ICCJ. Decizia nr. 6141/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6141/2012

Dosar nr. 10021/55/2010

Şedinţa publică din 10 octombrie 2012

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Arad, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 177 din 16 februarie,2011, a respins acţiunea civilă exercitată de reclamanţii P. (născută T.) E. şi T.E.F., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local al Municipiului Arad şi Municipiul Arad reprezentat prin primar, având ca obiect revendicare imobiliară şi despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la chestiunile de fond ale litigiului, reclamanţii au apreciat că exproprierea unor bunuri imobile, neurmată de aplicarea în totalitate a prevederilor actului normativ, în temeiul căruia s-a dispus această măsură, ca şi nerespectarea drepturilor proprietarului vizat de acest act, are ca efect retrocedarea lor proprietarului. Au mai arătat că despre prescriptibilitate într-o acţiune în revendicare, a cărei trăsătură de bază este imprescriptibilitatea din punct de vedere extinctiv, nu poate fi vorba, precum nici a petitelor accesorii care urmează aceleaşi reguli şi cărora li se aplică principiul accessorium sequitur principale.

Referitor la cuantumul despăgubirilor estimate ca reprezentând valoarea reală a terenului în litigiu, au subliniat că nu au contestat necesitatea administrării mijlocului de probă al expertizei tehnice, considerent pentru care au şi formulat cerere pentru încuviinţarea acesteia şi au propus obiective, în condiţii de contradictorialitate şi pentru asigurarea respectării dreptului la apărare.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate în cauză, în condiţiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul apreciază că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este pe deplin întemeiată, în raport de circumstanţele cauzei şi de normele de drept incidente.

Este fondată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Arad, deoarece, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 215/2001, consiliile locale nu sunt subiecte de drept ci autorităţi publice deliberative, subiectul de drept public - titular de drepturi şi obligaţii - fiind unitatea administrativ-teritorială, în speţă Municipiul Arad, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 iar reprezentarea acestuia în justiţie se realizează prin primar, conform art. 62 alin. (1) din acelaşi act normativ. Aşa fiind, tribunalul va respinge cererea de faţă a Consiliul local al Municipiului Arad, întrucât acest pârât nu are calitate procesuală pasivă de parte în proces şi nici calitate de reprezentant al Municipiului Arad.

În ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, tribunalul constată iniţial că, din însuşi conţinutul acţiunii civile promovată de reclamanţi la 30 iunie 2010, rezultă că până la acea dată, niciunul dintre ei şi nici antecesorii lor, nu au formulat niciun fel de demers judiciar ori administrativ pentru restituirea bunului care a aparţinut bunicilor lor şi care a fost expropriat de către Statul Român, după instaurarea regimului politic comunist.

Aşadar, reclamanţii nu au promovat o acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, nici în perioada 1990 - 1995 (când nu exista nicio lege specială cu caracter reparator), nu au utilizat nici procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi nici pe cea reglementată de Legea nr. 10/2001.

Aşa fiind, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece pretinsul lor drept de proprietate asupra imobilului în litigiu nu este recunoscut ex lege de niciun act normativ în vigoare şi de nicio hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

De asemenea, tribunalul a mai constatat că reclamanţii nu au indicat niciun motiv plauzibil şi rezonabil care să fi constituit o împiedicare în a utiliza oricare din procedurile mai sus amintite în vederea redobândirii proprietăţii asupra bunului ce a aparţinut antecesorilor lor. Pe de altă parte, s-a constatat că starea de fapt expusă de reclamanţi în cuprinsul motivelor acţiunii, îi îndreptăţeau pe aceştia să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ei fiind destinatari ai acestui act normativ şi nefiind excluşi din sfera persoanelor cărora li se adresa această lege.

Cu toate acestea, reclamanţii nu au iniţiat niciun demers judiciar ori administrativ nici până la apariţia Legii nr. 10/2001 şi nici vreme de 9 ani după intrarea ei în vigoare.

Or, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Acest text de lege este şi astăzi în vigoare şi nu a fost declarat neconstituţional.

Mai mult, conform art. 329 C. proc. civ. deciziile pronunţate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, iar prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este şi acţiunea de faţă, instanţa supremă a statuat că acest concurs, dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Considerentele aceleiaşi decizii sunt extrem de lămuritoare pentru interpretarea şi aplicarea acestui dispozitiv. Astfel, instanţa supremă a subliniat în cuprinsul motivării că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi, concluzionând că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Acesta fiind principiul, excepţia este cea indicată în cea de-a doua dispoziţie cuprinsă în aceeaşi Decizie nr. 33/2008, conform căreia în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Prin raportare la acţiunea de faţă, tribunalul nu a constatat niciun fel de neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, în condiţiile în care reclamanţii nu au uzat nici de acest act normativ dar nici de un alt demers judiciar ori administrativ anterior edictării acestei legi, refuzând practic să urmeze căile procedurale reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor drepturi. Atitudinea reclamanţilor este cu atât mai de neînţeles, cu cât, în raport de conţinutul Legii nr. 112/2010, aceştia puteau dobândi atât restituirea suprafeţei de teren liberă, cât şi despăgubiri pentru partea ce nu mai poate fi primită în natură.

Convenţia nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, aşa cum s-a statuat încă din jurisprudenţa veche a Curţii (cauza Van der Mussele contra Belgiei din 23 noiembrie 1983). Pe de altă parte, Convenţia nu se aplică decât cu privire la bunuri actuale, adică bunuri aflate în patrimoniul celui care pretinde că dreptul i-a fost încălcat (cauza Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, decizia din 10 iulie 2002) . Altfel spus, se poate face trimitere la principiile Convenţiei, numai în măsura în care reclamantul ce invocă încălcarea dreptului său de proprietate dovedeşte că a fost titularul unui drept de proprietate, ori cel puţin a unei speranţe legitime, care a fost încălcat de autorităţile statului. Însă reclamanţii din prezenta cauză nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobil ce a fost expropriat de la antecesorii lor, la un moment la care Statul Român nu era parte contractantă a Convenţiei şi nici nu era ţinut să respecte principiile acesteia, neputând fi astfel ţinut a răspunde printr-o aplicare retroactivă a Convenţiei.

Reclamanţii nu au în prezent nici măcar o speranţă legitimă de dobândire a bunului ce a aparţinut antecesorilor lor atâta vreme cât:

- Legea nr. 10/2001, aşa cum s-a arătat deja mai sus, a consacrat expres pierderea dreptului de a mai beneficia de reparaţii în natură ori în despăgubiri, de către persoanele care nu utilizează calea reglementată de acest act normativ;

- Caracterul inadmisibil, în principiu, al acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, a fost statuat prin cel puţin două decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă, singura formă de manifestare a caracterului obligatoriu al jurisprudenţei în ţara noastră respectiv: Decizia nr. 13/2007 şi ulterior Decizia nr. 33/2008, ambele pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, atât legea cât şi jurisprudenţa cu caracter obligatoriu pentru instanţe converg spre una şi aceeaşi concluzie: reclamanţii au pierdut dreptul de a mai solicita restituirea imobilului revendicat şi nu au deschisă calea acţiunii de drept comun pentru a-şi satisface acest drept care s-a stins din patrimoniul lor, prin neutilizarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001.

Mai mult, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost în sensul că, sub nicio formă, Convenţia nu impune statelor membre o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia şi nici nu impune statelor vreo restricţie în exerciţiul libertăţii lor de a determina domeniul de aplicaţie a legilor de restituire, condiţiile care trebuie a fi îndeplinite de către persoanele ce se proclamă destinatari ai unor astfel de legi (cauza Păduraru contra României, cauza Kopecky contra Slovaciei) . Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost, de asemenea, constantă în a aprecia că, urmare a actelor normative adoptate de fostele state comuniste, în privinţa restituirii proprietăţilor, în patrimoniul beneficiarilor se naşte un drept de proprietate nou, drept al cărui pilon de susţinere îl reprezintă tocmai legislaţia reparatorie adoptată de statul în cauză.

Or, tocmai această legislaţie reparatorie edictată de Statul Român au ignorat-o cu desăvârşire reclamanţii, astfel că nu s-a putut concluziona că vreun drept recunoscut acestora prin Convenţie le-ar fi fost încălcat de către stat, ci, eventual, discuţia se poate limita la constatarea atitudinii pasive, imputabile exclusiv reclamanţilor, de neexercitare a drepturilor conferite de lege, în termenele stabilite tot de lege în favoarea lor.

Este relevantă inclusiv decizia pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Atanasescu, Poenaru şi Solon contra României, în care Curtea a reafirmat că dreptul la o instanţă garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie nu este absolut şi că poate fi supus unor limitări şi condiţii de instanţa naţională, dacă aceste limitări nu aduc atingere însăşi substanţei dreptului. Or, Legea nr. 10/2001, adoptată ca procedură specială şi obligatorie, cu modificările şi completările sale ulterioare, ar fi putut conduce la obţinerea aceluiaşi rezultat urmărit de reclamanţi prin prezenta acţiune, în condiţiile în care susţinerilor lor s-ar fi dovedit a fi fondate.

Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1084 din 17 noiembrie 2011, a respins apelul declarat de către reclamanţii P.E. şi T.E.F., prin mandatar P.G.E., împotriva Sentinţei civile nr. 177 din 16 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Motivele de apel invocate de către reclamanţi nu au fost de natură a conduce la schimbarea soluţiei adoptată de către Tribunalul Arad, de respingere a acţiunii, care se întemeiază pe ideea că reclamanţii nu au urmat, în valorificarea dreptului lor de proprietate, calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ipoteză care îi plasează în afara cadrului legal de valorificare a dreptului pretins.

Aceasta mai ales, în condiţiile în care au introdus acţiunea de drept comun la data de 30 iunie 2010, prin chemare în judecată a Consiliului Local al Municipiului Arad şi a Municipiului Arad.

Tribunalul a mai reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu sunt beneficiarii unui drept şi nu au un bun în sensul Convenţiei Europene, neavând nici măcar o speranţă legitimă de dobândire a bunului ce a aparţinut antecesorilor lor.

Astfel, caracterul abuziv al actului de naţionalizare, realizat în perioada fostului regim comunist, nu este contestat nici măcar de legiuitorul român care recunoaşte acest caracter, şi instituie procedura specială de urmat, prin Legea nr. 10/2001.

Această procedură specială era obligatoriu de parcurs tocmai datorită situaţiilor juridice succesive care au afectat bunul imobil revendicat, de la anul 1947 până la adoptarea Legii nr. 10/2001, regimul juridic al bunului imobil nemaifiind conform cu acela existent la data naţionalizării.

Circuitul juridic civil a impus cu necesitate aceste modificări, astfel că nu se poate susţine că reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

Dimpotrivă, perioade de zeci de ani, ca o realitate istorică, reclamanţii nu au avut niciun fel de legătură juridică sau faptică cu bunul revendicat, aceştia nici măcar nu au mai domiciliat în România.

În această idee, în mod corect, a motivat Tribunalul Arad că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura specială cu caracter derogatoriu de la dreptul comun prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nu să se prevaleze de acţiunea de drept comun, prin trimitere la Convenţia Europeană.

Convenţia Europeană nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, ci, dimpotrivă convenţia are ca obiect bunuri actuale, adică bunuri aflate în patrimoniul reclamantului.

Reclamantul trebuie să dovedească încălcarea dreptului său de proprietate, la momentul actului abuziv, fiind titularul acestui drept, ori cel puţin al unei speranţe legitime.

Reclamanţii, în speţă, nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, acesta fiind expropriat de la antecesorii reclamanţilor, la acel moment Statul Român nefiind parte contractantă a Convenţiei Europene şi nici nu era ţinut să respecte principiile acesteia.

Încălcarea prevederilor Constituţiei vremii, respectiv aceea din 1938, sau a altor pacte şi convenţii, nu este de natură a conduce la ideea că reclamanţii sunt titularii unui drept real de proprietate şi au un bun în sensul Convenţiei Europene.

Apelanţii au mai criticat apoi aspecte legate de calitatea procesuală a Consiliului Local al Municipiului Arad sau cu privire la necercetarea fondului de către prima instanţă.

Calitatea procesuală a Consiliului Arad a făcut şi obiectul cererii de aderare la apel, formulată de către această parte, însă soluţia judiciară privind participarea în proces a acestei părţi trebuie raportată la conţinutul dispozitivului sentinţei, dispozitiv prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor.

Ca atare, finalitatea soluţiei judiciare acoperă aceste critici privind calitatea sau lipsa de calitate procesuală a Consiliului Local al Municipiului Arad.

Din această perspectivă soluţia Tribunalului Arad este legală şi prin raportare la cererea de aderare la apel, cerere în care Municipiul Arad şi Consiliul Local al Municipiului Arad, au formulat o serie de critici prin trimitere la excepţiile lipsei calităţii procesuale.

Calitatea procesuală pasivă a acestor pârâţi, prescripţia dreptului la acţiune etc., în speţă, nu are niciun fel de semnificaţie juridică, atâta timp cât acţiunea reclamanţilor a fost respinsă pe ideea că aceştia nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au făcut dovada că deţin un bun în proprietate, în sensul Convenţiei Europene şi nu au putut demonstra că au, în prezent, o speranţă legitimă de dobândire a bunului ce a aparţinut antecesorilor lor.

În aceste condiţii, nu s-a putut discuta despre fondul dreptului real de proprietate, sau evantaiul de excepţii ridicate de către pârâţi, calea procesuală aleasă de către reclamanţi fiind una de natură a plasa demersul judiciar în afara reglementării speciale, cu consecinţa firească a nevalorificării acestuia pe calea unei acţiuni judiciare.

Faţă de cele arătate, a fost respins apelul declarat de către reclamanţi, precum şi cererea de aderare la apel, urmând a fi menţinută în totalitate hotărârea primei instanţe.

Împotriva Deciziei civile nr. 1084 din 17 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, au declarat recurs reclamanţii P.E. şi T.E.F., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului în suprafaţă de 3600 m.p. înscris în CF nr. 419 M., preluat prin acte de expropriere a fost constituit fără titlu juridic valid, aceeaşi situaţie juridică având-o şi terenul în suprafaţă de 225 m.p.

- Preluarea bunului de către statul comunist român nu a avut efect deoarece legea specială nu şi-a produs efectele.

- Din suprafaţa de teren supusă exproprierii a rămas neafectată de sistematizare o suprafaţă de 225 m.p., fapt relevat de destinaţia actuală a acesteia, respectiv aceea de teren viran, liber de orice construcţii sau alte utilităţi.

Recursul declarat de reclamanţii P.E. şi T.E.F., în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Arad şi municipiul Arad, prin primar, nu este fondat pentru următoarele considerente:

- Reclamanţii au solicitat instanţei să se constate că dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului în suprafaţă de 3600 m.p. cu nr. top XXX M. înscris în CF nr. 4419 M., preluat prin acte de expropriere, a fost constituit fără titlu juridic valid;

- Să se constate că dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului în suprafaţă de 225 m.p. cu nr. top XXX/1 M. (care face parte din terenul XXX) , înscris în CF nr. 30010 Arad (provenit din conversia de pe hârtie CF nr. 419 M., preluat prin act de expropriere, a fost constituit fără titlu juridic valid;

- Să se constate că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a suprafeţei totale de 3600 m.p., respectiv: prin compensare cu teren de aceeaşi întindere şi categorie sau prin restituirea suprafeţei de 225 m.p. aflată în posesia Statului Român şi acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de suprafaţă de la 225 m.p. până la 3600 m.p. (respectiv pentru 3375 m.p. la valoarea de 100 euro/m.p. revin despăgubiri în sumă de 337.500 euro) .

- Să se constate că suprafaţa de teren de 225 m.p. este încorporată în suprafaţa de teren de 900 m.p. înscrisă în CF nr. YYY Arad (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 419 M.) şi să dispună dezmembrarea suprafeţei de 9000 m.p., în baza unei lucrări de expertiză în specialitatea topografie, atribuindu-se numere topografice noi, prin efectul operaţiunii de dezmembrare şi formare a două loturi, din care lotul 1 să fie atribuit reclamanţilor în compunerea căruia să intre suprafaţa de 225 m.p., iar în lotul 2 diferenţa de suprafaţă de 665 m.p. care să fie atribuită Statului Român.

- Să se dispună rectificarea CF nr. YYY Arad prin restabilirea situaţiei anterioare de CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra suprafeţei de teren de 225 m.p. şi neîntabulării dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanţilor şi respectiv a lor, în calitate de succesori în drepturi ai acestora.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt succesorii în drepturi ai defuncţilor Z.B. şi P.E. (bunica şi străbunica lor) care sunt proprietarii tabulari iniţiali ai terenului revendicat, care a fost expropriat în 1948 fără nici un fel de despăgubire, astfel că apreciază ca nelegală măsura exproprierii.

Reclamanţii mai arată că parcela de teren în întindere de 225 m.p. provine din suprafaţa de 3600 m.p. care a aparţinut antecesorilor reclamanţilor, şi că, în urma dezmembrărilor a rezultat suprafaţa de 900 m.p. înscrisă în CF YYY Arad în care a fost încorporată şi această suprafaţă de 225 m.p., provenind din nr. top ZZZ/C/54/, iar diferenţa până la 900 m.p. provenind din nr. top ZZZ/C/53.

De asemenea, s-a arătat că reglementările în materie au făcut obiectul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică cu modificările ulterioare, care stabilesc că măsura exproprierii nu poate fi dispusă decât cu respectarea cerinţelor înscrise în textul art. 1, subliniind că prin art. 35 din lege legiuitorul a dispus retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor expropriate, dacă scopul utilităţii nu a fost atins în termen de 1 an de la expropriere.

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulată de reclamanţi, se reţine că din însuşi conţinutul acţiunii civile, promovată de reclamanţi la data de 30 iunie 2010, rezultă că până la această dată niciunul dintre reclamanţi şi nici antecesorii lor nu au formulat niciun fel de demers judiciar ori administrativ pentru restituirea bunului care a aparţinut bunicilor lor şi care a fost expropriat de către Statul Român, după instaurarea regimului comunist.

Aşadar, reclamanţii nu au promovat o acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, în perioada 1990 - 1935 (când nu a existat nicio lege specială cu caracter reparator) . Nu s-a utilizat nicio procedură prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi nici ce a fost prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Aşadar, în mod judicios, instanţa de apel corect a constatat că reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece pretinsul lor drept de proprietate asupra imobilului în litigiu nu este recunoscut ex lege, de niciun act normativ în vigoare şi de nicio hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pe de altă parte, se reţine că starea de fapt expusă de reclamanţi în cuprinsul motivelor acţiunii îi îndreptăţeau pe aceştia să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ei fiind deţinători ai acestui act normativ şi nefiind excluşi din sfera persoanelor cărora li se adresează această lege.

Cu toate acestea, reclamanţii nu au iniţiat vreun demers judiciar sau administrativ, nici până la apariţia Legii nr. 10/2001 şi nici mai devreme de 9 ani după intrarea acesteia în vigoare.

Or, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, iar prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este şi acţiunea de faţă, instanţa supremă a statuat că acest concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului, "specialia generalibus derogant", chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Considerentele aceleiaşi decizii sunt extrem de lămuritoare pentru interpretarea şi aplicarea acestui dispozitiv. Astfel, instanţa supremă a subliniat în cuprinsul motivării că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare, retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi, concluzionând că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

În speţă, reclamanţii din prezenta cauză nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobil ce a fost expropriat de la antecesorii lor, la un moment dat, la care Statul Român nu era parte contractantă a Convenţiei şi nici nu era ţinut să respecte principiile acesteia, neputând fi astfel ţinut a răspunde printr-o aplicare retroactivă a Convenţiei.

Reclamanţii nu au în prezent nici măcar o speranţă legitimă de dobândire a bunului ce a aparţinut antecesorilor lor, atâta vreme cât:

Legea nr. 10/2001, aşa cum s-a arătat, a consemnat expres pierderea dreptului de a beneficia de reparaţii în natură ori în despăgubiri, de către persoanele care nu utilizează calea reglementată de acest act normativ; caracterul inadmisibil, în principiu, al acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, a fost statuat prin cel puţin două decizii pronunţate în interesul legii de jurisprudenţa din ţara noastră, respectiv Decizia nr. 13/2007 şi, ulterior, Decizia nr. 33/2008, ambele pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanţii au pierdut dreptul de a solicita restituirea imobilului revendicat şi nu au deschisă calea acţiunii de drept comun pentru a-şi satisface acest drept care s-a stins din patrimoniul lor prin neutilizarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001.

Aşadar, faţă de cele menţionate mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.E. şi T.E.F. împotriva Deciziei nr. 1084 din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6131/2012. Civil. Conflict de competenţă....		ICCJ. Decizia nr. 6189/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 6141/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6141/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs