ICCJ. Decizia nr. 5803/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5803/2012
Dosar nr. 3007/118/2009
Şedinţa publică din 27 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3409 din 07 iunie 2011 a Tribunalului Constanţa, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de reclamanţii N.G., V.B.J.M., M.M., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa.
Reclamanţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Municipiul Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Legea nr. 10/2001 a instituit însă atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu astfel de imobile, iar, faţă de prevederile sus-citate, în prezent Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materie.
Instanţa de fond a reţinut că această soluţie este în acord şi cu decizia nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, iar prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte nici dreptul de acces la instanţă şi nici nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Legiuitorul român a prevăzut, prin actul normativ intrat în vigoare la 14 februarie 2001, obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, care nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă se prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26).
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, având posibilitatea să dovedească atât dreptul de proprietate, cât şi invocata preluare abuzivă de către stat.
De asemenea, s-a mai reţinut că soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare de drept comun, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, norma garantând protecţia unui „bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranţe legitime” cu privire la valoarea patrimonială respectivă, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. 389/C din 10 octombrie 2011, a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi V.B.J.M., N.G. şi M.M. împotriva sentinţei civile nr. 3409 din 07 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3007/118/2009, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, ca nefondat, şi a obligat apelanţii reclamanţi la plata, către intimatul-pârât Municipiul Constanţa, prin Primar, a 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin decizia nr. 33/2008 pronunţată asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea dreptului de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun în materia revendicării, pe considerentul că o asemenea viziune ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală.
Această decizie reia, de altfel, consideraţiile făcute prin decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 a instanţei supreme, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, o acţiune în revendicare fondată pe dreptul comun, raţionamentul fundamentându-se pe regula electa una via şi pe principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa supremă a stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiţie şi a dreptului unui reclamant de a se adresa unei instanţe, în virtutea principiului consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate susţine în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situaţie - a acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.
Pe raţionamentul relevat de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că deşi instanţele care au admis acţiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale şi cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, nu se poate însă nici aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, se impune în fiecare caz în parte analizarea acestei ultime ipoteze (astfel cum se pretinde, de altfel, şi în prezenta speţă), iar dacă intrarea în vigoare a legii noi exclude, fără discuţie, raportarea apelanţilor-reclamanţi la norme al căror efect juridic a încetat şi care nu pot ultraactiva, nu este mai puţin adevărat că inadmisibilitatea acţiunii trebuie stabilită printr-o evaluare corectă a situaţiei dreptului evocat.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut, sub un prim aspect, că apelanţii-reclamanţi nu pot susţine întemeiat şi argumentat juridic, printr-o interpretare vădit contrară dispoziţiile art. 329 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., că decizia nr. 33/2008 pronunţată în secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, nu s-ar aplica acestei speţe pe motivul înregistrării ei anterior acestei dezlegări.
Interpretarea corectă dedusă din dispoziţiile legale indicate este cea a neretroactivităţii dezlegării date în recursul în interesul legii pentru cauzele care au primit o soluţionare definitivă pe fond la data publicării deciziei, iar nu că, deşi publicată, decizia nu se aplică acelor cauze pendinte, înregistrate anterior soluţiei secţiilor unite.
Faţă de rolul deciziei pronunţate în temeiul art. 329 C. proc. civ., anume acela al unificării interpretării şi aplicării legii de către instanţele naţionale, este evident că decizia nr. 33/2008 – care a tranşat raportul dintre norma de drept comun şi cea specială în această materie – era pe deplin aplicabilă în această speţă, iar judecătorul fondului era nu doar abilitat, ci chiar obligat să o respecte şi să o aplice în soluţionarea litigiului.
Aceleaşi argumente, cu nuanţarea necesară dată de necesitatea respectării interpretărilor date de Curtea Europeană dispoziţiilor Convenţiei, au fost avute în vedere în ce ceea priveşte cauza Atanasiu şi alţii c. României, publicată la rândul ei în M. Of., Partea I, nr. 778/22.11. 2010, apelanţii neputând susţine întemeiat că judecătorul fondului urma să ignore spiritul soluţiei din hotărârea pilot, doar pentru că a fost pronunţată după înregistrarea acţiunii lor.
Continuând pe linia argumentelor enunţate, Curtea a constatat – în acest context – că în mod corect instanţa de fond a stabilit că reclamanţii nu mai aveau posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a normei speciale în materie, să se mai pretindă titularii unui drept ce ar fi putut fi recunoscut şi valorificat în reglementarea anterioară şi de a mai apela la construcţia juridică a clasicei acţiuni în revendicare fondate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., pretinzând să li se compare titlul cu cel al intimaţilor.
Reglementând un cadru juridic nou pentru pretenţiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 (definind prin lege cazurile de preluare abuzivă, procedura administrativă de urmat şi termenele impuse în derularea acestei proceduri), legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest tip de speţe, fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii să fie şi efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacţie echitabilă reclamantului, în măsura în care i se recunoaşte existenţa dreptului subiectiv.
Privită din această perspectivă, construcţia juridică a comparării de titluri nu îşi mai găseşte configuraţia sub noua reglementare, astfel cum corect a stabilit şi instanţa de fond.
Tribunalul a clarificat faptul că în cauză reclamanţii nu se pot prevala, în contextul dat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, existenţa acestuia fiind legată de recunoaşterea lui printr-o hotărâre anterioară intrării în vigoare a normei speciale, irevocabilă, neputând fi apreciat totodată că partea are o „speranţă legitimă”, câtă vreme se pretinde un drept pierdut, nevalorificat în termenul prevăzut de legea specială.
De altfel, chiar hotărârea Atanasiu c. României pronunţată de Curtea Europeană la 12 octombrie 2010 stabileşte acest fapt, menţionându-se că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Pe de altă parte, cu toate că judecătorul fondului a conchis în sensul că reclamanţii nu au apelat anterior promovării prezentei acţiuni în revendicare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că soluţia de primă instanţă nu se impune a fi reformată.
Într-adevăr, apelanţii au iniţiat demersurile şi pe legea specială, depunând notificarea înregistrată în 13 august 2001, care însă a primit o soluţionare în procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum se menţionează în adresa din 27 mai 2009 a Serviciului Juridic din cadrul Primăriei Municipiul Constanţa.
Aşadar, după emiterea dispoziţiei din 04 septembrie 2003 a Primarului Municipiul Constanţa, căile de contestare indicate de instanţa de fond şi posibilitatea recunoaşterii dreptului invocat pe cale jurisdicţională constituiau o cale efectivă, în accepţiunea dată de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Curtea a mai reţinut, că deşi apelanţii invocă aspectele care au generat condamnarea României pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, speţele indicate (inclusiv cât priveşte lipsa funcţionalităţii Fondului Proprietatea), nu induc o trimitere pertinentă la considerentele hotărârilor Curţii Europene, câtă vreme în cauză se pune în discuţie analizarea principiului – recunoscut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – specialia generalibus derogant. Cât priveşte caracterul funcţional sau nefuncţionalitatea acestui fond, s-a reţinut că acest aspect nu poate fi dedus judecăţii într-o acţiune fondată pe dreptul comun, unde se pretinde compararea titlurilor, fără a se face vorbire despre o eventuală soluţionare a căilor procesuale împotriva soluţiei autorităţii locale în procedura Legii nr. 10/2001, care ar induce raportarea la Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs de reclamanta V.B.J.M., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, întrucât a analizat motivele de apel ale reclamanţilor numai din prisma acţiunii în revendicare, în condiţiile în care acţiunea viza şi contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care se solicită anularea hotărârii pronunţate de Comisia de aplicare a legii menţionate, şi a reţinut că reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile ce derivă din legea specială, Legea nr. 10/2001, obligaţii ce constau în notificarea deţinătorului imobilului, adresându-se instanţei cu o acţiune bazată pe prevederile dreptului comun şi anume art. 480 C. civ., deşi au formulat şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, şi, aşa cum s-a arătat şi prin motivele de apel, au solicitat şi anularea hotărârii de respingere a comisiei de aplicare a legilor reparatorii.
De asemenea, s-a arătat că inadmisibilitatea acţiunii nu poate fi analizată prin trimitere la cauza „Golder vs. Regatul Unit”, care a statuat asupra admiterii unor restricţii exerciţiului dreptului de acces la justiţie, cu condiţia ca aceste limitări să nu fie de natură să afecteze însăşi substanţa dreptului.
Or, faptul că la 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 nu exclude iniţierea oricărui demers procesual al părţii care pretinde un drept real asupra bunurilor preluate de Statul Român, acţiunea neputând fi respinsă sub aspectul inadmisibilităţii. ci urmând a fi analizată în contextul temeiniciei, în funcţie de situaţia de fapt şi de normele legale aplicabile.
În ceea ce priveşte decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a arătat că instanţa a reţinut, în mod explicit, că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Pentru a reţine existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, Curtea Europeană a atras atenţia şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede, în mod expres, că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a celor rămase în patrimoniul statului (cauza Păduraru contra României, parag. 84).
S-a conchis, că cererea a vizat atât Legea nr. 10/2001, cât şi acţiunea în revendicare, aspect ignorat de către instanţa de apel, iar toate motivele hotărârii recurate analizează numai capătul de cerere în revendicare, şi, prin urmare, s-a arătat că se află şi sub imperiul acestei legi, astfel că excepţia inadmisibilităţii urmează a fi respinsă.
În şedinţa din 27 septembrie 2012, reprezentantul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia nulităţii recursului susţinând că prin motivele de recurs nu s-au invocat critici de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate această excepţie, instanţa o constată neîntemeiată, urmând a dispune respingerea acesteia în consecinţă, deoarece chiar dacă recurenta reclamantă nu a indicat niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în cererea de recurs, dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
De aceea, instanţa analizând recursul declarat de reclamantă, constată următoarele:
Prin criticile formulate, reclamanta a arătat că prin motivele de apel a solicitat şi anularea hotărârii de respingere a „comisiei de aplicare a legilor reparatorii”, şi că instanţa trebuia să aibă în vedere şi cererea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, însă aceasta a ignorat cererea respectivă.
Susţinând astfel, reclamanta a arătat că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra cererii prin care s-a solicitat anularea hotărârii emise în condiţiile Legii nr. 10/2001, cerere formulată prin motivele de apel.
Această critică este nefondată, deoarece prin cererea de chemare în judecată, Dosar nr. 8893/212/2008 al Judecătoriei Constanţa, reclamanţii au formulat un singur capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtului să le restituie în natură, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, suprafaţa de 320,55 m.p. teren, situată în judeţul Constanţa, stabilind astfel cadrul procesual în care au înţeles să se judece.
În respectarea principiului disponibilităţii, obiectul cauzei indicat prin cererea de chemare în judecată, nu pot fi schimbate de către instanţă, aceasta fiind obligată să se pronunţe numai cu privire la obiectul acţiunii, fără să poată depăşi limitele lui.
Împrejurarea că prin motivele de apel reclamanţii au formulat o cerere prin care au solicitat anularea hotărârii emise în condiţiile Legii nr. 10/2001 reprezintă o cerere nouă, formulată pentru prima dată în apel, ce nu poate fi primită şi analizată de către instanţă faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi (…)”.
De aceea, legal, instanţa de apel nu a analizat cererea formulată direct în apel de către reclamanţi privind anularea hotărârii emise în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Celelalte critici formulate de recurenta reclamantă sunt nefondate, urmând a fi respinse, în consecinţă, pentru cele ce succed:
În drept, prin dispoziţiile deciziei nr. 33/2008, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat cu privire la principiile în raport cu care instanţele judecătoreşti au a analiza şi soluţiona acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit deciziei menţionate, „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
În aplicarea acestui principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparaţie, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., şi aceasta indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat către terţe persoane.
Pe cale de consecinţă, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Însă, în speţa supusă analizei, se constată că reclamanţilor le erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 şi că aceştia au uzat de procedura prevăzută de acest act normativ, emiţându-se hotărâre în acest sens de către unitatea notificată.
Aşa fiind, nu poate fi primită critica reclamantei potrivit căreia instanţele de fond nu aveau a analiza în prezentul litigiu incidenţa dispoziţiilor legii speciale, dat fiind că, pe de o parte, nu au înţeles să invoce drept temei juridic al pretenţiei de retrocedare prevederile Legii nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, că imobilul nu a fost înstrăinat de stat către terţe persoane.
Instanţele de fond şi apel au analizat consecinţelor concursului între legea generală şi legea specială, aplicabile deopotrivă imobilelor preluate de statul comunist, întrucât o asemenea omisiune ar fi de natură să pună în discuţie eludarea, prin apelarea la dispoziţiilor legii generale, a procedurilor şi termenelor instituite prin legea specială, cu consecinţe negative asupra stabilităţii circuitului civil al unor astfel de imobile, indiferent de deţinătorul lor actual, fapt care nu este permis.
Prin decizia dată în interesul legii, instanţa supremă a statuat, de asemenea, că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Invocarea în procesele de revendicare a imobilelor preluate de statul comunist de către părţile interesate a priorităţii dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea de către instanţele judecătoreşti a unor verificări în vederea statuării cu privire la calitatea părţilor, îndeosebi a părţii reclamante, de titular a unui bun, valoare protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Cu alte cuvinte, părţile interesate nu pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie decât în măsura în care instanţele ar statua greşit cu privire la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi („bunuri actuale” ori valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora se poate pretinde existenţa unei „speranţe legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate).
Cât priveşte accepţiunea noţiunii de „bun actual”, se impun a fi observate statuările Curţii Europene în hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. 140, în sensul că „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În acest context al analizei, este de observat că în parag. 73 din hotărâre, Curtea Europeană se rezumă să prezinte soluţiile adoptate prin deciziile nr. 53 din 04 iunie 2007 şi nr. 33 din 09 iunie 2008 de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţa supusă analizei, se constată că deşi au invocat că sunt titularii unui bun actual aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reclamanţii nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat o hotărâre judecătorească prin care, anterior legiferării procedurii de restituire ori de despăgubire prin Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului, respectiv prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu şi să se fi dispus în mod expres restituirea în favoarea lor.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursul şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecăţii de reclamanta V.B.J.M. , ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.B.J.M. împotriva deciziei nr. 389/C din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5891/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5750/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
