ICCJ. Decizia nr. 627/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 627/2012
Dosar nr.2398/30/2010
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin Decizia civilă nr. 150 din 08 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţii R.J. şi L.(R.)M.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2674 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii L.(R)M. şi R.J. şi a obligat pârâtul Statul Român să le plătească acestora suma de 4500 Euro prin echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Autorul petiţionarilor - R.I., condamnat prin sentinţa penală nr. 530 din 22 martie 1951 a Tribunalului Militar Timişoara la o pedeapsă de 12 ani de muncă silnică pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de înaltă trădare prevăzută şi pedepsită de art. 191 alin. (1) comb. cu art. 190 pct. 3 C. pen., se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) lit. a) aparţinând Legii cu nr. 221/2009. Mai mult, însăşi denumirea infracţiunii comise, coroborată cu considerentele sentinţei penale (din care rezultă cu îndestulătoare evidenţă că autorul petiţionarelor se împotrivea regimului comunist) conduc indubitabil la concluzia că în speţă se identifică o condamnare cu caracter politic, în accepţia art. 1 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din actul normativ în discuţie.
Reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, s-au numărat cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării şi gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Instanţa a avut totodată în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă, dificultăţile percepute în încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură, e adevărat, şi descendenţilor.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (1) ind.1, respectiv dacă petiţionarii şi/sau membrii familiei lor au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999. În speţă, mama petiţionarilor a beneficiat de dispoziţiile Decretul-lege nr. 118/1990
De aceea, tribunalul a acordat suma de 4.500 de Euro cu titlu de daune morale în calitate de descendenţi de gradul I după autorul lor - condamnat politic.
Cu privire la apelurile formulate în cauză de ambele părţi, instanţa a reţinut următoarele:
Solicitarea apelanţilor reclamanţi de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare pentru omisiunea examinării şi pronunţării asupra petitului privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui lor.
Aceasta datorită faptului că, pe de o parte, constatarea împrejurării menţionate nu este scopul însuşi al acţiunii ci o premisă a admisibilităţii ei iar, pe de altă parte că, în fapt, în cauza de faţă, stabilind în sarcina instituţiei pârâte o obligaţie de plată a despăgubirilor, instanţa de fond a constatat implicit şi caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor fără de care o astfel de soluţie nu putea fi pronunţată.
Aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 62/2010 la cauza dedusă judecăţii a fost făcută conform normelor edictate de legiuitor şi nu datorită unor erori de interpretare a ei.
Este adevărat, astfel cum susţin apelanţii, că OUG nr. 62/2010 a fost declarată neconstituţională, dar tot la fel de adevărat este şi faptul că însuşi temeiul iniţial expres al acţiunii lor – respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 – a fost şi el declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a aceleiaşi Curţi, schimbare în raport de care acţiunea reclamanţilor nu poate fi admisă nici în privinţa petitului principal, nici în privinţa petitului accesoriu privind cheltuielile de judecată.
Curtea a luat în discuţie ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acţiunii de faţă a încetat să-şi mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Această decizie are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat), iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
Sunt moştenitorii defunctului lor tată, R.I., decedat la data de 10 mai 1975 în localitatea Ciacova din jud. Timiş, care a fost arestat şi condamnat de către regimul comunist la 12 ani de muncă silnică, pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de înaltă trădare, prin sentinţa penală nr. 530 din 22 martie 1951 a Tribunalului Militar Timişoara.
Este neîntemeiată susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia constatarea caracterului politic nu este scopul acţiunii, ci doar o premisă a admisibilităţii acesteia, deoarece scopul acestei acţiuni este chiar constatarea caracterului politic al condamnării tatălui nostru. Doar în urma analizării şi constatării caracterului politic al condamnării, se poate prefigura dreptul lor de a pretinde şi obţine daunele prevăzute de Legea nr. 221/2009. Instanţa era obligată să constate acest caracter prin dispozitivul hotărârii.
Nu este întemeiată nici motivarea instanţei de apel potrivit căreia acţiunea subsemnaţilor nu este în acord cu dispoziţiile şi practica CEDO, în sensul că nu au avut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 un „bun” pe care să-1 prezerve sau să-1 confirme prin declanşarea procesului. Dimpotrivă, potrivit Convenţiei şi practicii CEDO, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, li s-a născut o speranţă legitimă că vor putea obţine drepturile care le-au fost acordate de această lege.
Unul dintre motivele de apel invocate, pe care instanţa de apel nu 1-a examinat, se referă la cheltuielile de judecată solicitate şi respinse de prima instanţa de judecată, pe motiv că pârâtul nu are nicio culpă în promovarea demersului judiciar. Or, această argumentaţie a instanţei este neîntemeiată, deoarece nu li se poate imputat lor vreo culpă în promovarea acţiunii, ci Statului Român care a emis o lege care, ulterior, a fost declarată neconstituţională.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele.
Instanţa de apel a considerat că prin modul de soluţionare dispus de prima instanţă, aceasta a reţinut în mod implicit şi caracterul politic al condamnării autorului lor. Această soluţie s-ar fi justificat în măsura în care instanţa de apel ar fi menţinut sentinţa primei instanţe. Or, în condiţiile în care s-a făcut aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi s-au înlăturat despăgubirile morale acordate de prima instanţă, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere cererea de constatare a caracterului politic al condamnării, cerere care nu era afectată de deciziile Curţii Constituţionale.
În aceste condiţii şi cum prin cererea de apel formulată de către pârât s-au formulat critici numai în ceea ce priveşte daunele morale acordate, intrând în puterea lucrului judecat dezlegarea instanţei cu privire la caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor, urmează ca instanţa de recurs, cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să dispună în consecinţă.
Modul de dispunere al instanţei de apel cu privire la daunele morale este corect, reflectând deciziile Curţii Constituţionale aplicate şi Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că, urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, în considerarea, în esenţă, a următoarelor argumente, faţă de cele invocate prin cererea de recurs.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Noţiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenţei instanţei Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate
pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de "speranţă legitimă," iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Aplicând Decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
Cererea de cheltuieli de judecată este însă fondată faţă de modul de dispunere în cauză în soluţionarea prezentului recurs, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 296 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii L.(R)M. şi R.J. împotriva deciziei civile nr. 150 din 08 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că:
Admite şi apelul declarat de reclamanţii L.(R)M. şi R.J. împotriva sentinţei civile nr. 2674/PI din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Constată caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor R.I. prin sentinţa penală nr. 530 din 22 martie 1951 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara.
Obligă pe pârât la plata sumei 1215 lei cheltuieli de judecată din dosarele de fond şi de apel către reclamanţi.
Menţine dispoziţiile deciziei referitoare la admiterea celuilalt apel şi respingerea cererii în despăgubiri.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 886/2012. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 623/2012. Civil → |
|---|
