ICCJ. Decizia nr. 6271/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6271/2012
Dosar nr. 41426/3/2009
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 20 octombrie 2009, reclamanta C.S.B. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
- să dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea contravalorii imobilului situat în Bucureşti, str. R. nr. 44, et. 2, ap. 7, sector 1, (compus din două camere şi dependinţe), calculată conform standardelor internaţionale la valoarea de piaţă a imobilului la momentul la care a fost evins, ca urmare a desfiinţării, în fapt, a titlului de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006) şi restituirea imobilului către foştii proprietari în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
- să dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 pronunţata de Judecătoria sector 1 Bucureşti (definitivă, în baza Deciziei civile nr. 492A din 09 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă, potrivit Deciziei nr. 76R din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală) s-a admis acţiunea în revendicarea imobilului mai sus individualizat, formulată de reclamanţii P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E. în contradictoriu cu reclamanta, precum şi cu Municipiul Bucureşti prin Primar general şi SC H.N. SA
În baza hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, reclamanta a fost evacuată din imobil.
Dispunând restituirea imobilului către vechiul proprietar, instanţa judecătorească a constatat lipsit de orice efect juridic, titlul de proprietate al reclamantei - Contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006, fapt ce echivalează cu lipsirea acesteia de dreptul de proprietate asupra imobilului.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1337, 1339, 1341, 1344, 1346, art. 998 şi urm. C. civ., Legea nr. 10/2001.
Ulterior acţiunii introductive de instanţă, la data de 11 martie 2010, reclamanta şi-a precizat temeiul juridic al acţiunii sale, indicat ca fiind art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 şi a arătat că renunţă la judecată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, manifestare de voinţă de care instanţa a luat act prin încheierea de la acel termen.
Prin Sentinţa nr. 1006 din 10 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti , secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 583.187 RON, reprezentând valoarea actuală de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, str. R., nr. 44, etaj 2, ap. 7, sector 1.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la 2930 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996 reclamanta a cumpărat de la Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA apartamentul nr. 7, etaj 2 situat pe str. R. nr. 44 sector 1, Bucureşti.
Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996.
A fost admisă acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţii P.N.O. ş.a, fiind obligată pârâta C.S.B. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus individualizat.
Această sentinţă definitivă a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 76R din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a respins, ca inadmisibilă, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de recurenta C.S.B. şi a respins, ca nefondat, recursul acesteia împotriva Deciziei civile nr. 492A din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S-a reţinut de instanţa de fond că, potrivit art. 501 alin. (1) din Legea 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Astfel, situaţia reclamantei se încadrează în dispoziţiile mai sus arătate, aceasta fiind cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, al cărei contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor acestei legi.
Cum s-a constatat irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996.
Ca atare, a stabilit instanţa de fond, că reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului, iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 această obligaţie revine Ministerului Finanţelor Publice.
Tribunalul a reţinut că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul M.S., valoarea imobilului este de 583.187 RON, reclamanta fiind îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului şi, în raport de dispoziţiile art. 274 (1) C. proc. civ., aplicabile în cauză, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva Sentinţei nr. 1006 din 10 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, pârâtul a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că, nu Ministerul Finanţelor Publice a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă, iar pe fond, s-a arătat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata preţului de piaţă al imobilului, întrucât în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele prev. de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, totodată să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească şi irevocabilă.
S-a arătat că, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti, prin care să se statueze faptul că aceasta ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului.
Apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a criticat nelegalitatea soluţiei instanţei de fond şi a arătat că, într-o astfel de acţiune are calitate procesuală pasivă, doar unitatea administrativ-teritorială, vânzătoarea (în speţă Primăria municipiului Bucureşti), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, întrucât, acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, iar Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamantă este terţ faţă de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se virează sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
În situaţia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., cu atât mai mult cu cât, însăşi reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea, potrivit acestor prevederi.
Au fost aduse critici, în ceea ce priveşte reţinerea concluziilor din raportul de expertiză, care a supraevaluat apartamentul ce formează obiectul litigiului de faţă şi, s-a susţinut de către pârât că, deşi a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, acestea au fost ignorate de instanţa de fond, fiind realizată în persoana reclamantei o îmbogăţire fără justă cauză, valoarea stabilită de instanţa de fond, fiind peste valoarea de circulaţie a imobilului.
S-a criticat şi aspectul legat de împrejurarea că instanţa de fond a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la restituirea întregului preţ, inclusiv a comisionului de 1%, acesta fiind nedatorat, întrucât pârâtul nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare şi, nu acesta a încasat comisionul, ci Primăria municipiului Bucureşti.
Apelantul solicită să se constate că raportul juridic dedus judecaţii are caracter contractual între Primăria municipiului Bucureşti prin mandatara sa, SC H.N. SA şi reclamantă, iar nerespectarea acestuia, antrenează răspunderea civilă contractuală, or, pentru a se putea vorbi de răspundere civilă contractuală trebuie să existe un contract, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu este în această situaţie, fiind un terţ.
Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apelantul-pârât susţine nelegalitatea dispoziţiei prin care acesta a fost obligat, în temeiul art. 274 C. proc. civ. şi arată că, pe de o parte nu există culpă procesuală din partea sa, iar pe de altă parte, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria municipiului Bucureşti a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că, justificarea procesuală pasivă a apelantului este dată prin efectul legii, în considerarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi în urma modificărilor şi completărilor intervenite prin Legea nr. 1/2009.
Arată totodată, că prin Sentinţa civilă nr. 5019/2007 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a constatat lipsit de orice efect juridic, titlul său de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006, respingându-se, în mod irevocabil, cererea de constatare a nulităţii absolute a acestui contract.
Cu privire la modalitatea de stabilire a preţului de piaţă, intimata-reclamantă C.S.B. a arătat că acesta a fost stabilit în mod judicios prin expertiza tehnică de specialitate, imobilul fiind evaluat conform standardelor internaţionale de evaluare, aşa cum stabileşte imperativ textul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la comisionul de 1%, intimata a arătat că, întrucât textul art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Prin Decizia nr. 337/A din 25 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 1006 din 10 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, situaţia de fapt a fost corect stabilită de prima instanţă de fond, care a aplicat corect dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, precum şi cele prevăzute de art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din actul normativ menţionat.
Cât priveşte prima critică din apel, ce vizează lipsa calităţii sale procesuale pasive, instanţa de control judiciar a respins-o, reţinând în esenţă, faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres legitimarea procesuală pasivă a acestei părţi, în litigiul pendinte, în calitatea sa de instituţie a statului implicată în restabilirea unor situaţii create în urma pierderii bunului de către cumpărătorii-chiriaşi.
Instanţa de apel a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 76R din 10 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins cu autoritate de lucru judecat, cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către reclamantă, constatându-se buna sa credinţă la momentul încheierii actului autentic şi respectarea dispoziţiilor acestei legi, dar s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii din acel dosar, P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E.
Răspunzând criticii apelantului-pârât, potrivit căreia, s-a susţinut lipsa calităţii procesuale pasive, prin prisma faptului că apelantul-pârât nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, solicitându-se, totodată, să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 - 1344 C. civ., instanţa de apel a respins, ca nefondat acest motiv, întrucât dispoziţiile art. 50 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicate, constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun ce reglementează obligaţia vânzătorului de a răspunde pentru evicţiune (consacrată de art. 1341 C. civ.).
S-a reţinut astfel, că aceste norme se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia "norma specială derogă de la norma generală" (specialia generalibus derogant), atunci când instanţa de judecată reţine că situaţia de fapt expusă de reclamantă se încadrează în ipoteza normei juridice.
Or, textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabileşte în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În consecinţă, regulile de drept comun în materia evicţiunii - relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicţiune a vânzătorului - nu erau incidente în soluţionarea procesului de faţă, în condiţiile existenţei dispoziţiilor legale menţionate mai sus, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun, din materia evicţiunii.
Nu este întemeiată nici critica prin care apelantul susţine că nu se justifică legitimarea sa procesuală pasivă, nici în condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu Primăria municipiului Bucureşti.
Astfel, curtea de apel a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a asimilat situaţia reclamantei, al cărei contract de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996 încheiat în procedura Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte juridice, în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar, cu situaţia desfiinţării contractului, ca urmare a promovării unei acţiuni în anulare.
Această interpretare se fundamentează chiar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. (21) din lege, potrivit cărora: "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor".
Prin urmare, chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noţiunii de "desfiinţare" a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acţiunii în anularea respectivului contract, cât şi ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Această interpretare este urmarea analizei coroborate a dispoziţiilor art. 20 alin. (21) şi alin. (3), cu cele ale art. 501 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009, prevederi legale care dispun că restituirea preţului de piaţă, plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, (iar prin desfiinţare se înţelege, fie lipsirea contractului de eficienţă juridică în urma admiterii acţiunii în revendicare, fie nulitatea contractului ca urmare a admiterii acţiunii în anulare), se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995.
Analizând şi motivul de apel, în conformitate cu care, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut inaplicabilitatea prevederilor art. 50 din Legea 10/2001, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, precum şi a faptului că aceasta a fost de bună-credinţă, şi această critică este de neprimit, pentru următoarele considerente, ce au fost reţinute şi instanţa de apel:
Într-adevăr, textul de lege incident cauzei prevede două condiţii cumulative, respectiv încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care să-l fi desfiinţat. Apelantul a invocat lipsa ambelor condiţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 208 a fost respins ca neîntemeiat, instanţele reţinând în considerentele hotărârilor judecătoreşti, faptul că vânzarea a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Capătul de cerere privind acţiunea în revendicare a fost admis, intimata-reclamantă (din acest dosar) C.S.B. fiind obligată să lase foştilor proprietari: P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E. în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. R. nr. 44 et. 2 ap. 7, apartament ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996, act care a rămas lipsit de eficienţă juridică, în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi litigante.
În ceea ce priveşte critica prin care apelantul susţine faptul că instanţa de fond a respins, în mod greşit, obiecţiunile sale, formulate cu privire la modalitatea de evaluare a apartamentului, după punerea în dezbaterea părţilor, prin încheierea din data de 14 ianuarie 2011, instanţa de apel a încuviinţat această probă, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora instanţa de apel poate încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă.
Curtea a înlăturat răspunsul la obiecţiuni depus la data de 04 februarie 2011, prin care expertul tehnic judiciar (în specialitatea construcţii) a apreciat întemeiată, obiecţiunea formulată de Ministerul Finanţelor Publice privind coeficientul de diminuare de 10% a valorii de circulaţie a apartamentului, cu motivarea că, din actele şi lucrările dosarului nu reiese că ar exista un proces pe rol, cu privire la actul de proprietate al imobilului în litigiu; dimpotrivă, hotărârea judecătorească prin care s-a statuat cu privire la situaţia juridică a imobilului, respectiv cu privire la nulitatea titlului de proprietate al reclamantei şi referitor la acţiunea în revendicare a acestui imobil, a rămas irevocabilă, înainte de promovarea acţiunii de faţă.
Critica referitoare la nerestituirea comisionului de 1%, prin care apelantul a susţinut că acest comision din preţul de vânzare al imobilului a fost încasat de vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, nu a fost primită de instanţă, deoarece, aceasta nu vizează nici dreptul intimatei-reclamante de a fi despăgubită de apelant pentru lipsirea sa de bunul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi, nici cuantumul despăgubirilor stabilite cu titlu de preţ de circulaţie al bunului, ci, eventual, ar putea face obiectul unor pretenţii în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, instituţie care nu este parte în acest dosar, întrucât prin precizarea la acţiune, s-a renunţat de către reclamantă la judecata în contradictoriu cu aceasta.
Nici critica privind obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimată, nu a fost apreciată ca fondată, instanţa de apel constatând faptul că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 274 (1) C. proc. civ., reţinând cu temei, culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Totodată a fost respinsă şi susţinerea apelantului, potrivit căreia culpa procesuală ar aparţine vânzătorului Municipiului Bucureşti, deoarece calitatea de "parte" aparţine apelantului, şi nu unei persoane străine de proces, iar cheltuielile de judecată sunt în sarcina părţii care a pierdut.
Nu a fost primită, nici afirmaţia în conformitate cu care trebuia să se facă aplicarea dispoziţiilor legale privind răspunderea pentru evicţiune a cumpărătorului cuprinse în art. 1337 C. civ., deoarece culpa procesuală este determinată în baza dispoziţiilor de drept procesual cuprinse în textul procedural mai sus evocat, şi aceasta aparţine pârâtului, ca parte care a "căzut în pretenţii" în accepţiunea legii, prin admiterea acţiunii promovate împotriva sa.
Împotriva Deciziei nr. 337/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă.
Se arată de către recurentul-pârât că reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea, pe dispoziţiile art. 1337 privind evicţiunea, iar în acest sens, potrivit principiului relativităţii contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terţ, iar această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie contrară.
Totodată se susţine de recurentul-pârât că, nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să justifice calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar această tulburare este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului - Primăria municipiului Bucureşti - faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului imobilului.
Se arată că, nici urmare modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, recurentul-pârât nu are calitate procesuală pasivă, iar sub acest aspect, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA.
Critica formulată de recurent are în vedere neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nefăcând dovada că ar fi fost desfiinţat contractul, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, mai mult, în speţă nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât, în prezenta cauză nu există nicio hotărâre prin care să se constate buna-credinţă a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
O altă critică a recurentului-pârât se referă la înlăturarea de către instanţă, a răspunsului formulat de expert la obiecţiunile realizate de pârât, prin care, expertul a apreciat ca fiind corectă obiecţiunea de diminuare a coeficientului de 10% din valoarea apartamentului.
Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi, în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată.
Recursul declarat de pârât este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Prima critică aduce în discuţie problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 C. civ., în sensul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului, care, în speţă, este Primăria municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ, faţă de actul juridic al înstrăinării imobilului.
Critica este nefondată, întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune, or, materia supusă analizei este reglementată de legea specială.
Astfel, conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reclamanta C.S.B. şi-a precizat acţiunea la termenul din 11 martie 2010, în sensul că a indicat temeiul de drept al acţiunii, ca fiind doar art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi a arătat că renunţă la judecata în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Bucureşti. Faţă de această precizare, din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, iar această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau, prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză".
Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2), potrivit căruia "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile".
Prin urmare, acest text de lege este incident nu numai în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi a fost anulat, ci şi în situaţia în care, în urma comparării de titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reţinut corect de către instanţa de apel că norma juridică nu face referire la "anularea" acestor contracte, ci la "desfiinţarea" lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.
În raportul concret dedus judecăţii, reclamanta C.S.B. a pierdut bunul (imobilul), în temeiul Sentinţei civile nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 492/A din 09 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia nr. 76 R din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin care s-a admis acţiunea în revendicare, în baza art. 480 C. civ.
Totodată, prin aceeaşi sentinţă, s-a respins cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 februarie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti.
Întrucât, prin sentinţa civilă sus-menţionată, rămasă irevocabilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E. în contradictoriu cu C.S.B., Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi SC H.N. SA prin comparare de titluri, formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanta din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamantei nu a fost desfiinţat, însă aceasta a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligată a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului, Înalta Curte constată că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, cum în mod corect au hotărât ambele instanţe, de fond şi apel.
Cât priveşte incidenţa dispoziţiilor din dreptul comun, referitoare la răspunderea pentru evicţiune, în dreptul intern, în materia supusă analizei, de principiu, normele generale cuprinse în Codul civil se completează cu normele speciale, cuprinse în prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea din urmă, însă, aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun, referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces, cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice [art. 13 alin. (6)].
Faptul că Ministerul Finanţelor Publice este considerat reprezentant al Statului Român rezultă din dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe de o parte, iar pe de altă parte, din aceea că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, art. 13 alin. (6), sursa plăţii nu sunt fondurile proprii ale acestuia, ca instituţie de sine stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanţelor Publice doar îl administrează, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Aşa fiind, în baza acestor prevederi legale, în raportul juridic dedus judecăţii, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice este titularul obligaţiei corelative dreptului cumpărătorilor de a li se restitui preţul de piaţă al imobilului în litigiu, deci are calitate procesuală pasivă, urmând a fi respinse criticile ce vizează această chestiune.
Nici criticile formulate de recurentul-pârât, potrivit cărora, calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, are Primăria municipiului Bucureşti, nu pot fi primite ca fondate, întrucât, prin precizarea acţiunii sale, din 11 martie 2010 conform principiului disponibilităţii, reclamanta a renunţat la judecată în contradictoriu cu această parte, astfel că raportul juridic nu poate fi delimitat pasiv cu aceasta.
Totodată, nu pot fi reţinute ca fiind critici de nelegalitate, ce ar putea fi circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici susţinerile recurentului-pârât privind răspunsul la obiecţiuni, deoarece acestea exced cadrului examinării legalităţii, analiza probelor, neputând fi cenzurată în recurs.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât nu este fondat şi va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 (1) C. proc. civ., în conformitate cu care "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată", constatând că există culpă procesuală, instanţa îl va obliga pe recurentul-pârât la 400 lei, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.S.B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 337 A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la 400 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.S.B.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6189/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6628/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
