ICCJ. Decizia nr. 5489/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5489/2012
Dosar nr. 35947/3/2009
Şedinţa publică din 20 septembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 1 martie 2007, sub nr. 2423/300/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A. au chemat în judecată pe pârâţii R.C.N., R.M.Z. şi M.B. prin P.G., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului 3 situat în Bucureşti, str. Vasile Lascăr, etaj 1, sector 2, să fie obligaţi pârâţii R. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul menţionat anterior şi cota indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 13 septembrie 2007, instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar la data de 20 martie 2008 a pronunţat sentinţa civilă nr. 2615 prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. Vasile Lascăr, et. 1, ap. 3, sector 2, compus din 4 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar, pivniţă, wc, 2 balcoane, garaj, în suprafaţă utilă de 194,09 m.p., reprezentând o cotă de 37,25 % din imobil.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul revendicat prin acţiune a aparţinut în proprietate autoarei reclamanţilor, H.Şt.G., soţia supravieţuitoare a defunctului M.Şt.G., şi a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, prin naţionalizare.
În condiţiile în care, atât reclamanţii, cât şi pârâţii justifică un drept de proprietate asupra imobilului, transmis de autori diferiţi, prin succesiune legală şi, respectiv contract de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a apreciat că se impune, pentru o soluţionare legală a cererii de revendicare, compararea drepturilor autorilor părţilor pentru a se stabili autorul al cărui titlu este preferabil.
În urma acestei comparări, s-a considerat că dreptul autoarei reclamanţilor este preferabil celui al autorilor pârâţilor, deoarece aceasta a dobândit dreptul de proprietate pe calea succesiunii legale de la proprietarul imobilului, pe când pârâţii au dobândit imobilul de la o persoană juridică ce îl deţinea în mod abuziv.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii R. şi M.B. prin P.G., iar prin decizia civilă nr. 547/ A din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile, a anulat sentinţa instanţei de fond pentru necompetenţă materială, a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă, în favoarea tribunalului şi a înaintat dosarul la Registratura generală a Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării aleatorii a cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. II pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei şi concluziile raportului de expertiză administrat în faţa instanţei de apel, din care rezultă că, la data introducerii acţiunii, valoarea imobilului în litigiu depăşea suma de 500.000 lei prevăzută de textul de lege mai sus menţionat.
La Tribunalul Bucureşti cauza a fost înregistrată ca fond pe rolul Secţiei a III-a Civilă sub nr. 35947/3/2009, iar la 15 februarie 2010 pârâţii R. au depus la dosar cerere de chemare în garanţie a P.M.B., a P.G. şi SC A. SA
Prin sentinţa civilă nr. 1556 din 18 octombrie 2010 s-au respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice şi inadmisibilitatea acţiunii, iar pe fond s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi şi cererile de chemare în garanţie, ca rămase fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate de autorul reclamanţilor Şt.G.T.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17164 din 9 mai 1928, iar după decesul acestuia a fost moştenit de soţia supravieţuitoare, Şt.G.H., de la care bunul a fost preluat de stat în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii de revendicare, întemeiată pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată în raport de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., care consacră accesul liber la justiţie ca drept fundamental, stabilind că nici o lege nu poate să îngrădească exercitarea acestui drept.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că pârâţii ocupă imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate nu a fost contestată de reclamanţi în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că la momentul la care pârâţii R. au încheiat acest act de vânzare-cumpărare, reclamanţii nu promovaseră în justiţie acţiune prin care să solicite constatarea nevalabilităţii titlului statului, situaţie în care titlul de proprietate al statului referitor la apartament era prezumat ca fiind valabil, înstrăinarea imobilului considerându-se în mod legal că intră sub incidenţa reglementărilor Legii nr. 112/1995.
Şi împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel au susţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere din acţiune privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Analizând sentinţa instanţei de fond în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. şi de criticile formulate de apelanţii reclamanţi, care stabilesc limitele devoluţiunii cauzei, în prezenta cale de atac, Curtea a reţinut că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Soluţionând acţiunea, instanţa de fond a dispus, prin sentinţa apelată, respingerea acesteia ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, preferabilitatea titlului pârâţilor asupra imobilului în raport cu titlul reclamanţilor, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi de practica C.E.D.O. în materia imobilelor preluate abuziv de stat, concluzionând, în final, în sensul inexistenţei unui „bun” al reclamanţilor, care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Verificând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în cadrul soluţionării cererii de revendicare, instanţa de fond nu a pronunţat o hotărâre nelegală, astfel cum susţin apelanţii prin primul motiv de apel, ci o analiză legală a revendicării, care are întotdeauna ca premisă necesară verificarea titlurilor părţilor şi compararea acestora .
Soluţia este legală, fiind pronunţată atât cu respectarea principiilor privind aplicarea prioritară a legii speciale în concurs cu legea generală şi securitatea raporturilor juridice civile, cât şi în aplicarea dispoziţiilor obligatorii din Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Împotriva deciziei civile nr. 712/ A din 26 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
Se susţine că, instanţa de apel, în mod greşit a considerat valabilă soluţia instanţei de fond, în sensul în care aceasta nu s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere formulat de către reclamanţi şi anume constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat.
Aşadar, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunţată de prima instanţa de fond a fost casată, deci nu le este opozabilă, se consideră că în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de apel a respins acest motiv de apel şi nu s-a pronunţat cu privire al capătul de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat.
Se mai consideră că întreaga argumentaţie a instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind revendicarea se bazează pe faptul că aceasta consideră că buna credinţă neînlăturată cu privire la cumpărători ai imobilului ce face obiectul prezentului dosar, în baza Legii nr. 112/1995, justifică pe deplin titlul acestora de proprietate şi îl face preferabil titlului prezentat de către reclamanţii.
Se mai solicită a se constata că această vânzare, intervenită în temeiul Legii nr. 112/2005 reprezintă o ingerinţă în dreptul lor de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O.
Recurenţii mai susţin că, criteriile stabilite de jurisprudenţa C.E.D.O. pentru justificarea ingerinţei arătate, nu sunt îndeplinite în cauză.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşi, constatare ce interesează în prezenta cerere în revendicare.
Se invocă în drept art. 304 pct. 8 şi 9, art. 312 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca în hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 480 C. civ., şi urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi, a acordat prioritate titlului pârâţilor asupra imobilului în raport cu titlul reclamanţilor, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi practica C.E.D.O.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, C.E.D.O. a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).
În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza P. şi P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. şi H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa C.E.D.O. este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza A., circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina S.R. a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual”, nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun” şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Criticile formulate de recurenţii reclamanţi privind nelegalitatea deciziei recurate nu sunt fondate, nici sub aspectul invocării motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
De altfel, nici nu se dataliază de către recurent această critică ce se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii sau schimbarea naturii sau înţelesul vădit şi lămurit neîndoielnic al acestuia.
Pentru considerentele expuse, se va respinge recursul, ca nefondat, şi în art. 312 C. proc. civ., va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A. împotriva deciziei civile nr. 712/ A din 26 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5518/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5487/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
