ICCJ. Decizia nr. 4908/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4908/2012
Dosar nr. 4735/83/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea reclamantei N.C.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menţionate la pct. a-f art. 3 din lege şi nici în dispoziţiile art. 4, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecinţa unor fapte săvârşite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată cu scop de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs (recalificat drept apel prin încheierea din 26 aprilie 2011) reclamanta N.C.A. arătând, în esenţă, că sentinţa este nelegală şi netemeinică, deoarece reclamanta este îndreptăţită la plata daunelor morale potrivit Legii nr. 221/2009, pentru măsura abuzivă a deportării în U.R.S.S. la care a fost supus autorul său, faţă de care, prin actele depuse la dosar, a dovedit calitatea de succesor.
Prin întâmpinarea formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că măsura deportării în U.R.S.S. nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, iar dispoziţiile legale ce constituiau temeiul juridic al acordării daunelor morale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, obligatorie pentru instanţe.
Prin întâmpinare, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 suprimă acordarea daunelor morale întemeiate pe acest text legal.
Prin decizia civilă nr. 174/A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul; a schimbat în parte sentinţa; a admis în parte acţiunea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare în U.R.S.S., pentru perioada 09 ianuarie 1945 - 15 octombrie 1949 a defunctului C.Ş., tatăl reclamantei şi a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 57.000 RON cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 beneficiază şi persoanele ori succesorii acestora, care au fost deportate sau prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea şi efectuarea prizonieratului şi menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944, şi apoi după încheierea armistiţiului la 12 septembrie 1944 constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile legii reparatorii menţionate.
Instanţa de apel a mai reţinut că, chiar dacă măsura administrativă împotriva lui C.Ş., tatăl reclamantei, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare printre care dreptul la viaţă, integritate corporală şi siguranţă personală.
În concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei nu numai că a continuat şi după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri Statul Român a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Aşadar nu se poate susţine că la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nici o contribuţie şi nu a avut nici o culpă şi prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetăţenilor săi.
Instanţa de apel a mai reţinut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire faţă de actele normative similare, şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, astfel încât acordarea unor beneficii în baza altor legi de reparaţie nu exclude soluţionarea favorabilă a pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză.
Referitor la Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a apreciat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
De asemenea, o interpretare contrară ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivităţii, al egalităţii în faţa legii, al nediscriminării şi al practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel s-a raportat la natura juridică a prejudiciului suferit, şi anume, atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi la principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă, apreciind ca fiind echitabilă acordarea sumei de 57.000 RON.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, pe care le-a supraapreciat în mod nejustificat, fără a ţine cont de regulile generale de evaluare a prejudiciilor morale şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, precum şi de plafonările statuate prin O.U.G. nr. 62/2010.
II. Instanţa de apel nu a ţinut cont de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu conţinute în reglementări distincte, cum ar fi O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretul-Lege nr. 118/1990, în scopul evitării unei duble despăgubiri.
III. Instanţa de apel a ignorat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, situaţie faţă de care reclamanta nu are o „speranţă legitimă” care să justifice soluţionarea favorabilă a pretenţiilor întemeiate pe o lege care nu mai este în vigoare.
Recursul este fondat şi va fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici Normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Asupra efectelor şi aplicabilităţii deciziei de neconstituţionalitate în discuţie s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care textul legal ce reglementează acordarea daunelor morale în prezenta cauză nu ar fi fost declarat neconstituţional, măsura administrativă faţă de care s-a solicitat reparaţia morală în temeiul Legii nr. 221/2009 nu se circumscrie domeniului de aplicare al acestui act normativ.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior intervalului de timp expres prevăzut de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.
Autorul reclamantei a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
În atare situaţie, chiar în absenţa Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, acţiunea reclamantei ar fi fost neîntemeiată, cum, dealtfel, în mod corect a constatat prima instanţă.
Faţă de cele arătate, nu mai au nicio relevanţă criticile privind modalitatea de evaluare a cuantumului despăgubirilor morale acordate, prioritară fiind constatarea inexistenţei temeiului juridic în baza căruia s-ar fi putut acorda aceste despăgubiri.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 174/A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, şi va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 174/A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4907/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4909/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
