ICCJ. Decizia nr. 6174/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6174/2012
Dosar nr. 5936/3/2007
Şedinţa publică din 10 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 19 august 2002, sub nr. 5955/2002, reclamanţii T.A.M. şi L.D.P. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, cerere în revendicare a terenului în suprafaţă de 3922 m.p. din imobilul situat în Bucureşti, str. Z.M. nr. 3 (compus din fostele parcele 7, 9 şi 11), sector 2, precum şi a clădirilor aflate pe acestea, iar dacă au fost demolate, a contravalorii acestora, precizând că pârâta SC P. SA este pârâtă în acţiunea în revendicare, iar Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, este pârât pentru pretenţiile legate de contravaloarea construcţiilor, eventual demolate.
Printr-o cerere depusă la 15 noiembrie 2002, pârâta SC P. SA a solicitat introducerea în cauză, în condiţiile art. 57 C. proc. civ., a Municipiului Bucureşti, cu motivarea că a deţinut terenurile în litigiu "şi pentru a răspunde cu eventuale despăgubiri urmând a fi obligat ca atare", ulterior, solicitând introducerea în cauză şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, APAPS şi SIF Muntenia SA, instanţa dispunând introducerea în cauză a acestora, ca intervenienţi forţaţi.
SIF Muntenia a depus întâmpinare invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar la termenul din 24 ianuarie 2003, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, APAPS şi SIF Muntenia SA, dispunând scoaterea din cauză a acestora.
Prin Sentinţa civilă nr. 611 din 18 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, a fost respinsă cererea reclamanţilor de revendicare, ca inadmisibilă, şi a fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la contravaloarea construcţiilor demolate, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cererea de revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi având în vedere că reclamanţii nu au urmat procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că aceste despăgubiri băneşti se acordă în condiţiile art. 36 şi 37 din Legea nr. 10/2001 şi că, potrivit acestei legi speciale, Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat direct la plata despăgubirilor, această obligaţie revenind deţinătorilor sau altor instituţii publice.
Prin Decizia civilă nr. 282A din 06 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi şi cererea de aderare la apel formulată de SC P. SA împotriva acestei sentinţe.
Prin Decizia civilă nr. 2242 din 07 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de reclamanţi, a fost casată Decizia civilă nr. 282A din 06 aprilie 2005, a fost admis apelul împotriva sentinţei fondului, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că în mod greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, deoarece procedura administrativă reprezintă o procedură facultativă, care nu poate îngrădi liberul acces la justiţie.
Nu se motivează nimic de către instanţa de recurs cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
În rejudecare, cauza a primit la Tribunalul Bucureşti nr. 5936/3/2007.
La solicitarea instanţei, reclamanţii au depus o precizare prin care au arătat că îşi precizează pretenţiile pentru construcţiile demolate la suma de 1261 dolari SUA, la data preluării, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză, precizând totodată, că valoarea actuală a imobilului teren în suprafaţă de 3815,59 m.p. este de 520.000 RON.
La data de 27 septembrie 2008 a decedat reclamanta T.A.M., fiind introduşi în cauză moştenitorii T.G.I. şi T.Ş.M.A., fii, conform certificatului de moştenitor din 13 ianuarie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 290 din 03 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes, ca neîntemeiate, şi a fost respinsă în totalitate cererea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii şi-au justificat calitatea procesuală activă, dovedind că autorul lor, G.S., a fost proprietar al imobilului revendicat.
Conform certificatului eliberat de Grefa Tribunalului Ilfov Secţia a II-a, G.S. a fost moştenit de către A.S. (mama sa), de către sora sa, F.Gh.S. şi de către fratele său, E.Gh.S. De asemenea, A.S. a lăsat ca moştenitori pe fiica sa, F.S., şi pe fiul său, E.Gh.S.I. E.Gh.S., a fost moştenit de fiica sa, Z.E.S. (căsătorită cu P.L.).
Conform jurnalului nr. 13383 din 25 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov, F.S. a fost moştenită de către Z.L. (nepoata de frate).
De pe urma defunctei L.Z.O.C. zisă şi Z.L., potrivit certificatului de moştenitor din 22 februarie 1982 emis de notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, au rămas ca moştenitori P.L., în calitate de soţ supravieţuitor, T.A.M., în calitate de fiică şi L.D.P., în calitate de fiu.
Urmare a decesului reclamantei T.A.M., intervenit pe parcursul procesului pendinte, potrivit certificatului de moştenitor din 13 ianuarie 2009 emis de BNP C.E., au rămas ca moştenitori legali T.G.I. şi T.Ş.M.A.
Cu privire la excepţia lipsei de interes legitim al cererii de revendicare, tribunalul a constatat că în susţinerea acestei excepţii se porneşte de la premisa că, întrucât reclamanţii nu au urmat procedura administrativ-jurisdicţională instituită prin Legea nr. 10/2001, aceştia nu au un interes legitim în acţiunea având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu.
Or, faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că acestea reprezintă, de fapt, apărări de fond.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă, ca imobilul revendicat este acelaşi cu cel ce a aparţinut autorilor reclamanţilor şi care la nivelul anului 1940 purta nr. 7, 9 şi 11 pe str. Z.M., ulterior având însă un alt număr poştal.
Prin titlul de proprietate din 29 decembrie 1995 a fost atestat dreptul de proprietate al pârâtei SC P. SA pentru suprafaţa de teren de 43.494 m.p. în cotă exclusivă şi 1372 m.p. în cotă indiviză cu o altă societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991.
Pârâta şi-a înscris dreptul de proprietate în anul 1996 în registru de transcripţiuni sub nr. XXX din 22 aprilie 1996 la Judecătoria Sectorului 2.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B 069 din 10 iulie 2000, Fondul Proprietăţii de Stat a vândut pachetul de acţiuni deţinut la SC P. SA, aceasta devenind societate comercială cu capital integral privat.
Reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, înţelegând să cheme în judecată societatea pârâtă pentru revendicarea terenului ce a aparţinut autorilor acestora, în temeiul art. 480 C. civ.
După apariţia Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, acţiunea în revendicare intentată împotriva terţului dobânditor, care poate fi şi o societate comercială integral privatizată, nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun, ci numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel, ar fi eludate, întrucât la art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se arată că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură (adică tocmai ce se urmăreşte prin prezenta cerere) sau în echivalent.
Or, prin neformularea notificării nu se pierde doar dreptul de a revendica în justiţie imobilul, ci chiar dreptul de proprietate întrucât art. 42 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, arată că imobilele care în urma procedurilor prevăzute de cap. II nu se restituie rămân în administrarea deţinătorilor actuali putând fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, ceea ce însemnă că dreptul de proprietate asupra imobilelor respective trece la stat, persoana îndreptăţită pierzând, ca urmare a decăderii, orice drept real ori de creanţă în legătură cu acesta.
Astfel, dacă imobilul a intrat anterior în proprietatea unei societăţi comerciale, iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să formuleze notificare, dreptul de proprietate al societăţii respective se consolidează ca urmare a decăderii persoanei îndreptăţite de a mai solicita restituirea în natură sau în echivalent a imobilului. Decăderea operează de drept, prin simpla expirare a termenului de notificare.
De altfel, în cazul imobilelor ce aparţin societăţilor comerciale integral privatizate, din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 [art 29 alin. (5)], rezultă că persoana îndreptăţită nu poate solicita decât măsuri reparatorii în echivalent de la instituţia publică ce a efectuat privatizarea.
În acţiunea în revendicare, cum este cazul de faţă, nu se pot aplica regulile de drept comun, întrucât nu se poate face abstracţie de existenţa Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia reglementării măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Tribunalul a precizat că nu reiterează teza inadmisibilităţii, având în vedere decizia de casare a Curţii de Apel Bucureşti, însă aceasta nu înseamnă că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pot fi evitate.
Ca atare, reţinând că reclamanţii nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului preluat de stat în temeiul Legii nr. 10/2001 şi că urmare a dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din acest act normativ, aceştia au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatori în natură sau în echivalent, pierzând chiar însuşi dreptul de proprietate, tribunalul a respins atât cererea de revendicare, cât şi cererea de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata contravalorii clădirilor demolate, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii.
La termenul din 09 martie 2010, Curtea de apel a constatat că a avut loc o transmitere a calităţii procesuale pasive de la SC P. SA la SC P. SA, dispunând introducerea în cauză a acesteia din urmă.
La termenul din 08 iunie 2010, apelanţii reclamanţi au precizat că solicită obligarea Statului Român la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură, solicitând administrarea de probatorii în acest sens.
La termenul de judecată din data de 08 februarie 2011, Curtea a constatat, în complet de divergenţă, că cererea reclamanţilor de obligare a Statului Român la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură nu este o cerere nouă şi, prin urmare, au învestit în mod legal instanţa de apel.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei dreptului de reprezentare a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin Decizia civilă nr. 223/A din 01 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţiile invocate de Ministerul Finanţelor Publice; a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi T.G.I., T.Ş.M.A. şi L.D.P., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC P. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea reclamanţilor; a respins, ca neîntemeiată, cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu SC P. SA; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 7.214.493 RON reprezentând despăgubiri pentru suprafaţa de 3.818 m.p. teren din Bucureşti, str. Z.M. nr. 23, sector 2 şi a sumei de 25.780 RON reprezentând despăgubiri pentru construcţiile demolate; totodată, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, soluţionarea notificării implică parcurgerea unei proceduri administrative, finalizate cu emiterea unei dispoziţii/decizii de către unitatea notificată - în cauză această unitate ar fi trebuit să fie AVAS, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, după care se declanşează procedura în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care presupune evaluarea imobilului şi apoi emiterea titlurilor de despăgubiri.
Se pune la acest moment problema în ce măsură instanţa de judecată, în prezentul litigiu, poate stabili direct cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor şi chiar obligarea directă la plata acestora de către Statul Român.
În această analiză, în ce priveşte dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd că stabilirea cuantumului despăgubirilor cade în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a constatat următoarele:
Este un fapt de necontestat şi reţinut în mod repetat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptul că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 este nefuncţională, nefiind aptă să conducă la obţinerea într-un termen rezonabil a unor despăgubiri de către notificatori.
Practica absolut constantă a instanţei europene este în sensul că mecanismul Legii nr. 10/2001, al Legii nr. 247/2005 şi Fondul Proprietatea nu sunt funcţionale într-o manieră care să corespundă exigenţelor Convenţiei Europene, anume nu oferă un mecanism care să conducă la o compensaţie concretă şi efectivă, nefinalizarea procedurilor instituite în această lege constituind o încălcare a dreptului de acces la justiţie şi în egală măsură a dreptului de proprietate.
Un element de noutate faţă de situaţiile de fapt avute în vedere de instanţa europeană la enunţarea principiilor pe care se bazează, este listarea Fondului Proprietatea la bursă.
Aceasta schimbă însă situaţia celor care au beneficiat de emiterea unui titlu de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu şi a notificatorilor care, fie nu au primit până la acest moment vreo decizie/dispoziţie de soluţionare a notificării din partea unităţii notificate, fie au primit o asemenea decizie/dispoziţie, dar nu au mai parcurs mai departe procedura în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu li s-a emis titlul de despăgubire de către această instituţie.
Este de notorietate şi de necontestat că în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se află în aşteptare a fi soluţionate sute de mii de dosare, iar ritmul de soluţionare a acestora a fost, până la acest moment, foarte lent.
În cauză, Notificarea nr. 2734 din 09 august 2001 formulată de reclamanţi nu a fost urmată până la acest moment de emiterea unei dispoziţii de soluţionare şi, cu atât mai mult, nici de plata efectivă a unor asemenea despăgubiri către reclamanţi sau măcar de stabilirea acestora în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Situaţia concretă a reclamanţilor care din anul 2001 până în prezent nu şi-au văzut soluţionată notificarea şi realizat efectiv dreptul, constituie o situaţie care reclamă analiza respectării sau, dimpotrivă, a încălcării art. 6 parag. 1 din Convenţie, precum şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Făcând această analiză, Curtea a constatat că nesoluţionarea în cauza prezentă a notificării pe o perioadă de 10 ani, reprezintă fără îndoială o nerespectare a termenului rezonabil.
Instanţa de judecată chemată să soluţioneze acest litigiu este una din instituţiile statului care trebuie să îşi asume sarcina remedierii încălcării dreptului de acces la instanţă.
S-a pus problema până unde ar trebui să meargă această intervenţie a instanţei de judecată, anume, într-o primă variantă dacă ar trebui să se limiteze la prima fază a soluţionării notificării în sensul stabilirii dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii şi a naturii acestor măsuri, urmând ca mai departe, în a doua fază reclamanţii să fie supuşi prevederilor Legii nr. 247/2005, în sensul înaintării dosarului către Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, care urmează a stabili cuantumul despăgubirilor şi a emite titlurile de despăgubire, sau, într-o a doua variantă, instanţa de judecată poate merge mai departe şi să oblige direct la plata despăgubirilor, pentru a aduce pe reclamanţi la rezultatul ultim al demersului lor, anume obţinerea unei reparaţii concrete şi efective a dreptului încălcat.
Curtea a considerat că acordarea despăgubirilor se impune a se face direct în cauza prezentă de către instanţa de judecată, pentru a remedia în mod direct şi eficient încălcarea dreptului reclamanţilor, în condiţiile în care durata procedurilor în faţa Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers.
Astfel cum s-a arătat mai sus, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire şi că Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/ 2005 nu sunt în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri şi că există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate.
Prin chiar cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României (12 octombrie 2010) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat că dreptul de acces la instanţă raportat la tergiversarea soluţionării cererilor de către Comisia Centrala Pentru Stabilirea Despăgubirilor, este iluzoriu.
În raport de aceste considerente, calcularea despăgubirilor de către Comisia Centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 nu oferă părţii nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape. În mod evident reclamanţii nu pot fi puşi în situaţia de a aştepta sine die finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 247/2005, ci trebuie să aibă deschisă calea unei acţiuni efective care să tindă la restabilirea dreptului lor.
De aceea, în cauza prezentă Curtea a considerat că a evita acordarea despăgubirilor direct de către instanţa de judecată şi a îi lăsa pe aceştia să continue procedura în condiţiile Legii nr. 247/2005 semnifică în mod direct a îi expune la o nouă tergiversare - pe un termen care nu poate fi estimat - a soluţionării cererii lor şi a obţinerii drepturilor care li se cuvin, ceea ce ar constitui o perpetuare a încălcării dreptului consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, constatând că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea a acordat acestora despăgubirile cuvenite, în baza probelor administrate în faţa ei în acest sens. Aceste despăgubiri se cuvin reclamanţilor în condiţiile art. 10 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001.
În această analiză a capătului de cerere vizând plata despăgubirilor pentru teren şi construcţiile demolate, cerere formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, se pune problema calităţii procesuale pasive, anume dacă răspunderea pentru nestabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, dar şi pentru nerespectarea termenului de soluţionare a cererilor revine exclusiv unităţii notificate, în speţă, Municipiul Bucureşti, iar Statul nu deţine nicio competenţă nici în procedura de soluţionare a notificării şi nici în aceea de efectuare a plătii despăgubirilor.
Curtea a apreciat că răspunderea Statului poate fi angajată în orice situaţie, atâta timp cât Statul însuşi este emitentul legislaţiei care, prin ineficienţa sa, a condus la imposibilitatea pentru reclamanţi de a îşi vedea recunoscut dreptul până la acest moment, după cum răspunderea statului este angajată şi pentru neîndeplinirea de către instituţiile sale desemnate cu atribuţii în contextul Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr, nu există un text expres care să prevadă răspunderea juridică a vreunei persoane pentru situaţia în care procedura instituită de Legea nr. 10/2001 şi mai departe cea prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin ineficienţa lor atrag nefinalizarea pentru reclamanţi a drepturilor lor. Or, este evident că ineficienţa mecanismului Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 poate fi analizată în raport de însăşi persoana Statului Român, cel responsabil de la bun început cu edictarea legislaţiei în discuţie şi, în final, prin autorităţile sale implicate în procedura instituită de aceste legi, de nefinalizarea în concret în cazul reclamanţilor a acestei proceduri.
A aprecia că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic în discuţie, pe motiv că nu există un text legal care să îi prevadă responsabilitatea, echivalează practic, prin consecinţele pe care le produce, unei denegări de dreptate, de vreme ce nu există niciun alt text legal care să prevadă responsabilitatea oricărui alt subiect de drept. Iar a susţine responsabilitatea exclusivă a unităţii notificate, cu excluderea oricărei culpe a însuşi Statului Român, înseamnă a ignora responsabilitatea însăşi a Statului faţă de edictarea unei legislaţii în sine ineficiente şi faţă de neimplementarea unor măsuri administrative de natură a înlătura piedicile în soluţionarea notificărilor.
Problema în discuţie nu este una particulară a unităţii notificate sau a reclamanţilor, ci este una sistemică, având ca origine înseşi deficienţele legislaţiei (prin neprevederea unor termene imperative şi a unor căi eficiente de remediere), dar şi lipsa infrastructurii necesare funcţionării acestui mecanism reparator. Aceste aspecte au fost reliefate în mod expres de către Curtea Europeană în cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României.
Din perspectiva reclamanţilor şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea dreptului lor de acces la instanţă este datorată instituţiilor statului şi Statului însuşi. Statul nu se poate apăra arătând spre una din instituţiile sale şi invocând responsabilitatea exclusivă a acesteia, căci aceste instituţii funcţionează pe baza legislaţiei emisă de însuşi Stat şi în condiţiile prescrise de acesta.
De aceea, Curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice.
S-a invocat această excepţie şi cu motivarea că pârât chemat în judecată ar fi fost Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român, or sub acest aspect, Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată Ministerul Finanţelor Publice este indicat în calitate de reprezentant al Statului Român. Aşadar, cererea de chemare în judecată a fost formulată în mod clar în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
În ce priveşte excepţia lipsei dreptului de reprezentare în acest litigiu pentru Statul Român, Curtea a respins motivarea intimatului în sensul că acest drept de reprezentare ar reveni AVAS, iar nu Ministerului Finanţelor Publice, reţinând că dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (probabil vizate de intimat în motivarea acestei excepţii) se referă strict la procedura administrativă de soluţionare a notificării în cazul imobilelor aflate în patrimoniul unei societăţi privatizate.
Curtea a constatat însă, că litigiul prezent deduce judecăţii o cerere directă în despăgubiri formulată de reclamanţi împotriva însuşi Statului Român, care nu pune în discuţie obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării, astfel că nu se justifică în niciun fel reprezentarea statului prin AVAS, ci sunt aplicabile dispoziţiile generale ale Decretului nr. 31/1954.
Împotriva hotărârii Curţii de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii T.Ş.M.A., T.G.I., L.D.P. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii T.Ş.M.A., T.G.I., L.D.P. critică hotărârea atacată arătând, în esenţă, că instanţa de apel a admis în parte cererea acestora, obligând Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri pentru teren şi pentru construcţiile demolate, în condiţiile în care, în cauză ar fi fost posibilă restituirea în natură, cel puţin parţial, a imobilelor revendicate.
În acest sens, se face referire la Decizia nr. 830/2008 (M. Of. nr. 559/24.07.2008), prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin care a fost modificat art. 27 alin. (1) din forma anterioară a legii, şi a constatat că prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul actualului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Faţă de prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză instanţa trebuie să aibă drept premisă neconstituţionalitatea textului de lege menţionat, în sensul celor reţinute prin decizia instanţei de control constituţional.
Prin urmare, este esenţial, sub aspectul modalităţii de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent), dacă imobilul evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate a fost sau nu preluat cu titlu valabil.
În acest sens se susţine că la dosar nu există nicio probă care să ateste că imobilul ar fi intrat cu titlu valabil în patrimoniul intimatei, în condiţiile în care, statul nu a deţinut imobilul în litigiu în baza unui titlu valabil de proprietate. Prin urmare, imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul societăţii intimate în lipsa oricărui titlu.
În consecinţă, constatând că imobilul în litigiu, aflat în prezent în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, nu a fost preluat cu titlu valabil, în temeiul art. 480 - 481 Cod civ., art. 7 din Legea nr. 10/2001 şi prin interpretarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 în sensul reţinut prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, instanţa urma să constate că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
În egală măsură, la aprecierea situaţiei deduse judecăţii, instanţa trebuia să aibă în vedere şi principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât, potrivit legislaţiei actuale din România, în lumina Legii nr. 1/2009, situaţia fostului proprietar, necontestat, cu act autentic, deţinător al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este vădit dezavantajoasă, chiar discriminatorie în raport cu poziţia subdobânditorului cu titlu particular al acestui bun, achiziţionat în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în cadrul procesului de privatizare (cum este în speţa de faţă).
Pentru toate aceste motive se solicită să se admită recursul astfel cum a fost formulat şi să se modifice hotărârea atacată în sensul restituirii în natură a suprafeţei de teren de 3.818 m.p. revendicată.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti a invocat următoarele:
1. Este criticabilă hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, pe considerentul că "litigiul prezent deduce judecăţii o cerere directă în despăgubiri formulată de reclamanţi împotriva însuşi Statului Român, care nu pune în discuţie obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării, astfel că nu se justifică în niciun fel reprezentarea statului prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului", fără însă a avea în vedere faptul că imobilul din litigiu se află în proprietatea unei persoane juridice, respectiv societate comercială privatizată.
Or, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocată de reclamanţi în cererea principală, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, însă cu condiţia ca acestea să nu facă obiectul unei legi speciale de reparaţie; în speţă, Legea nr. 10/2001 reprezintă această lege specială, prin care legiuitorul a urmărit reglementarea unitară a situaţiei juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest sens se arată că instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile acestei legi speciale, singura faţă de care acţiunea ar fi putut fi admisă în contradictoriu cu Statul Român cu aplicabilitatea dispoziţiilor acestei legi.
Deşi, doar în calea de atac a apelului, după parcurgerea a două cicluri procesuale, reclamanţii au făcut dovada depunerii notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceştia au o creanţă sub condiţie, potrivit art 26 alin. (3), notificarea lor nefiind soluţionată.
În speţă, notificarea reclamanţilor nefiind soluţionată anterior intrării în vigoare a legii speciale, sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din lege.
Faptul că imobilul în litigiu se află în proprietatea unei persoane juridice respectiv, o societate comercială privatizată integral, unitatea îndreptăţită a răspunde notificării conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este instituţia publică care a efectuat privatizarea, respectiv AVAS Bucureşti.
În situaţia dată se apreciază că Primăria municipiului Bucureşti are obligaţia de a înainta dosarul către AVAS fiind unitatea care, împreună cu dispoziţia motivată, să înainteze dosarul notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Având în vedere cele arătate mai sus, se observă că în ceea ce priveşte creanţa reclamanţilor, aceasta nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Criticabilă este hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor motivat de faptul ca reclamanţii beneficiază de garanţiile oferite de art. 6 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană.
Se apreciază că în cauza de faţă sunt incidente dispoziţiile prevăzute de Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu referire la "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
În acest sens, aşa cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul de acordare a despăgubirilor există, el devenind eficient prin listarea la bursă a Fondului Proprietatea asigurând posibilitatea stabilirii şi acordării despăgubirilor în mod unitar pentru toate persoanele îndreptăţite fără a crea discriminări în funcţie de cum au fost formulate acţiuni injustiţie.
Totodată, Instanţa Europeană a decis limpede, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile Convenţiei nu impun o obligaţie de restituire în sarcina Statului Român.
Prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalităţi de control asupra despăgubirilor stabilite.
2. În altă ordine de idei, criticabilă este şi încheierea de şedinţă din data de 8 februarie 2011 pronunţată în complet de divergenţă.
Astfel, cum rezultă din actele dosarului reclamanţii au formulat o cerere în despăgubiri împotriva Statului Român pentru terenul imposibil de restituit în natură pentru prima dată în calea de atac a apelului.
Se arătă faptul că faţă de Statul Român singura pretenţie formulată prin cererea de chemare în judecată a avut ca obiect material "construcţiile demolate" (capătul 2 de cerere având ca părţi atât Statul Român cât şi P.); aşa cum se poate observa, primul capăt de cerere din acţiunea iniţială a avut ca pârât exclusiv pe SC P. SA (pentru teren).
Rezultă, deci, fără putinţă de tăgadă faptul că pretenţia având ca obiect terenul a avut drept pârât exclusiv SC P. SA, iar adăugarea unui nou pârât pe acest capăt de cerere în persoana Statului Român este o modificare clară a cadrului procesual subiectiv.
Prin urmare Statul Român în situaţia dată este lipsit de un grad de jurisdicţie prin lărgirea obiectului judecaţii direct în apel, contrar faptului că "principiul care guvernează procesul civil trebuie respectat nu numai din perspectiva particularilor, dar în egală măsură şi atunci când partea este chiar Statul, Statul neputând beneficia de un tratament preferenţial, dar nefiind legal a i se da nicio poziţie mai dezavantajoasă, drept sancţiune pentru eventualele răspunderi a căror analiză o constituie chiar fondul cauzei".
Drept consecinţă, şi pentru acest aspect, este total nelegală obligarea Statului Român la plata contravalorii terenului revendicat, aceasta fiind o cerere inadmisibilă.
3. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul identităţii între bunul proprietatea reclamanţilor şi bunul care face obiectul acţiunii.
În acest sens se susţine că în cauză nu s-a făcut identificarea exactă a terenului revendicat, faţă de terenul care ar fi aparţinut iniţial reclamanţilor; aşa cum rezultă din toate actele dosarului precum şi din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, identificarea nu s-a realizat, instanţa mulţumindu-se doar a susţine că nu va avea în vedere concluziile expertului C.M. ci doar pe cele ale expertului C.A.
Or, faţă de caracterul acţiunii în revendicare imobiliară ce trebuie să poarte asupra unui bun determinat, cu privire la care reclamantul trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar, în condiţiile în care există dubii asupra identităţii bunului revendicat, se impune respingerea unei astfel de acţiuni.
4. O ultimă critică vizează valoarea efectivă a imobilului, urmând a se avea în vedere faptul că instanţa nu a ţinut cont de obiecţiunile formulate de pârâtul Statul Român, terenul fiind supraevaluat, şi fiind astfel necesară refacerea raportului de expertiză.
În consecinţă, având în vedere motivele expuse, se solicită să se admită recursul aşa cum a fost formulat.
În analiza aspectelor de nelegalitate invocate cu privire la decizia atacată, Înalta Curte va examina mai întâi recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, antamând într-o ordine firească (cronologică) criticile formulate, care permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Se constată, astfel, că pârâtul a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5936/3/2007, prin care, "în majoritate", s-a constatat că cererea reclamanţilor privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură nu este o cerere nouă, în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Soluţia pronunţată asupra acestei chestiuni este criticabilă, deoarece aşa cum rezultă în mod neechivoc din datele dosarului, pretenţia reclamanţilor de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost formulată pentru prima oară în calea de atac a apelului, prin cererea intitulată "Precizare", după ce, în prealabil, instanţa de apel a pus în vedere apelanţilor reclamanţi "să precizeze actul procedural prin care au formulat o pretenţie de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru teren şi să precizeze în contradictoriu cu cine formulează această pretenţie."
Este fără putinţă de tăgadă, că prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au formulat două capete de cerere: cererea de restituire în natură a terenului (şi a construcţiilor eventual nedemolate) în contradictoriu cu SC P. SA şi cererea de plată a contravalorii construcţiilor demolate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în finalul cererii de chemare în judecată menţionându-se, în mod expres, că SC P. SA este pârât pe primul capăt de cerere şi Statul Român este pârât pe capătul doi de cerere, având ca obiect plata contravalorii construcţiilor demolate.
Cererea astfel formulată a fost întemeiată pe dreptul comun şi numai în apel, în al doilea ciclu procesual, apelanţii reclamanţi au susţinut şi au depus dovada notificării nr. 2734 din 09 august 2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, când au formulat şi pretenţia de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură.
Aşa cum a reţinut autorul opiniei separate asupra acestei chestiuni, cererea astfel formulată în apel este o veritabilă cerere nouă, în sensul că pretenţiilor iniţial formulate, le sunt adăugate una nouă, căci niciodată anterior nu s-a formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice vreo pretenţie care să aibă ca obiect terenul.
Conceptul de cerere nouă folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în etapa judecăţii în apel.
În acest context al faptelor, nu poate fi primită direct în apel cererea de acordare a despăgubirilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care cererea adresată instanţei de fond cu privire la teren a avut ca obiect revendicarea terenului de la cel care îl deţine, respectiv de la SC P. SA, fiind formulată numai în contradictoriu cu această pârâtă.
Soluţia decurge din funcţia fundamentală a instanţei de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.
Stabilind, în opinie majoritară, că aceasta "nu este o cerere nouă, inadmisibilă în apel", instanţa nu a făcut altceva decât să nesocotească principiul disponibilităţii şi obiectul învestirii sale, pronunţând o soluţie de natură să surprindă pârâtul în cauză care şi-a făcut apărări raportat la obiectul cererii deduse judecăţii. Aceasta, deoarece, efectele cererii de revendicare (restituirea în natură a bunului revendicat/pretinderea contravalorii lui în caz de imposibilitate de restituire în natură) se produc totdeauna limitat la cadrul procesual subiectiv fundamental (constituit în primul ciclu procesual) şi nu faţă de subiecţi procesuali precizaţi în apel.
Prin urmare, este în sensul dispoziţiilor legale şi principiilor fundamentale care guvernează procesul civil soluţia pronunţată în opinie minoritară, anume că cererea reclamanţilor de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost făcută pentru prima oară în apel şi reprezintă o cerere modificatoare a cererii iniţiale, inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
În consecinţă, dând o interpretare greşită textului de lege [art. 294 alin. (1) C. proc. civ.] corespunzător situaţiei de fapt, instanţa de apel a pronunţat încheierea din data de 8 februarie 2011 cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului declarat împotriva acestei încheieri.
Recurentul pârât a formulat critici, în continuare, privind soluţionarea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, de reprezentant al Statului Român, dar şi cu privire la modul de soluţionare a cererii reclamanţilor pe fondul său.
Se reţine, astfel, că instanţa de apel a considerat că acordarea despăgubirilor pentru teren şi construcţii se impune a se face direct în cauza prezentă de către instanţa de judecată, pentru a remedia în mod direct şi eficient încălcarea dreptului reclamanţilor, în condiţiile în care durata procedurilor în faţa Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers.
A mai reţinut Curtea de apel că în această analiză a capătului de cerere vizând plata despăgubirilor pentru teren şi construcţiile demolate, cerere formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, se pune problema calităţii procesuale pasive, anume dacă răspunderea pentru nestabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, dar şi pentru nerespectarea termenului de soluţionare a cererilor revine exclusiv unităţii notificate, în speţă, Municipiul Bucureşti, iar Statul nu deţine nicio competenţă, nici în procedura de soluţionare a notificării şi nici în aceea de efectuare a plăţii despăgubirilor.
Curtea de apel a concluzionat că ineficienta mecanismului Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 poate fi analizată în raport de însăşi persoana Statului Român, cel responsabil de la bun început cu edictarea legislaţiei în discuţie şi, în final, prin autorităţile sale implicate în procedura instituită de aceste legi, de nefinalizarea în concret în cazul reclamanţilor a acestei proceduri.
A. Înalta Curte constată, în primul rând, aşa cum s-a arătat şi în considerentele ce preced, că reclamanţii au pornit acţiunea pendinte pe calea dreptului comun şi a dreptului convenţional, formulând două capete de cerere: cererea de restituire în natură a terenului (şi a construcţiilor eventual nedemolate) în contradictoriu cu deţinătorul imobilului, SC P. SA, şi cererea de plată a contravalorii construcţiilor demolate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Numai în apel, în al doilea ciclu procesual, apelanţii reclamanţi au solicitat despăgubiri, atât pentru terenul imposibil de restituit în natură, cât şi pentru construcţii, de la Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, despăgubiri reprezentând măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, când pentru prima oară au şi susţinut şi depus dovada notificării nr. 2734 din 09 august 2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.
În acest context, având în vedere şi considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că cererea privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost calificată ca fiind făcută pentru prima oară în apel, inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Deci, soluţia pronunţată de instanţa de apel de admitere a acestei cereri a reclamanţilor este greşită, urmând a fi reformată în urma admiterii recursului pârâtului, cu consecinţa respingerii acesteia.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii construcţiilor demolate, Înalta Curte constată următoarele:
În soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, de reprezentant al Statului Român, Curtea de apel a reţinut că, "litigiul prezent deduce judecăţii o cerere directă în despăgubiri formulată de reclamanţi împotriva însuşi Statului Român, care nu pune în discuţie obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării, astfel că nu se justifică în niciun fel reprezentarea statului prin AVAS, ci sunt aplicabile dispoziţiile generale ale Decretului nr. 31/1954."
În mod esenţial, instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu, recunoscând prioritatea normei convenţionale faţă de dreptul intern şi reţinând, exclusiv, în motivarea deciziei, exigenţele art. 6 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în sensul că instanţa de contencios european a constatat în cauzele pronunţate împotriva României faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent, într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP a municipiului Bucureşti, prin prisma Legii nr. 10/2001, sau a dreptului comun şi nici a deciziilor date în recurs în interesul legii în această materie.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în cauză, înlăturând atât dispoziţiile legilor speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, cât şi deciziile date în recurs în interesul legii în această materie, care conţin statuări cu putere obligatorie pentru instanţele de judecată.
În acest sens a fost dată Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, în recurs în interes legii, prin care s-a statuat că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor şi plata acestora urmează a se face în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în situaţia în care dispoziţia atacată a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Ulterior, a fost dată Decizia nr. 27 din 14/11/2011 publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, prin care s-a statuat la pct. 2: "Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile."
Se constată, faţă de soluţia pronunţată de instanţa de apel, că în cadrul procedurii administrative/judiciare de soluţionare a notificării formulate în baza legii speciale de reparaţie, şi anume Legea nr. 10/2001, nu poate fi obligată decât entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv persoana juridică care a emis dispoziţia motivată, iar nu o terţă entitate, pretins responsabilă de nefuncţionarea anumitor instituţii ale statului.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional - deşi potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european (ex. cauza Matieş împotriva României din 08 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta creată pe cale judecătorească.
Jurisprudenţa Curţii Europene, invocată de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte.
În cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat că "dată fiind acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 228); "că este nevoie de o refacere totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate" (parag. 235) şi de "implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 232).
Este rolul şi obligaţia organelor statului, ca în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să-şi construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Pe de altă parte, constatarea nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea nu poate fi primită ca un argument al temeiniciei acţiunii reclamanţilor, deoarece procedura în faţa Fondului este o procedură execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei, iar rolul statului în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate.
Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, nu există nicio garanţie că obligarea Statului Român, prin ea însăşi, ar accelera şi eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.
În contextul acestor considerente, soluţia instanţei de apel, privind soluţionarea pe fond a capătului de cerere privind plata despăgubirilor băneşti cuvenite pentru imobilul în litigiu, de către Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, este greşită.
În calea de atac a recursului nu se devoluează fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, astfel cum aceasta a fost determinată de instanţele anterioare.
Din această perspectivă, critica referitoare la acordarea priorităţii normei convenţionale în raport cu dreptul intern este fondată, Înalta Curte constatând că, în speţă, s-a făcut o aplicare greşită a legii la situaţia dedusă judecăţii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi admis recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În contextul acestor considerente, Înalta Curte apreciază că analizarea celorlalte critici din recursul Statului Român cu privire la aspectul identităţii între bunul proprietatea autorilor reclamanţilor şi bunul care face obiectul acţiunii de faţă sau în ceea ce priveşte valoarea efectivă a imobilului în litigiu, nu se mai impune, fiind lipsită de relevanţă şi eficienţă juridică.
Prin recursul declarat de reclamanţii T.Ş.M.A., T.G.I., L.D.P. se critică hotărârea pronunţată de instanţa de apel pentru că a admis în parte cererea acestora, obligând Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri pentru teren şi construcţiile demolate, în condiţiile în care, în cauză ar fi fost posibilă restituirea în natură, cel puţin parţial, a imobilelor revendicate.
Analiza acestui recurs se apreciază ca fiind superfluă, lipsită de eficienţă şi de finalitate, în condiţiile admiterii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, considerentele de mai sus, expuse în analiza acestui recurs, din care reiese netemeinicia acţiunii reclamanţilor, conducând în mod evident la respingerea recursului acestora.
Drept consecinţă, în conformitate cu art. 312 alin. (1), (2) şi (3) raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat; va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, va modifica, în parte, decizia atacată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei nr. 290 din 3 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o păstrează, însă, înlocuind motivarea tribunalului potrivit considerentelor ce preced. Se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.Ş.M.A., T.G.I., L.D.P. împotriva Deciziei nr. 223/A din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii de şedinţă din data de 8 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5936/3/2007.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamanţilor declarat împotriva Sentinţei nr. 290 din 3 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6172/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6624/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
