ICCJ. Decizia nr. 6172/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6172/2012

Dosar nr. 6791/117/2006*

Şedinţa publică din 10 octombrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 71 din 01 februarie 2007, Tribunalul Cluj a constatat că acţiunea reclamantei K.E.S. a rămas fără obiect, în privinţa capătului de cerere vizând obligarea pârâţilor la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării, a disjuns capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor încheiate cu privire la imobilul în litigiu, de capătul de cerere în privinţa căruia s-a constatat că a rămas fără obiect, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului în soluţionarea capetelor de cerere disjunse, a declinat competenţa de soluţionare a acestora în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2007, s-a constatat că notificarea reclamantei a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 41160 din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, în sensul respingerii acesteia.

În ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor încheiate cu privire la spaţiile din imobilul în litigiu, tribunalul a apreciat că pentru soluţionarea acestora este competentă Judecătoria Cluj-Napoca. În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 26 alin. (3) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001.

După înregistrarea acţiunii, pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziţia nr. 41160 din 12 decembrie 2006, dispoziţie ce a fost atacată cu plângere la Tribunalul Cluj, înregistrată sub nr. 317/117/2007, astfel că s-a impus conexarea celor două dosare.

Prin Decizia civilă nr. 1179 R din 23 mai 2007, Curtea de Apel Cluj a admis recursul reclamantei, a casat sentinţa în ce priveşte dispoziţiile acesteia referitoare la disjungere şi a trimis dosarul pentru continuarea judecăţii, menţinând soluţia privind obligarea pârâţilor la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării.

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 6791/117/2006, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor să emită decizia motivată privind revendicarea imobilului situat în Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, obligarea acestora să depună copii certificate după toate contractele de vânzare-cumpărare şi de închiriere încheiate cu privire la imobil, anularea tuturor contractelor încheiate de către pârâţi, cu încălcarea legii.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, încheiat între pârâţii Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca şi E.E., a fost semnat la data de 12 martie 2001, după apariţia Legii nr. 10/2001, însă a fost datat în mod eronat ca fiind încheiat la data de 13 decembrie 2000.

Prin Dispoziţia nr. 41160 din 12 decembrie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a respins Notificarea nr. 338 din 13 noiembrie 2001 formulată de B.F., antecesorul reclamantei.

În cadrul acţiunilor la Legea nr. 10/2001, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare constituie o chestiune prejudicială, a cărei soluţionare poate avea o înrâurire covârşitoare asupra dreptului dedus judecăţii, restituirea imobilului în natură.

Capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu s-a întemeiat pe dispoziţiile art 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 alin. (2) după republicare, ci pe cele ale art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 6791/117/2006, iar la acest dosar au fost conexate Dosarele nr. 316/117/2007 şi nr. 415/117/2007.

Prin Sentinţa civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Cluj a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, a respins excepţia prematurităţii invocată de pârâta R.A. L.R., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.P.C., fosta Sucursală Zonală Cluj a L.R., a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâţilor Consiliul local Cluj-Napoca şi Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, a admis excepţia tardivităţii introducerii capătului de cerere referitor la echivalentul lipsei de folosinţă, a admis în parte cererea reclamantei, în contradictoriu cu pârâţii primarul Municipiului Cluj-Napoca, R.A. L.R., R.A. L.R. - Sucursala Zonală Cluj-Napoca, a dispus anularea art. 2 din Dispoziţia nr. 41160 din 12 decembrie 2006, emisă de către pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, înscris iniţial în CF nr. ZZZ Cluj, a stabilit că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, a stabilit că reclamanta este persoană îndreptăţită la stabilirea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea în natură către reclamantă a apartamentelor aflate în proprietatea statului, respectiv apartamentele nr. 1, 3, 4, 11, 14, 17 şi 18, a dispus restituirea în natură către reclamantă a apartamentului nr. 2, aflat în proprietatea R.A. L.R., a stabilit valoarea măsurilor reparatorii în echivalent aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură, la 4.871.344 RON, conform raportului de expertiză efectuat de ing. S.M.R., a respins ca tardiv capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 martie 2001 între pârâta E.E. şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Cluj-Napoca, în baza excepţiei lipsei capacităţii procesuale, a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, în baza excepţiei lipsei capacităţii procesuale, a respins cererea reclamantei, ca urmare a dosarelor conexate, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în baza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, au fost obligaţi pârâţii primarul Municipiului Cluj-Napoca, R.A. L.R., R.A. L.R. - Sucursala Zonală Cluj-Napoca, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.700 RON, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului B.F. din dosarul conexat, în contradictoriu cu pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca, fiind menţinută Dispoziţia nr. 41160 din 12 decembrie 2006 în ceea ce-1 priveşte pe reclamant şi a respins, în baza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la excepţia lipsei capacităţii şi a calităţii procesuale pasive, Tribunalul a reţinut, că acestea sunt întemeiate, întrucât unitatea administrativ-teritorială este persoana juridică de drept public şi titulara drepturilor şi obligaţiilor specifice, cu capacitate juridică şi buget propriu, prin urmare doar aceasta poate fi şi titulara capacităţii şi calităţii procesuale active sau pasive, şi nu consiliul local. În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 21 şi 23 din Legea nr. 215/2001.

Neavând capacitate procesuală, consiliul local nu poate avea nici calitate procesuală, nici măcar pentru capătul de cerere ce vizează anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Şi pârâta Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 este lipsită de capacitate procesuală, aceasta fiind o structură funcţională din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, fără personalitate juridică.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, instanţa a reţinut că excepţia este neîntemeiată, întrucât, pe de-o parte, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale este evidenţiat imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, în sarcina primarului, în considerarea sa de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, a fost stabilită obligaţia de soluţionare a notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Tribunalul a reţinut că aceasta este întemeiată, întrucât această parte are atribuţii în legătură cu măsurile reparatorii pentru imobilele naţionalizate, respectiv în legătură cu despăgubirile stabilite în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea sa procesuală fiind valabilă doar în procedura contenciosului administrativ, de contestare a cuantumului despăgubirilor.

Prin urmare, participarea acestei pârâte nu este specifică stadiului procesual în care se găseşte notificarea reclamantei, citarea acesteia "pentru opozabilitate" s-a apreciat a fi inutilă.

De altfel, această parte a fost introdusă în cauză doar ca urmare a conexării dosarelor, reclamanta neavând formulată extindere de acţiune împotriva acestei părţi.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.P.C., Tribunalul a considerat că aceasta este neîntemeiată, respingând-o ca atare, având în vedere că pârâtul este în folosinţa unui apartament din imobil, apartament proprietate a pârâtei C.N. L.R., iar la o eventuală executare, dispoziţiile sentinţei trebuie să-i fie opozabile.

Referitor la excepţia prematurităţii invocată de către pârâta R.A. L.R., Tribunalul a reţinut că această pârâtă a fost atrasă în proces, datorită faptului că deţine în proprietate un apartament din imobil.

Este adevărat că soluţionarea notificării este de competenţa unităţii deţinătoare, pârâta R.A. L.R. fiind astfel îndreptăţită să cunoască faptul revendicării, să analizeze şi să soluţioneze notificarea, însă, datorită neajunsurilor procedurii, la mai bine de 10 ani de la depunerea notificării, aceasta este încă nesoluţionată.

De la data atragerii în proces a pârâtei R.A. L.R., aceasta a luat la cunoştinţă de conţinutul notificării, prin urmare, aceasta ar fi putut să emită dispoziţia de soluţionare a notificării. De la data atragerii în proces şi până la soluţionarea cauzei însă, a fost depăşit termenul de 60 de zile în care unităţile deţinătoare aveau obligaţia de soluţionare a notificării.

Tribunalul a considerat că este îndreptăţit să analizeze pe fond notificarea reclamantei şi cu privire la apartamentul aflat în proprietatea R.A. L.R., în acord cu Dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi, prin urmare, a respins excepţia prematurităţii, apreciind-o ca neîntemeiată.

Excepţia tardivităţii precizării acţiunii referitoare la echivalentul lipsei de folosinţă, Tribunalul a găsit-o întemeiată, întrucât precizarea reclamantei a fost formulată cu mult peste termenul permis de art. 132 C. proc. civ.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii privind constatarea preluării abuzive şi fără titlu a imobilului din litigiu, Tribunalul a reţinut că aceasta este în fapt o apărare de fond, ce se impune a fi analizată odată cu fondul cauzei.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a avut în vedere următoarele aspecte considerate relevante pentru cauză: aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu; dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite la restituire; stabilirea măsurilor reparatorii; anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta E.E. şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.

Aşa cum rezultă din CF nr. ZZZ Cluj, din înscrierea existentă sub B+35 imobilul a intrat iniţial în administrarea CASBI, în baza Legii nr. 91/1945, iar ulterior, statul a devenit proprietarul imobilului în baza Legii nr. 228/1948 şi a Deciziei Ministerului Finanţelor nr. 5019/1949.

Potrivit Legii nr. 91/1945, s-a înfiinţat Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, persoană juridică de drept public, care a funcţionat sub autoritatea Ministerului Finanţelor şi care avea în atribuţie administrarea bunurilor mobile şi imobile, aparţinând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, şi anume: statele german şi ungar, persoanele fizice şi juridice de naţionalitate germană sau ungară, ori persoanele cu reşedinţa sau sediul în teritoriul Germaniei sau Ungariei ori în teritoriile ocupate de acestea.

Potrivit Legii nr. 228/1948, de lichidare a CASBI, bunurile care nu au fost restituite proprietarilor trec de drept în proprietatea Statului Român.

Prin urmare, s-a apreciat că imobilul a intrat în proprietatea statului în perioada de referinţă menţionată de Legea nr. 10/2001, nefiind relevant că iniţial a fost în administrarea CASBI, temeiul legal al preluării fiind Legea nr. 228/1948.

Cu privire la capătul de cerere ce vizează constatarea preluării abuzive şi fără titlu a imobilului în litigiu şi la inadmisibilitatea invocată ca şi apărare de fond, instanţa a reţinut că din însuşi titlul Legii nr. 10/2001, lege care priveşte regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultă că se recunoaşte caracterul abuziv al preluării.

O dată ce s-a stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitarea reclamantei sub acest aspect a rămas fără obiect.

Cât priveşte împrejurarea că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu, aceasta este irelevantă, în oricare din situaţii, în temeiul Legii nr. 10/2001 fiind posibilă acordarea de măsuri reparatorii.

Dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire.

S-a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor şi a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind descendentă în linie directă a fostei proprietare tabulare.

Stabilirea măsurilor reparatorii

S-a reţinut că antecesoarea reclamantei, în prezent decedată, a introdus în termen notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii.

Prin Dispoziţia nr. 41160 din 12 decembrie 2006, pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca a considerat că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001 şi a respins notificarea formulată.

Cum instanţa a stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, respectiv că reclamanta este persoană îndreptăţită la restituire, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează ca, în concret, instanţa să cerceteze pe fond solicitarea reclamantei de stabilire a măsurilor reparatorii şi să identifice eventualele modalităţi de restituire.

S-a reţinut astfel că imobilul în litigiu a fost împărţit în 33 de apartamente, o parte din apartamente fiind vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 - ap. 5, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 15, 16, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33 - un apartament a fost transmis în proprietatea R.A. L.R. S.A., iar o altă parte din apartamente au rămas în continuare în proprietatea statului - apartamentele cu nr. 1, 3, 4, 11, 14, 17 şi 18.

În drept, potrivit art. 7 din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, rezultă că este prioritară restituirea în natură, astfel, apartamentele care nu au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi sunt în continuare în proprietatea statului şi a R.A. L.R. vor fi restituite, în natură, către reclamantă.

Referitor la despăgubirile solicitate de către reclamantă pentru partea din imobil ce nu se mai poate restitui, instanţa a reţinut că, potrivit legislaţiei în vigoare, reclamanta ar fi îndreptăţită la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Practica judiciară recentă a stabilit însă că măsurile instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu sunt apte să ducă la o despăgubire efectivă a foştilor proprietari, din cauza lipsei fondurilor băneşti necesare achitării despăgubirilor şi a ineficacităţii funcţionării Fondului Proprietatea.

În temeiul art. 20 din Constituţia României, instanţa a considerat că poate lăsa neaplicate în întregime prevederile Titlului VII, dând reclamantei posibilitatea de a obţine constatarea efectivă a cuantumului despăgubirilor la care aceasta este îndreptăţită.

S-a dispus efectuarea unei expertize de evaluare a celor 25 de apartamente vândute, stabilindu-se că valoarea acestora se ridică la suma de 4.871.344 RON. Aceste despăgubiri nu pot fi acordate în mod direct în prezentul proces, reclamantei, întrucât nu s-a constituit cadrul procesual adecvat. Obligaţia de plată a despăgubirilor revine statului, în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Prin urmare, despăgubirile nu vor putea fi obţinute de către reclamantă decât pe calea unei acţiuni separate îndreptate împotriva Statului Român.

Problema anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 martie 2001 între pârâta E.E. şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

S-a reţinut că potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001.

În raport cu termenul instituit de prevederile legale mai sus-menţionate, acţiunea reclamantei în anulare apare ca fiind prescrisă, aceasta fiind introdusă în anul 2006.

Sub acest aspect, acţiunea reclamantei a fost respinsă în baza excepţiei prescripţiei, neimpunându-se analizarea pe fond a cauzelor de nulitate.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanţa, în baza art. 274 C. proc. civ., reţinând că pârâţii au căzut în pretenţii, i-a obligat, în solidar, la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în valoare de 8700 RON, reprezentând onorariul expertului.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul conexat, reclamantul B.F., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat anularea aceleiaşi dispoziţii de soluţionare a notificării, cu privire la pct. 3 din dispoziţie.

Reclamantul a arătat că este moştenitorul proprietarului tabular B.G., pretenţia sa fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul fondului, instanţa a apreciat că reclamantul nu este moştenitor al fostei proprietare tabulare, prin urmare, nu este o persoană îndreptăţită la restituire - în CF nr. ZZZ Cluj, sub B+2, s-a înscris o interdicţie de înstrăinare şi grevare în favoarea fratelui proprietarei tabulare, B.G., decedat la 13 septembrie 1968.

Reclamantul este moştenitorul acestuia din urmă, aşa cum rezultă din hotărârea de predare a succesiunii întocmită în Ungaria, depusă la dosarul conexat.

Acesta din urmă nu era însă proprietar tabular asupra imobilului în litigiu şi nici nu a putut-o moşteni pe sora sa, întrucât aceasta a avut urmaşi direcţi care sunt chemaţi primii să culeagă moştenirea.

Prin urmare, reclamantul B.F. din dosarul conexat nu este persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 288 A din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis în parte apelurile reclamantei şi ale pârâţilor Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi C.N. L.R. S.A., împotriva Sentinţei civile nr. 850 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a admis în parte apelurile reclamantei şi ale pârâţilor Primarul Municipiului Cluj-Napoca, C.N. L.R. SA şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, împotriva Sentinţei civile nr. 540 din 08 iunie 2011 a Tribunalul Cluj, a desfiinţat în parte Sentinţa civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010 şi Sentinţa civilă nr. 540 din 08 iunie 2011, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii reclamantei, având ca obiect restituirea terenului în suprafaţă de 429 mp din Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, reprezentând curte, aferent nr. top. 376/2 din CF nr. ZZZ Cluj, înscris iniţial sub nr. ser. A+l, nr. top. iniţial 376 şi, în aceste limite, trimite cauza pentru rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă, Tribunalul Cluj, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţelor.

În fapt, s-a reţinut că reclamanta a formulat o cerere de completare a dispozitivului şi de îndreptare a omisiunii din Sentinţa civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010, iar prin Sentinţa civilă nr. 540 din 08 iunie 2011, s-a admis cererea de completare a dispozitivului şi s-a dispus restituirea în natură către reclamantă şi a terenului aferent apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 11, 14, 17 şi 18, din imobilul în litigiu, identificat la data naţionalizării în CF nr. ZZZ Cluj, actualmente identificat în CF nr. ZZZ Cluj, şi CF nr. YYY Cluj, s-a dispus punerea în posesie a reclamantei asupra acestor imobile, s-a dispus intabularea în CF a acestor apartamente, identificate în CF nr. XYZ Cluj, cu părţile indivize comune înscrise în CF col. nr. YYY Cluj.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa a reţinut că această excepţie a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 850/2010, însă citarea în cauză a pârâtei a fost necesară, pentru opozabilitate, având în vedere că această parte a participat şi la judecata finalizată cu sentinţa a cărei completare s-a cerut.

Cu privire la cererea de completare a dispozitivului, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii, respectiv restituirea în natură, atât a apartamentelor din imobilul în litigiu cât şi a terenului aferent.

Prin Sentinţa civilă nr. 850/2010, instanţa s-a pronunţat, stabilind măsuri reparatorii doar cu privire la apartamentele din imobilul în litigiu, nu şi cu privire la teren. Reţinând aceleaşi considerente ca şi în Sentinţa civilă nr. 850/2010, având în vedere că un număr de opt apartamente au fost restituite reclamantei, în mod evident, se impune şi restituirea terenului aferent acestor apartamente.

Pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 ce nu au putut fi restituite în natură, s-au stabilit despăgubiri, în valoarea despăgubirilor incluzându-se cota-parte indiviză din teren.

Faţă de dispoziţia instanţei de restituire în natură, se va dispune şi punerea în posesie a reclamantei, în caz de refuz, prezenta sentinţă putând fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite.

Cu privire la capătul de cerere referitor la intabulare, instanţa a constatat că această solicitare nu a fost făcută în mod expres şi nici nu s-a identificat în acţiunea formulată sau în vreo precizare formularea acestui capăt de cerere.

Instanţa a apreciat că poate să dispună şi intabularea, rezolvând în mod definitiv situaţia juridică a reclamantei, în acord cu dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a instanţei supreme, în sensul de rezolvare pe fond, în întregime, a cauzei.

Examinând apelurile, atât cele declarate împotriva Sentinţei nr. 850 din 13 octombrie 2010, cât şi cele declarate împotriva Sentinţei civile nr. 540 din 08 iunie 2011, Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate în parte, pentru motivele ce urmează:

S-a apreciat că pentru ca un imobil să facă obiect al Legii nr. 10/2001, este absolut necesar ca acesta să fi trecut în proprietatea statului, a unei organizaţii cooperatiste ori a unei alte persoane juridice în perioada de referinţă supusă analizei legii, respectiv, în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi să fi fost preluat în mod abuziv, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 10/2001 îl dă noţiunii de preluare abuzivă.

Potrivit cărţii funciare nr. ZZZ Cluj, imobilul cu nr. top iniţial 376, nr. ser. A+1, a intrat în proprietatea Statului Român la data de 13 aprilie 1949, sub B 3, în această carte funciară fiind întabulat dreptul de proprietate în favoarea judeţului Cluj, prin încheierea de CF nr. 1403 din 13 aprilie 1949, în baza Legii nr. 228/1948 şi a Deciziei Ministerului Finanţelor nr. 5019/1949.

Este adevărat că imobilul a intrat iniţial în administrarea CASBI, în baza Legii nr. 91/1945, privind lichidarea bunurilor inamice, dar nu este mai puţin adevărat că Statul Român, prin Judeţul Cluj, a devenit proprietarul tabular al acestui imobil de la data de 13 aprilie 1949, dată care se situează înăuntrul perioadei de referinţă supusă analizei Legii nr. 10/2001, adică preluarea a intervenit după data de 6 martie 1945.

Raportat la menţiunile înscrise în CF nr. ZZZ Cluj, sub B 3, este evident că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu de drept lege, în baza Legii nr. 228/1948, acesta fiind temeiul legal al preluării imobilului de către stat, după cum, tot evident este şi faptul că, fiind preluat după data de 6 martie 1945 în proprietatea Statului Român, deci înăuntrul perioadei de referinţă supusă incidenţei Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu se circumscrie pe deplin dispoziţiilor acestei legi, făcând obiectul Legii nr. 10/2001.

Critica reclamantei referitoare la faptul că Tribunalul nu a reţinut caracterul abuziv al preluării imobilului litigios de către stat, a fost respinsă, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres ce anume se înţelege prin "imobile preluate în mod abuziv", recunoscând, în mod implicit, caracterul abuziv al preluării imobilelor în baza actelor normative menţionate în art. 2 alin. (1) lit. a) - i), nemaifiind necesar ca instanţa să constate din nou caracterul abuziv al preluării.

S-a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins excepţia prematurităţii, pentru următoarele considerente:

Prin prisma Legii nr. 10/2001, respectiv, a art. 25 şi a art. 27 din această lege, Primarul municipiului Cluj-Napoca, fiind notificat în conformitate cu această lege, şi constatând că nu deţine în proprietate apartamentul nr. 2, avea obligaţia să comunice notificarea pentru apartamentul nr. 2, unităţii deţinătoare, respectiv pârâtei C.N. L.R. S.A., şi să comunice totodată persoanei îndreptăţite, adică reclamantei, conform art. 27 alin. (2) din lege, toate datele necesare privind C.N. L.R. S.A., deţinătoare a apartamentului nr. 2 din imobil.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001 cuprinde două proceduri distincte, una administrativă, care se desfăşoară în faţa unităţii deţinătoare a imobilului, care este obligată să analizeze notificarea şi să elibereze decizia ori dispoziţia de soluţionare a acestei notificări, şi una jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, şi prin care, de regulă, instanţa este chemată să cenzureze legalitatea şi temeinicia deciziei ori dispoziţiei de soluţionare a notificării, dar nu este mai puţin adevărat că neparcurgerea în întregime a procedurii administrative nu constituie un impediment insurmontabil pentru declanşarea procedurii jurisdicţionale, în acest sens dispunând şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în soluţionarea unui recurs în interesul legii nr. XX/2007, publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007.

În privinţa criticilor referitoare la decizia de punere în posesie a reclamantei asupra imobilelor ce i-au fost restituite, precum şi intabularea în CF a acestora în favoarea reclamantei, s-au reţinut următoarele:

Nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru simplu motiv că acest text legal are în vedere ipoteza în care a fost deja emisă decizia ori dispoziţia de restituire în natură, decizie/dispoziţie care în cauză nu există, restituirea în natură fiind dispusă de către instanţa de judecată, în timp ce prin Dispoziţia nr. 41160 din 12 februarie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, notificarea reclamantei a fost respinsă pe motiv că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Pârâţii-apelanţi s-ar fi putut prevala de dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, doar dacă ar fi existat deja o decizie sau dispoziţie prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului către reclamantă.

Curtea a constatat că nici dispoziţiile art. 25 alin. (5) nu îşi găsesc incidenţă în cauză, câtă vreme, reclamantei, nu i-a fost restituit în natură imobilul notificat prin procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci urmare a procedurii jurisdicţionale demarată de reclamantă în faţa instanţei de judecată.

După ce hotărârea judecătorească va rămâne irevocabilă, aceasta, constituind un veritabil titlu executoriu, va putea fi operată în cartea funciară, cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 7/1996.

Critica referitoare la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, s-a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariile avocaţiale şi onorariul expertului.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.

Partea care a câştigat procesul este îndreptăţită să solicite instanţei obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câştigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.

În mod legal prima instanţă a apreciat că este întemeiată solicitarea reclamantei, de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că reclamanta a recurs la procedura jurisdicţională reglementată de Legea nr. 10/2001, ca urmare a refuzului pârâţilor de a-i soluţiona în termen legal notificarea formulată cu privire la imobilul litigios.

Demararea de către reclamantă a procedurii jurisdicţionale a fost determinată de pasivitatea pârâţilor de a-i soluţiona notificarea, deşi Legea nr. 10/2001 impunea pârâţilor un termen precis pentru o atare soluţionare.

Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese în acest sens, ca instanţa să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

O asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este un terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a statuat că onorariile de avocat urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil - în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597/29.08.2007, Curtea a statuat în sensul că un "reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului".

Criticile referitoare la Sentinţa civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010, sub aspectul soluţiei date excepţiilor ce au fost invocate, s-au reţinut următoarele:

Excepţia lipsei capacităţii şi a calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Cluj-Napoca în mod corect a fost apreciată ca întemeiată de către Tribunal, raportat la prevederile art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 10/2001 în mod corect a fost admisă de către prima instanţă, dat fiind că această Comisie este o simplă structură funcţională din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, lipsită de personalitate juridică.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, în mod corect a fost apreciată ca neîntemeiată de către Tribunal, motivat pe faptul că, pe de o parte, în patrimoniul Municipiului Cluj-Napoca este evidenţiat imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, în sarcina primarului, în considerarea calităţii sale de reprezentant al Municipiului Cluj-Napoca, a fost stabilită obligaţia de soluţionare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Corect a apreciat Tribunalul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este întemeiată, dat fiind că aceasta are atribuţii doar în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea sa procesuală fiind pe deplin justificată doar în procedura de contestare a cuantumului despăgubirilor în faţa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile şi după procedura reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul Cluj a apreciat ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.P.C., respingând-o în mod corect, întrucât acest pârât are în folosinţă apartamentul nr. 2 din imobil, aflat în proprietatea C.N. L.R. S.A., impunându-se, pentru opozabilitatea sentinţei, ca aceasta să figureze ca parte în litigiu.

Cu privire la motivele de apel, din apelul reclamantei, prin care se critică Sentinţa fondului nr. 850 din 13 octombrie 2010, sub aspectul omisiunii Tribunalului de a dispune retrocedarea în natură a terenului aferent apartamentelor deja restituite, nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 11, nr. 14, nr. 17 şi nr. 18, respectiv, intabularea acestora şi a terenurilor aferente în CF în favoarea reclamantei, concomitent cu punerea de îndată a reclamantei în posesia acestora, Curtea a constatat că aceste motive de apel au rămas practic fără obiect, raportat la Sentinţa civilă nr. 540 din 08 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 828/117/2011, şi prin care s-a dispus completarea Sentinţei civile nr. 850/2010, după cum urmează: s-a dispus restituirea în natură către reclamantă şi a terenului aferent apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 11, 14, 17 şi 18, din imobilul în litigiu, identificat la data naţionalizării în CF nr. ZZZ Cluj, actualmente identificat în CF nr. ZZZ Cluj, şi CF nr. YYY Cluj; s-a dispus punerea în posesia a reclamantei asupra acestor imobile; s-a dispus intabularea în CF a acestor apartamente, identificate în CF nr. XYZ Cluj, cu părţile indivize comune înscrise în CF col. nr. YYY Cluj.

Cu privire la motivul de apel, din apelul reclamantei, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, încheiat de pârâta E.E., cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, cu privire la apartamentul nr. 28 din imobilul în litigiu; restituirea în natură a apartamentului nr. 28 către reclamantă; punerea de îndată în posesie a reclamantei cu privire la acest apartament; intabularea dreptului de proprietate a reclamantei în CF asupra acestui apartament, Curtea a constatat că acesta este vădit nefondat, motivat pe următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, pârâta a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 28, la baza încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare stând contractul de închiriere nr. AAA din 14 noiembrie 2000 şi cererea formulată de E.E. sub nr. 22069 din 12 aprilie 2000, cerere aprobată prin H.C.L. nr. 754 din 29 ianuarie 2001.

Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în redactarea sa iniţială, prevede următoarele: "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Aceleaşi dispoziţii ale art. 46 au fost menţinute şi după republicarea Legii nr. 10/2001, art. 46 devenind art. 45 ca urmare a republicării legii.

Prin urmare, art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială, devenit art. 45 alin. final, după republicarea legii, instituie un termen de prescripţie extinctivă special, de 1 an de zile de la data intrării în vigoare a legii, înăuntrul căruia pot fi formulate acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, termenul de 1 an fiind prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte 3 luni.

În cauză, acţiunea prin care s-a solicitat "anularea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu", a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 28 iulie 2006, cu depăşirea evidentă a termenului de prescripţie extinctivă de 1 an, astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001).

Curtea a constatat, aşadar, că cererea reclamantei, având ca obiect constatarea nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, este prescrisă extinctiv, fiind formulată cu mult după împlinirea termenului legal de prescripţie extinctivă.

Motivele subsidiare de apel, prin care se solicită restituirea acestui apartament nr. 28 în favoarea reclamantei, punerea în posesie a reclamantei cu acest apartament şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în CF asupra acestui apartament, datorită caracterului lor accesoriu faţă de petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, se impune a fi respinse ca nefondate.

Este ştiut faptul că în baza Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1), coroborat cu art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, pot fi restituite în natură, în temeiul acestei legi, doar imobilele care sunt susceptibile de o atare restituire, respectiv, sunt libere, în accepţiunea pe care Legea nr. 10/2001 o dă acestei noţiuni, în timp ce, pentru imobilele care au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale, se vor stabili doar măsuri reparatorii în echivalent, în acest sens dispunând prevederile art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cu privire la motivul de apel, din apelul reclamantei, prin care s-a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi C.N. "L.R." S.A. la despăgubiri civile pentru lipsa folosinţei spaţiilor, s-a reţinut că, la data de 05 iunie 2009, printr-o "cerere de repunere pe rol a cauzei şi precizare la acţiune", reclamanta a solicitat, printre alte petite, şi obligarea pârâţilor Consiliul Local Cluj-Napoca şi R.A. L.R. la plata unor despăgubiri civile pentru lipsa folosinţei spaţiilor deţinute de aceştia, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la punerea efectivă în posesie, despăgubiri care să fie calculate conform H.G. nr. 1886/2006.

Curtea a constatat că în mod legal această precizare de acţiune a fost respinsă ca tardivă de către Tribunalul, raportat la art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., această precizare de acţiune necircumscriindu-se dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., ci reprezentând practic o schimbare a obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.

Este nefondată susţinerea reclamantei apelante, în sensul că instanţa ar fi trebuit să disjungă această precizare de acţiune, câtă vreme art. 132, raportat la art. 134 C. proc. civ. nu conţine nicio prevedere în acest sens.

În mod legal prima instanţă a admis excepţia tardivităţii precizării de acţiune, rămânându-i reclamantei deschisă calea unei acţiuni separate cu acest obiect.

Cu privire la motivul de apel, din apelul reclamantei, prin care s-a criticat omisiunea primei instanţe de a dispune cu privire la terenul curte în suprafaţă de 429 mp din CF nr. ZZZ Cluj, nr. top 376/2, A + 2, s-a reţinut că nici prin Sentinţa fondului, nr. 850 din 13 octombrie 2010, şi nici prin Sentinţa nr. 540 din 08 iunie 2011, Tribunalul Cluj nu s-a pronunţat în niciun fel asupra cererii reclamantei având ca obiect restituirea în natură a terenului curte în suprafaţă de 429 mp, aferent imobilului din Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, Tribunalul Cluj omiţând cu desăvârşire prin cele două sentinţe să facă vreo referire la acest teren.

În aceste limite, soluţia primei instanţe intră sub incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Din menţiunile inserate sub B 3 în CF nr. ZZZ Cluj, rezultă faptul că proprietarul imobilului litigios este Judeţul Cluj. Această împrejurare a fost confirmată şi prin expertiza tehnică extrajudiciară, de către expert inginer S.M..

Curtea a constatat că Judeţul Cluj nu a fost parte în cauză în faţa instanţei fondului şi, prin urmare, nu este parte nici în dosarul instanţei de apel, deşi, fiind proprietarul terenului litigios, este evident că, prin prisma art. 22, art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, Judeţul Cluj, în calitate de unitate deţinătoare a terenului notificat, acesta este ţinut să se pronunţe asupra cererii reclamantei de restituire în natură a terenului de 429 mp.

Întrucât prin prisma Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, instanţa de judecată poate să se pronunţe pe fond asupra cererii reclamantei, de restituire în natură a acestui teren, chiar dacă nu a fost parcursă în faţa unităţii deţinătoare procedura administrativă şi întrucât Judeţul Cluj nu poate fi împrocesuat pentru prima dată în faza de judecată a apelului, spre o atare finalitate opunându-se dispoziţiile imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune admiterea în parte a apelurilor, strict cu privire la soluţia dată cererii reclamantei având ca obiect restituirea în natură a terenului de 429 mp, cu consecinţa desfiinţării în parte, în aceste limite, a Sentinţelor nr. 850/2010 şi nr. 540/2011 şi a trimiterii cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Cluj.

În rejudecare, în virtutea dispoziţiilor deciziei de desfiinţare şi a prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanţa de rejudecare va pune în discuţia reclamantei necesitatea introducerii în cauză a Judeţului Cluj, care este proprietarul tabular al imobilului în litigiu. Se va dispune efectuarea unei expertize topografice, cu următoarele obiective: determinarea suprafeţei de teren aferentă nr. top iniţial 376 din CF nr. YZX în suprafaţă totală de 455 stj.p. (1638 mp), prin precizarea noilor cărţi funciare în care se regăseşte intabulat acest teren şi prin determinarea suprafeţei faptice de teren ce revine fiecărui apartament; să se stabilească dacă din acest teren există vreo suprafaţă liberă în accepţiunea Legii nr. 10/2001, susceptibilă de restituire în natură; să se stabilească dacă acest teren este afectat sau grevat de servituţi legale supra ori subterane, ori de amenajări de utilitate publică; în ipoteza în care doar o parte din teren, respectiv, suprafaţa de 429 mp, este liberă în accepţiunea Legii nr. 10/2001, să se precizeze care este situaţia faptică, juridică şi de carte funciară a acestui teren, precum şi să se întocmească un tabel de mişcare parcelară dacă este cazul; evoluarea unui metru pătrat din acest teren la preţul de circulaţie actual.

Totodată, instanţa de rejudecare va administra orice alte probe pe care le va considera utile, pertinente şi concludente pentru justa soluţionare a cauzei, în limitele dispuse prin decizia de desfiinţare.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs (I) pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, la data de 03 noiembrie 2011, (II) pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, la data de 03 noiembrie 2011, (III) pârâta C.N. "L.R." SA, la data de 10 noiembrie 2011 şi (IV) reclamanta K.E.S., la data de 08 noiembrie 2011, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

(I şi II) Recurenţii-pârâţi Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au susţinut că, în mod greşit, instanţa nu a dispus admiterea în totalitate a apelului, în sensul desfiinţării în totalitate a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi a menţinerii Dispoziţiei nr. 41160 din 12 decembrie 2006, întrucât imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 - imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Legii nr. 91 din 09 februarie 1945, anterior datei de 6 martie 1945.

Ulterior, a fost adoptat Decretul nr. 228 din 03 septembrie 1948, pentru desfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, iar potrivit art. V - X din decret, bunurile germane, cele aparţinând cetăţenilor austrieci şi maghiari, erau administrate de ministerul căruia îi erau predate de CASBI, cei îndreptăţiţi având posibilitatea restituirii acestora în termen de 90 de zile de la data publicării legii.

Întrucât foştii proprietari ai imobilului în litigiu sau moştenitorii acestora nu au formulat o asemenea cerere, imobilul în litigiu a fost considerat "fără stăpân", în sensul prevederilor art. 477 C. civ. Caracterul imobilului în litigiu ca fiind un bun "fără stăpân", operează în mod retroactiv din momentul abandonării lui de către proprietar, respectiv momentul în care a trecut efectiv în administrarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, înaintea datei de 6 martie 1945.

Dat fiind faptul ca bunul imobil în litigiu nu a fost revendicat de către fostul proprietar în temeiul Decretului nr. 228 din 03 septembrie 1948, trecerea în patrimoniul statului a operat în mod retroactiv de la data când bunul imobil în litigiu a fost preluat în administrare, anterior datei de 6 martie 1945, astfel încât acestui bun nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Faţă de aceste considerentele, s-a susţinut că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

S-a criticat hotărârea instanţei de apel în ce priveşte Sentinţa civilă nr. 540/2011, apreciind ca aceasta în mod eronat nu a dispus admiterea în totalitate a apelului, în sensul respingerii completării dispozitivului Sentinţei civile nr. 850/2010 a Tribunalului Cluj.

În ce priveşte petitul de punere în posesie, s-a învederat instanţei ca dispoziţiile art. 25, alin. (4) din Legea nr. 10/2001 statuează clar faptul că "Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui act autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară."

Or, decizia emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca, nr. 41160 din 12 decembrie 2006 a fost atacată în instanţă solicitându-se anularea parţială a acesteia, ceea ce înseamnă că nu se pune în discuţie existenţa vreunui titlu executoriu în baza căruia reclamanta să poată pretinde să fie pusă în posesie asupra imobilului revendicat.

Potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului este obligat să încheie cu proprietarii un protocol de predare-preluare în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire.

Punerea în executare în prezentul litigiu se poate face doar de la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Legiuitorul reglementează în mod expres procedura ce trebuie parcursă în varianta în care, în baza unui titlu executoriu, proprietarul imobilului refuză să predea posesia imobilului.

Instanţa nu poate proceda la predarea unui imobil asupra căruia aceasta nu deţine un drept de proprietate, competenţa revenind doar proprietarului imobilului, la cererea persoanei interesate, în baza unui titlu executoriu.

Reţinerile instanţei referitoare la faptul ca nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru motivul că acest text legal are în vedere ipoteza în care a fost deja emisă decizia ori dispoziţia de restituire în natură, sunt total greşite, întrucât notificarea reclamantei a fost soluţionată prin emiterea Dispoziţiei nr. 41160 din 12 decembrie 2006.

În privinţa petitului privind intabularea în cartea funciară a apartamentelor în litigiu s-a susţinut că procedura de înscriere în cartea funciară a unui imobil este expres reglementată în Capitolul II al Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, republicată, şi nu poate face obiectul unei acţiuni a cărui temei legal invocat este Legea nr. 10/2001, republicată.

Dispoziţiile art. 47 alin. (1) precizează în mod clar că "Cererea de înscriere în cartea funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial şi va fi însoţită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere; copia legalizată se va păstra în mapa biroului de cadastru şi publicitate imobiliară", respectiv la alin. (5) legiuitorul statuează că "înscrierile în cartea funciară se efectuează la cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede înscrierea din oficiu; cererea de înscriere se îndreaptă la biroul unde se află cartea funciară în care urmează să se facă înscrierea."

În mod greşit instanţa de fond i-a obligat, iar instanţa de apel a menţinut, obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu a căzut în pretenţii.

(III) Recurenta-pârâtă C.N. "L.R." SA a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, întrucât Curtea a respins motivul de apel prin care s-a susţinut că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Soluţia instanţei de apel contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care stabileşte domeniul de aplicare a acestei legi speciale de restituire. Domeniul de aplicare a actului normativ special de restituire este clar reglementat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care la art. 1 alin. (1) prevede că "Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi".

Invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referinţă nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de lege, întrucât imobilul a intrat în administrarea CASBI în temeiul Legii nr. 31 din 9 februarie 1945, singura excepţie admisă fiind reprezentată de rechiziţiile făcute în temeiul Legii nr. 139/1940.

Soluţia dată de instanţele anterioare cu privire la excepţia prematurităţii nu are temei legal, motiv pentru care obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului are un caracter prematur, în raport de faptul că L.R. nu a fost învestită cu soluţionarea vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect imobilul în litigiu.

În condiţiile în care compania nu a fost învestită cu soluţionarea vreunei notificări, L.R. neavând nicio culpă în ceea ce priveşte transmiterea acesteia spre soluţionare de către Primăria municipiului Cluj-Napoca, rezultă că situaţia de fapt este clară în sensul că nu se poate vorbi de o lipsă a răspunsului companiei sau de un refuz privind restituirea imobilului, chestiuni care ar fi de natură a determina aplicarea celor statuate prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cauză, nu este aplicabilă Decizia nr. XX/2007 a instanţei supreme, întrucât nu se poate vorbi de o lipsă a răspunsului companiei sau de un refuz privind restituirea apartamentului nr. 2 din imobilul din Cluj, P.U. nr. 14.

(IV) Recurenta-reclamantă a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

În ce priveşte respingerea excepţiei lipsei capacităţii şi calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, raportat la faptul că, în conformitate cu notările existente în cărţile funciare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca are în administrare părţile din imobil neînstrăinate, având constituit un drept, iar prevederile imperative ale art. 20 alin. (1) şi (3), art. 22 alin. (1) pct. a şi art. 23 din Legea nr. 7/1996 stabilesc că dreptul de proprietate se înscrie în cartea funciară în baza hotărârilor irevocabile doar în măsura în care sunt opozabile titularilor.

Dreptul de proprietate al reclamantei şi restabilirea situaţiei anterioare în cartea funciară nu se pot efectua decât dacă hotărârea se pronunţă în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, care deţine actualmente un drept notat, indiferent că are sau nu capacitate procesuală.

Respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale şi a calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este nelegală, întrucât prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 prescriu atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilea Despăgubirilor, aceasta răspunzând direct de punerea în aplicare a hotărârilor pronunţate.

Respingerea excepţiei tardivităţii precizării acţiunii raportat la prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. este nelegală, întrucât această precizare a rezultat din mersul dezbaterilor, în urma probaţiunii şi a investigaţiilor efectuate.

Reclamanta a fost nevoită să depună cererea precizată în vederea protejării dreptului acesteia de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, precum şi de a beneficia de repararea prejudiciului cauzat de lipsa folosinţei imobilului în anii scurşi după momentul notificării.

În privinţa obligării pârâtelor la plata unor despăgubiri civile pentru lipsa folosinţei apartamentelor neînstrăinate, s-a susţinut că petentei i-a fost încălcat dreptul de proprietate, inclusiv dreptul de folosinţă a imobilului, unităţile deţinătoare fiind cele care au beneficiat în mod nejustificat şi nelegal de folosinţa imobilului.

Reclamanta poate fi considerată că deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Temeinicia prezentei acţiuni în revendicare trebuie analizată în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 460 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie care consacră atât dreptul oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, cât şi la obligaţia autorităţilor statului de a se abţine de la a lipsi pe cineva de proprietatea sa.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în jurisprudenţa sa, în repetate rânduri, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, Fondul Proprietatea nefiind funcţional şi această procedură nu este în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor Îndreptăţite - Cauza Jujescu contra, Cauza Johanna Huber contra României etc.

În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, apare un conflict al dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional al Convenţie ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.

În consecinţă, reţinând că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, se impune recunoaşterea dreptului la acordarea de măsuri reparatorii şi pentru prejudiciul creat pentru lipsa folosinţei imobilului.

Instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra retrocedării terenului aferent imobilului, reprezentând curtea interioară a acestuia, cu datele de identificare indicate mai sus, şi intabularea acestuia. Expertiza a lămurit sub toate aspectele situaţia juridică a terenului, nefiind necesară administrarea unei noi expertize şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

A solicitat totodată să se dispună anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, motivat de faptul că acesta este lovit de nulitate absolută, fiind încheiată după apariţia Legii nr. 10/2001.

Pe parcursul administrării probaţiunii nu s-a dovedit faptul că acest contract s-ar fi încheiat anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.

Instanţele anterioare nu au ţinut cont de prevederile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care au repus-o în termenul de a putea solicita anularea contractului.

Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

(I şi II) Criticile comune ale recurenţilor-pârâţi Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Instanţa de apel a apreciat corect că, pentru ca un imobil să constituie obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 10/2001 - este necesar ca acesta să fi fost trecut în proprietatea statului, a unei organizaţii cooperatiste ori a unei alte persoane juridice, în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi să fi fost preluat în mod abuziv, cu semnificaţia de care art. 2 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 10/2001 o dă noţiunii de preluare abuzivă.

Potrivit evidenţelor de carte funciară, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român la data de 13 aprilie 1949, la acest moment fiind intabulat dreptul de proprietate în favoarea judeţului Cluj, prin încheierea de carte funciară nr. 1403 din 13 aprilie 1949, în baza Legii nr. 228/1948 şi a Deciziei Ministerului Finanţelor nr. 5019/1949.

Cum data la care Statul Român, reprezentat prin Judeţul Cluj, a devenit proprietarul tabular al imobilului în litigiu - 13 aprilie 1949 - se situează înăuntrul perioadei de referinţă supusă analizei Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu se circumscrie pe deplin dispoziţiilor procedurale şi substanţiale ale acestei legi.

Raportat la menţiunile înscrise în CF nr. ZZZ Cluj, sub B 3, s-a apreciat în mod judicios că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Legii nr. 228/1948, însăşi legea constituind temeiul legal al preluării imobilului de către stat.

Instanţele fondului, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, în raport de probatoriul administrat, au apreciat corect asupra situaţiei juridice a imobilului în litigiu la data preluării acestuia în proprietatea statului, prin raportare la dispoziţiile legii speciale, fiind găsite fără relevanţă juridică toate susţinerile pârâţilor referitoare la caracterul de bun "fără stăpân" al imobilului în litigiu.

Criticile referitoare la decizia de punere în posesie a reclamantei asupra imobilelor ce i-au fost restituite, precum şi la intabularea în cartea funciară a acestora, în favoarea reclamantei, nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

S-a apreciat corect că nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât acest text legal are în vedere ipoteza în care a fost emisă deja decizia/dispoziţia de restituire în natură de către unitatea deţinătoare - Dispoziţia nr. 41160 din 12 februarie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, a respins însă notificarea reclamantei, pe motiv că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001 - în cauză, restituirea în natură fiind dispusă de către instanţa de judecată.

Aşadar, recurenţii-pârâţi s-ar fi putut prevala de dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, doar dacă ar fi existat o decizie sau dispoziţie prin care să se dispus restituirea în natură a imobilului către reclamantă.

Instanţa de apel a apreciat corect că nici dispoziţiile art. 25 alin. (5) din aceeaşi lege - conform cărora "proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului - nu îşi găsesc incidenţă în cauză, câtă vreme, reclamantei, nu i-a fost restituit în natură imobilul notificat prin procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci urmare a procedurii jurisdicţionale demarată de reclamantă în faţa instanţei de judecată.

Critica referitoare la obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată, au fost aplicate corect.

S-a reţinut astfel că reclamanta a recurs la procedura jurisdicţională reglementată de Legea nr. 10/2001, ca urmare a refuzului pârâţilor de a-i soluţiona în termen legal notificarea formulată cu privire la imobilul litigios. Demararea procedurii jurisdicţionale de către reclamantă a fost determinată de pasivitatea pârâţilor de a-i soluţiona notificarea, deşi Legea nr. 10/2001 impunea pârâţilor un termen precis pentru o atare soluţionare.

S-a avut în vedere şi faptul că onorariile de avocat urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil - în acest sens fiind relevantă Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597/29.08.2007, în considerentele căreia s-a reţinut că un "reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului".

(III) Criticile recurentei-pârâte C.N. "L.R." SA referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât imobilul în litigiu nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, au fost găsite neîntemeiate, pentru considerentele redate deja în paragrafele anterioare.

În esenţă, s-a avut în vedere faptul că data la care statul a devenit proprietarul tabular al imobilului, se situează înăuntrul perioadei de referinţă supusă analizei Legii nr. 10/2001, respectiv că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Legii nr. 228/1948, legea însăşi constituind temeiul legal al preluării imobilului de către stat.

Criticile referitoare la soluţia dată de instanţele anterioare excepţiei prematurităţii nu au fost găsite întemeiate, întrucât o astfel de excepţie a fost analizată, cum era şi firesc, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte.

S-a reţinut astfel că recurenta-pârâtă a fost atrasă în proces, datorită faptului că deţine în proprietate un apartament din imobilul în litigiu. Chiar dacă, în mod strict formal, pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca ar fi trebuit ca, în temeiul art. 25 din Legea nr, 10/2001, să trimită notificarea pentru acest apartament, R.A. L.R., pentru soluţionare, acest fapt nu s-a întâmplat, întrucât primarul a considerat în mod neîntemeiat că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, respingând notificarea în întregime.

De la data atragerii în proces însă, pârâta R.A. L.R. a luat la cunoştinţă de conţinutul notificării, prin urmare, aceasta ar fi putut să emită dispoziţia de soluţionare a notificării.

Cert este doar faptul că, datorită neajunsurilor procedurii administrative, la mai bine de 10 ani de la data depunerii notificării, aceasta a rămas nesoluţionată.

S-a apreciat corect că instanţa fondului era îndreptăţită să analizeze pe fond notificarea reclamantei şi cu privire la apartamentul aflat în proprietatea R.A. L.R., date fiind dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora "în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".

(IV) Criticile recurentei-reclamante nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la respingerea excepţiei lipsei capacităţii şi, implicit, a calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001 prescriu că doar unitatea administrativ-teritorială este persoana juridică de drept public, titulara drepturilor şi a obligaţiilor specifice, cu capacitate juridică şi cu buget propriu, astfel încât, doar aceasta poate să fie titulara capacităţii şi a calităţii procesuale active sau pasive, nu şi Consiliul Local.

Susţinerea conform cărora faţă de notările existente în cărţile funciare, restabilirea situaţiei anterioare nu se poate efectua decât dacă hotărârea se pronunţă în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, nu poate fi primită, în acest sens fiind dispoziţiile legale sus-menţionate.

Critica referitoare la respingerea excepţiei tardivităţii precizării acţiunii, nu poate fi primită, întrucât cererea reclamantei - intitulată "cerere de repunere pe rol a cauzei şi precizare la acţiune" - privind obligarea pârâţilor Consiliul Local Cluj-Napoca şi R.A. L.R. la plata unor despăgubiri civile pentru lipsa folosinţei spaţiilor deţinute de aceştia a fost formulată cu mult peste termenul permis de art. 132 C. proc. civ.

În mod corect s-a apreciat că dacă reclamanta ar fi avut intenţia de a solicita echivalentul lipsei de folosinţă, această pretenţie ar fi trebuit formulată prin acţiunea introductivă, cuantificarea valorii acestuia putând interveni şi pe parcurs, majorarea sau micşorarea pretenţiilor neconstituind o modificare a acţiunii.

Cât timp reclamanta nu a respectat dispoziţiile procedurale sus-menţionate, instanţele fondului şi, cu atât mai puţin, instanţa de recurs, nu puteau analiza considerentele ce ţin în mod explicit de fondul pretenţiei referitoare la obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentelor neînstrăinate, din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de folosinţă a imobilului.

Critica referitoare la respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale şi calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu poate fi primită, întrucât această parte are atribuţii în legătură cu despăgubirile stabilite în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea sa procesuală fiind valabilă doar în procedura contenciosului administrativ, de contestare a cuantumului despăgubirilor.

Prin urmare, participarea acestei pârâte nu este specifică stadiului procesual în care se găseşte notificarea reclamantei, citarea acesteia "pentru opozabilitate" apreciindu-se corect a fi inutilă.

De altfel, această parte a fost introdusă în cauză doar ca urmare a conexării dosarelor, reclamanta neavând formulată extindere de acţiune împotriva acestei părţi.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 10/2001 în mod corect a fost soluţionată de instanţele anterioare, dat fiind că această Comisie este o simplă structură funcţională din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, lipsită de personalitate juridică.

Toate celelalte critici ce vizează fondul cererii de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentelor neînstrăinate, în baza art. 998 şi art. 999 C. civ., nu pot fi primite, întrucât instanţa nu s-a învestit cu o astfel de cerere.

Instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra retrocedării terenului aferent imobilului, reprezentând curtea interioară a acestuia, considerentele deciziei dovedind contrariul.

Astfel, s-a reţinut că Tribunalul Cluj nu s-a pronunţat în niciun fel asupra cererii reclamantei având ca obiect restituirea în natură a terenului curte în suprafaţă de 429 mp, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ..

O analiză pe fond asupra acestei cereri nu se putea face, întrucât norma procedurală prescrie o altă soluţie pentru neregularitatea procedurală reclamată.

Instanţa de apel a stabilit totodată prin decizia de desfiinţare obligaţiile pe care instanţa de rejudecare va trebui să se conformeze, respectiv efectuarea unei expertize topografice, cu următoarele obiective: determinarea suprafeţei de teren aferentă nr. top iniţial 376 din CF nr. YZX în suprafaţă totală de 455 stj.p. (1638 mp), prin precizarea noilor cărţi funciare în care se regăseşte intabulat acest teren şi prin determinarea suprafeţei faptice de teren ce revine fiecărui apartament; să se stabilească dacă din acest teren există vreo suprafaţă liberă în accepţiunea Legii nr. 10/2001, susceptibilă de restituire în natură; să se stabilească dacă acest teren este afectat sau grevat de servituţi legale supra ori subterane, ori de amenajări de utilitate publică; în ipoteza în care doar o parte din teren, respectiv, suprafaţa de 429 mp, este liberă în accepţiunea Legii nr. 10/2001, să se precizeze care este situaţia faptică, juridică şi de carte funciară a acestui teren, precum şi să se întocmească un tabel de mişcare parcelară dacă este cazul; evaluarea unui metru pătrat din acest teren la preţul de circulaţie actual. Totodată, instanţa de rejudecare va administra orice alte probe pe care le va considera utile, pertinente şi concludente pentru justa soluţionare a cauzei, în limitele dispuse prin decizia de desfiinţare.

Faptul că niciunul dintre pârâţi nu a contestat că nu ar fi unitatea deţinătoare a terenului sau că nu ar fi în posesia acestuia, nu este relevant faţă de circumstanţele particulare ale cauzei pendinte şi prescripţia normei procedurale incidente.

Critica cu privire la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, încheiat de pârâta E.E. şi pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, cu privire la apartamentul nr. 28 din imobilul în litigiu, este neîntemeiată, întrucât circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte au relevat că la baza încheierii acestui contract a stat contractul de închiriere nr. AAA din 14 noiembrie 2000 şi cererea formulată de E.E. sub nr. 22069 din 12 aprilie 2000, cerere aprobată prin H.C.L. nr. 754 din 29 ianuarie 2001.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în redactarea sa iniţială, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi". (aceleaşi dispoziţii ale art. 46 au fost menţinute şi după republicarea Legii nr. 10/2001, art. 46 devenind art. 45 ca urmare a republicării legii).

S-a apreciat astfel corect că această normă legală a instituit un termen de prescripţie extinctivă special, de 1 an de zile de la data intrării în vigoare a legii, înăuntrul căruia pot fi formulate acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, termenul de 1 an fiind prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte 3 luni.

În cauza pendinte, acţiunea prin care s-a solicitat "anularea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu", a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 28 iulie 2006, cu depăşirea evidentă a termenului de prescripţie extinctivă de 1 an, astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001).

Prin urmare, cererea reclamantei, având ca obiect constatarea nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, este prescrisă extinctiv, fiind formulată cu mult după împlinirea termenului legal de prescripţie extinctivă.

Motivele subsidiare de apel, prin care s-a solicitat restituirea apartamentului nr. 28, în favoarea reclamantei, punerea în posesie a reclamantei cu acest apartament şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară asupra acestui apartament, datorită caracterului lor accesoriu faţă de petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, se impun a fi respinse ca nefondate.

Instanţele anterioare nu au ţinut cont de prevederile art. III prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, întrucât situaţia cauzei pendinte nu se configurează ipotezei vizată de text.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile reclamantului şi al pârâţilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta K.E.S. şi de pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca, C.N. L.R. SA şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 288/A din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4908/2012. Civil. Conflict de competenţă....		ICCJ. Decizia nr. 6174/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 6172/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6172/2012. Civil