioară, s-a reiterat necesitatea de a se lămuri dacă anexele permanente mai sunt de utilitate publică.

În privinţa anexei demontabile, coteţ de animale, s-a reţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligaţia restituirii in natură a terenurilor pe care s-au edificat asemenea construcţii.

Întrucât anexele nedemontabile au doar o suprafaţă de 44 mp, expertul trebuia să delimiteze terenul ocupat de acestea, precum si terenul neocupat de construcţii noi nedemontabile, stabilind vecinătăţile terenului, pentru ca în privinţa acestui teren să se stabilească incidenţa prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Această delimitare s-a apreciat a fi necesară, faţă de faptul că terenul care face obiectul pricinii se învecinează cu lotul nr. top 97/2, rămas în proprietatea fostului proprietar.

Intimatul I.P.J. Satu-Mare a susţinut că pentru sediul postului de poliţie a existat autorizaţia de construire nr. 545 din 24 septembrie 1969, iar construcţiile anexe permanente, baie, grup sanitar şi depozit de lemne, au fost efectuate pe fundaţie de beton, din cărămidă, cu acoperiş din ţiglă, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Postul de poliţie beneficiază în prezent de încălzire cu gaz, însă magazia de lemne reprezintă doar o încăpere a construcţiei permanente, celelalte încăperi fiind în continuare de utilitate publică.

Prin Decizia civilă nr. 43 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, în rejudecare, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa, a admis acţiunea, a anulat dispoziţiei nr. 96/2003 a P.C. Urziceni, a constatat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 76 m.p. cu nr. top. 97/1, aferent construcţiei demontabile, identificată în schiţa anexă a raportului de expertiză întocmit de expert M.V., respectiv la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 274 m.p. teren, având nr. top. 97/1, înscris în CF 1960 Urziceni, a obligat pârâtul P.C. Urziceni să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 76 m.p., respectiv să procedeze în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, în ce priveşte diferenţa de 274 m.p. teren, respectiv să înainteze documentaţia necesară Comisiei Centrale de Evaluare.

S-a reţinut, cu prioritate, că analiza apelului vizează doar măsurile reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta pentru imobilul ce i-a fost preluat abuziv.

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa a constatat că autorizaţia de construire nr. 545/1969 a vizat doar sediul postului de poliţie, pentru construcţiile anexă neexistând autorizaţie, cu menţiunea că acestea au fost edificate anterior anului 1990.

Potrivit completării raportului de expertiză, pe terenul în litigiu există pe lângă construcţia principală, alte două anexe, o „magazie" nedemontabilă şi o anexă demontabilă, coteţ animale, terenul aferent construcţiei demontabile fiind în suprafaţa de 76 m.p., iar cel aferent construcţiei nedemontabile fiind de 98 m.p., diferenţa de teren fiind afectată construcţiei principale, expertul precizând în cuprinsul lucrării că nu există teren liber de construcţii care să poată fi delimitat.

Cât priveşte magazia şi construcţia demontabilă, expertul a arătat că nu există autorizaţie de construcţie pentru acestea, magazia fiind însă folosită pentru scopul pentru care a fost construită, fiind astfel utilă clădirii principale.

Conform fişei de inventariere a construcţiei anexă permanentă din data de 16 iulie 1994, aceasta este compusă din bucătărie de vară, două camere reprezentând depozite lemne şi două încăperi WC cabine.

Susţinerile apelantei-reclamante conform cărora această magazie şi-a schimbat funcţionalitatea pe parcursul derulării procesului, nu rezultă din actele dosarului, fişa de inventariere a construcţiei anexe din anul 1994, cuprinzând descrierea anexei, nefiind depuse la dosar probe din care să rezulte schimbarea destinaţiei acestei construcţii, ulterior.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul terenului pe care s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţie, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Prin prisma acestor dispoziţii legale, cererea reclamantului privind restituirea întregului teren în suprafaţă de 350 m.p. nu poate fi primită, cel puţin pentru suprafaţa aferentă clădirii principale, sediul postului de poliţie, pentru care s-a depus la dosar autorizaţie de construire, fiind astfel o construcţie autorizată, dar şi de utilitate publică.

Cât priveşte terenul aferent celor două anexe neautorizate, s-a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pot fi restituite în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.

Aceste anexe au fost edificate însă anterior datei de 1 ianuarie 1990, aspect ce rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 30 iunie 1976.

Raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în privinţa anexei permanente, s-a apreciat că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii, întrucât anexa permanentă este necesară şi de utilitate postului de poliţie, dată fiind destinaţia acesteia.

Postul de poliţie beneficiază, în prezent, de încălzire cu gaz, astfel încât sub aspectul unei încăperi din magazie, respectiv a depozitului de lemne, aceasta nu ar mai fi necesară pentru clădirea principală, însă, pe lângă aceste încăperi, anexa mai cuprinde şi alte încăperi, în privinţa cărora nu s-au produs dovezi că nu ar mai fi necesare postului de poliţie.

În concluzie, instanţa a apreciat că nu poate fi restituit terenul aferent construcţii permanente, respectiv terenul aferent clădirii principale, reclamanta fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că P.C. Urziceni va fi obligat să se conformeze dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind terenul aferent construcţiilor menţionate.

Cât priveşte suprafaţa de teren aferentă construcţiei demontabile, instanţa a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3), sub acest aspect neavând relevanţă dacă anexa a fost edificată anterior anului 1990 sau după acest interval, construcţia respectivă nefiind necesară şi reprezentând o construcţie uşoară, astfel încât reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 76 m.p., aferentă acestei construcţii.

Terenul aferent acestei construcţii este în spatele clădirii principale, învecinat cu terenul având nr. top. 97/3 şi 97/2, putând fi astfel folosit de către reclamantă, care este proprietara imobilului învecinat, chiar şi în lipsa unei căi de acces prin curtea postului de poliţie.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 6 aprilie 2011, reclamanta S.E. şi (II) la data 6 aprilie 2011, pârâtul M.A.I., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I) Recursul reclamantei a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Instanţa de apel nu a respectat recomandările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ajungând la alte concluzii şi situaţiuni de fapt.

Instanţa de apel îşi contrazice propriile afirmaţii făcute în cuprinsul hotărârilor anterioare, astfel că aceasta a pronunţat hotărâri contradictorii, ceea ce nu poate fi acceptat.

Instanţa de apel a susţinut că a ajuns la stabilirea situaţiei de fapt în baza expertizei M.V., lăsând să se înţeleagă că această expertiză ar fi răsturnat toate statuările de fapt reţinute de instanţa supremă, ceea ce nu este adevărat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întemeindu-se ea însăşi pe aceeaşi expertiză.

Instanţa supremă a criticat Decizia tocmai pentru că în mod greşit s-a pronunţat în sensul că nu pot fi restituite construcţiile ridicate şi nici terenul de 350 m.p., în acest sens avându-se în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, pe terenul de 350 m.p., autorităţile timpului au construit postul de poliţie comunal, ce ocupă cu sediul şi căile de acces necesare unei bune funcţionări, 150 m.p., pe diferenţa de 200 m.p. fiind edificată o construcţie anexă în suprafaţa de 150 m.p. - baia, grupul sanitar şi magazia de lemne, un coteţ de animale, anexe prezentate de raportul de expertiză M.V.

Instanţa supremă a reţinut că motivarea instanţei de apel nu poate fi primită, întrucât anexele aflate pe terenul de 200 m.p., coteţ de animale şi magazia de lemne, nu sunt necesare desfăşurării activităţilor specifice postului de poliţie, ce are ca scop apărarea ordinei publice, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că postul de poliţie nu este încălzit cu lemne, ci are instalaţie de încălzire cu gaz.

Instanţa supremă a stabilit totodată că principiul care trebuie să prevaleze este cel al restituirii în natură, şi nu acordarea de măsuri reparatorii, Fondul Proprietatea neputând asigura o formă echitabilă de despăgubire.

S-a impus rejudecarea apelului pentru a se stabili dacă cele două construcţii anexă sunt necesare unităţii deţinătoare în vederea desfăşurării activităţilor specifice postului de poliţie, în condiţiile în care reclamanta s-a oferit să plătească contravaloarea acestora.

S-a considerat că este necesar să se suplimenteze raportul de expertiză pentru a se delimita terenul ocupat de construcţiile anexe, faţă de terenul liber şi faţă de planul de situaţie aflat la dosar, în care terenul ce face obiectul litigiului de faţă se învecinează cu lotul proprietatea reclamantei.

În loc să soluţioneze apelul în raport de recomandările deciziei instanţei supreme, instanţa de apel a ajuns la o soluţie total improprie şi contradictorie cu raportul de expertiză, în sensul că a obligat primarul să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură numai pentru suprafaţa de 76 m.p., pentru diferenţa de 274 m.p. teren urmând să se acorde măsuri reparatorii în echivalent.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în situaţia terenurilor pe care s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii rămase libere, iar pentru suprafaţa ocupată sau cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică se acordă măsuri reparatorii în echivalent.

Pe acest temei juridic, într-adevăr, nu poate fi restituit în natură terenul de 150 m.p. pe care se află sediul postului de poliţie şi terenul aferent acestuia, necesar utilizării acestei construcţii, însă reclamanta nu este de acord cu concluzia instanţei ca anexa permanentă, magazia de lemne, să nu poate fi restituită în natură întrucât „este necesară şi de utilitate postului de politie, dată fiind destinaţia acestuia".

Instanţa de apel a reţinut faptul că postul de poliţie beneficiază de încălzire cu gaze, astfel că nu ar mai avea nevoie de o magazie de lemne, dar a susţinut că aceasta nu poate fi retrocedată, întrucât cuprinde şi alte încăperi în privinţa cărora nu s-au produs dovezi că nu ar mai fi necesare postului de poliţie.

Aceste susţineri contravin constatărilor instanţei supreme, intrate în puterea lucrului judecat, conform cărora magazia de lemne nu mai este necesară postului de poliţie, şi contravin şi raportului de expertiză M.V. efectuat în 2004, din care rezultă că, anexa permanentă în suprafaţa de 150 m.p. cuprinde baie, grup sanitar şi magazia de lemne, şi completării raportului de expertiză efectuat în 2008, din care rezultă că anexa permanentă are o suprafaţă de 44 m.p. şi că terenul de 200 m.p. pe care se află anexa permanentă şi anexa demontabilă „nu cuprinde reţele de utilităţi publice".

Dovada faptului că această construcţie anexă, magazia, nu este necesară postului de poliţie este reprezentată de autorizaţia de construcţie şi schiţa anexă, din care rezultă că magazia permanentă cuprinde depozit de lemne şi o bucătărie, deşi schiţa postului de poliţie indică o altă bucătărie, cămară, 3 dormitoare şi 2 birouri.

Eronat s-a reţinut că anexa permanentă, respectiv magazia de lemne şi bucătăria, ar fi necesare desfăşurării activităţii postului de poliţie, cât timp clădirea centrală a acestuia cuprinde trei încăperi, pentru dormitoare, bucătărie, baie, cămară.

Instanţa motivează respingerea restituirii anexei permanente pe constatarea expertului, fără a o argumenta în termeni expliciţi.

Reclamanta a susţinut că îşi menţine oferta de răscumpărare a acestei anexe, obligându-se să plătească M.A.I. contravaloarea anexelor existente pe cei 200 m.p.

S-a susţinut nelegalitatea deciziei şi pentru faptul că a fost obligat primarul să emită o nouă dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001, instanţa având posibilitatea de a dispune direct restituirea suprafeţei de 200 m.p., aşa cum prevede şi Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, restituirea la primar a notificării şi emiterea unei noi dispoziţii conducând la tergiversarea soluţionării notificării şi la deschiderea altor căi procesuale, soluţie neagreata de instanţa de contencios european.

(II) Recursul pârâtului M.A.I. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

La data de 30 aprilie 1996, C.J.S.D.P.T. Satu Mare a emis Titlul de proprietate nr. 31-130132 prin care R.A.M. a primit în proprietate un teren în suprafaţă de 8 ha, 9567 m.p., prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Ulterior, la data de 07 decembrie 2001, aceeaşi persoană a notificat primăria, solicitând în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 0,09 ha, înscris în CF. nr. 1081 Urziceni, sub nr. top 234.

P.C. Urziceni a emis dispoziţia nr. 96 din 07 iulie 2003, de respingere a notificării nr. 658/2001, întrucât notificatoarea a uzat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, în speţă fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa prezentei legi, terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.

Pct. 8.2. din HG nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

Expertiza topografică efectuată de expert M.V. a constatat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 sau Legii nr. 1/2000.

Având în vedere această concluzie, instanţa era obligată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte şi părţile între care se desfăşoară aceste proceduri, şi anume: „persoana îndreptăţită la restituire" şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului".

În art. 21 al aceleiaşi legi, sunt prevăzute categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii, către persoanele îndreptăţite, prin dispoziţie motivată a organului de conducere.

Conform dispoziţiilor art. 27, în cazul în care persoana juridică notificată nu deţine bunurile solicitate, aceasta va proceda la redirecţionarea notificării entităţii învestite cu soluţionarea acesteia, fie unitatea deţinătoare a bunurilor imobile, fie entitatea învestită de legiuitor cu competenţa soluţionării notificării.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, HG nr. 250/2007, precizează, în art. 9.1, că sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care stăpânea imobilul notificat la data intrării în vigoare a legii.

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data notificării, unitatea deţinătoare a terenului în suprafaţă de 350 m.p. este M.A.I.

P.C. Urziceni, constatând că nu este unitate deţinătoare, bunul fiind deţinut de o altă persoană juridică din cele enumerate de art. 22 din Legea nr. 10/2001, era obligată să trimită notificarea unităţii deţinătoare, conform art. 27 din lege, iar nu să emită o dispoziţie de respingere a notificării.

Instanţa de apel a încălcat prin soluţia propusă dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În cursul prezentului proces, şi numai după administrarea probei cu înscrisuri, intimata-reclamantă a fost încunoştinţata cu privire la unitatea deţinătoare a terenului notificat, ocazie cu care a solicitat chemarea în judecată a instituţiei recurentei-pârâte.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează;

(I) Recursul reclamantei este nefondat.

Instanţa de apel, în rejudecare, în mod corect, cu prioritate, a stabilit limitele casării, după cum urmează:

Prin Decizia de casare, instanţa supremă a statuat asupra faptului că, prin dispoziţiile exprese ale Legii nr. 10/2001, au fost considerate ca fiind preluate abuziv, toate imobilele a cărora preluare s-a făcut într-unul din modurile prevăzute de art. 2, precum şi cele în privinţa cărora nu s-a putut face dovada formală a preluării de către stat.

Faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, astfel că, pentru ca imobilul să facă obiectul legii speciale şi persoana îndreptăţită să poată solicita măsuri reparatorii, este esenţială dovada preluării abuzive, în prezenta cauză modalitatea de preluate a imobilului, cu sau fără titlu valabil, nefiind de natură să determine natura măsurilor reparatori la care este îndreptăţită reclamanta.

S-a constatat astfel că cercetarea judecătorească vizează doar natura măsurilor reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

Sub acest aspect, instanţa supremă, în judecata anterioară, a constatat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită.

A considerat necesară ataşarea la dosar a documentaţiei tehnice în baza căreia a fost emisă autorizaţia de construcţie, pentru a se stabili dacă lucrările au fost edificate cu autorizaţie, sub aspectul aplicării la speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A considerat necesară operaţiunea de completare a raportului de expertiză pentru a se stabili dacă anexele nedemontabile aflate pe teren sunt cuprinse în documentaţia tehnică pe baza căreia a fost emisă autorizaţia şi dacă s-a respectat amplasamentul acestora.

Totodată, a menţinut obligaţia pentru instanţa de rejudecare de a lămuri, prin suplimentarea probatoriului, dacă anexele permanente mai sunt de utilitate publică, sub acest aspect avându-se în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În privinţa anexei demontabile, coteţul de animale, a reţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligaţia restituirii in natură a terenurilor pe care s-au edificat asemenea construcţii.

Întrucât anexele nedemontabile au doar o suprafaţă de 44 mp, a considerat că expertul trebuia să delimiteze terenul ocupat de acestea, precum si terenul neocupat de construcţii noi nedemontabile, stabilind vecinătăţile terenului, pentru ca în privinţa acestui teren să se stabilească incidenţa prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Această delimitare a apreciat-o a fi necesară, faţă de faptul că terenul care face obiectul pricinii se învecinează cu lotul nr. top 97/2, rămas în proprietatea fostului proprietar.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurg din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.

În contextul acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că, respectând întocmai Decizia de casare, atât sub aspectul problemele de drept dezlegate, cât şi sub aspectul necesităţii clarificării pe deplin a situaţiei de fapt pendinte, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, după cum urmează.

Cât priveşte suprafaţa de teren aferentă construcţiei demontabile, coteţ de animale, instanţa a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 76 m.p., pe temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (3).

S-a reţinut, totodată, că terenul aferent acestei construcţii este în spatele clădirii principale, învecinat cu terenul având nr. top. 97/3 şi 97/2, putând fi folosit de către reclamantă, care este proprietara imobilului învecinat, chiar şi în lipsa unei căi de acces prin curtea postului de poliţie.

Raportul de expertiză completat a clarificat situaţia de fapt sub toate aspectele contestate şi apreciate de instanţa supremă ca fiind relevante în dezlegarea litigiului, astfel; pe terenul în litigiu există pe lângă construcţia principală, alte două anexe, o „magazie" nedemontabilă şi o anexă demontabilă, terenul aferent construcţiei demontabile fiind în suprafaţa de 76 m.p., iar cel aferent construcţiei nedemontabile fiind de 98 m.p., diferenţa de teren fiind afectată construcţiei principale, expertul precizând în cuprinsul lucrării că nu există teren liber de construcţii care să poată fi delimitat; cu privire la magazie, expertul a arătat că nu există autorizaţie de construcţie pentru aceasta, cu precizarea suplimentară că magazia este folosită pentru scopul pentru care a fost construită, fiind astfel utilă clădirii principale.

În raport de constatările expertizei de specialitate reţinute anterior, coroborate cu conţinutul înscrisurilor administrate în cauză, în special, fişa de inventariere a construcţiei anexă permanentă din data de 16 iulie 1994, şi având în vedere că nu s-au depus la dosar probe din care să rezulte schimbarea destinaţiei construcţiei permanente, în cursul derulării procesului pendinte, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 10 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001, constatând că nu poate fi primită cererea reclamantei de restituire în natură a suprafeţei de teren aferentă clădirii principale, construcţie autorizată şi de utilitate publică, şi nici a suprafeţei de teren aferentă anexei permanente, edificată anterior datei de 1 ianuarie 1990, aspect ce rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 30 iunie 1976, anexa permanentă fiind necesară şi de utilitate postului de poliţie.

Drept urmare a celor constatate anterior, instanţa de apel a apreciat în mod corect că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că P.C. Urziceni va fi obligat să se conformeze dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind terenul aferent construcţiilor menţionate.

Soluţia pronunţată este rezultatul aplicării, în circumstanţele cauzei pendinte, a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Critica referitoare la obligaţia stabilită în sarcina primarului de a emite o nouă dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001, deşi instanţa avea posibilitatea să dispună direct restituirea suprafeţei de teren mp, aşa cum prevede şi Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, restituirea la primar a notificării şi emiterea unei noi dispoziţii conducând la tergiversarea soluţionării notificării şi la deschiderea altor căi procesuale, soluţie neagreata de instanţa de contencios european, nu poate fi primită, întrucât instanţele de judecată au respectat principiul disponibilităţii, atât prin raportare la cererea de învestire, cât şi prin raportare la criticile efective în căile de atac, respectiv principiul ierarhiei căilor de atac şi corelativ, principiul non omisso medio.

(II) Recursul pârâtului este nefondat:

Art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte, într-adevăr, părţile între care se desfăşoară procedura restabilirii situaţiei anterioare în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv, anume între „persoana îndreptăţită la restituire" şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului".

Tot astfel, dispoziţiile exprese ale art. 21 din aceeaşi lege, indică în mod explicit categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii, într-o formă sau alta, către persoanele îndreptăţite, prin dispoziţia motivată a organului de conducere.

Prin emiterea dispoziţiei nr. 96/2003 a P.C. Urziceni, respectiv prin efectul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, în mod succesiv, criticile din recurs fiind pe aspecte foarte clar conturate, în special, Decizia civilă nr. 56 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, care a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa, în sensul că a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 96/2003, a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 350 m.p., cu nr. top. 97/1, înscris în CF nr. 1960 Urziceni, a obligat pârâtul să se conformeze dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, în sensul de a înainta documentaţia aferentă, Comisiei Centrale de Evaluare, a respins acţiunea reclamantei faţă de I.J.P. Satu-Mare şi M.A.I. Bucureşti, cadrul procesual de învestire a fost configurat prin puterea lucrului judecat, astfel încât nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate sub acest aspect.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de reclamantă, respectiv, pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.E. şi pârâtul M.A.I. Bucureşti împotriva deciziei nr. 43 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 581/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 554/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 574/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs