ICCJ. Decizia nr. 623/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 623/2012
Dosar nr.352/115/2010
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin Decizia civilă nr. 257 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 352/115/2010 la Tribunalul Caraş-Severin reclamantul P.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va da, să constate că se încadrează în disp. art. 1 alin. (3) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi să oblige pârâtul la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 844 din 17 mai 2010 Tribunalul Caraş-Severin a respins cererea de chemare în judecată, cu următoarea motivare:
Articolul 3 din Legea nr. 221/2009 defineşte noţiunea de „măsură administrativă cu caracter politic” şi enumeră actele normative ale perioadei 1948-1960 prin care au fost dispuse astfel de măsuri.
Aspectele invocate de reclamant şi calificate de acesta drept măsuri abuzive ale Statului Român care i-au produs un prejudiciu moral, nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi, pe cale de consecinţă, nu fac aplicabile în speţă dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând greşita aplicare a dispoziţiilor legale la starea de fapt reţinută în cauză, disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fiind incidente.
Curtea de apel a reţinut următoarele considerente în soluţionarea apelului:
Prima instanţă a examinat exclusiv temeiul de drept indicat de reclamant, deşi acesta a făcut referire, în cursul judecăţii, la disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 (f. 37 dosar fond).
Din probele administrate în cauză rezultă că pe numele reclamantului a fost deschis la 28 noiembrie 1958, de către fosta securitate, un dosar de verificare, dosar ce se încadrează în categoria dosarelor de urmărire informativă (adresa nr. P6969/01 din 24 iulie 2008 a C.N.S.A.S. – f. 6 dosar fond).
Reclamantul a absolvit Şcoala Militară de Aviaţie „Aurel Vlaicu” în anul 1955 în specialitatea pilot avion reactiv vânătoare, fiindu-i acordat gradul de locotenent (f. 9 dosar fond) şi brevetul de pilot aviator militar (f. 8 dosar).
Urmare a poziţiei sale faţă de intrarea în PRM (f. 11 dosar) şi a expunerii convingerilor faţă de politica internă şi externă a României la acea dată (f. 11, 12 – notă informativă din 26 iulie 1958) reclamantul a fost trecut în evidenţa operativă ca suspect de agitaţie contrarevoluţionară (f. 25 dosar), i s-a interzis să zboare pe distanţe lungi pentru că „ar putea să evazioneze” (f. 16 dosar), a fost oprit de la zbor „pe motive medicale” la propunerea ofiţerului de contrainformaţii din UM 04363 Caransebeş (f. 17 dosar) şi, în fine, la propunerea securităţii, a fost trecut în rezervă prin Ordinul MFA nr. 00659 din 11 aprilie 1959 (f. 18 dosar).
Că motivul trecerii în rezervă a fost atitudinea reclamantului, apreciată ca fiind duşmănoasă de către organele de represiune, iar problemele medicale – un pretext, rezultă indirect şi din nota din 10 februarie 1984 de pe dosarul de verificare al reclamantului, notă potrivit căreia acesta „prezintă interes operativ” (f. 10 dosar).
Rezultă astfel, cu evidenţă, că trecerea în rezervă a reclamantului prin Ordinul MFA nr. 00659 din 11 aprilie 1959 a fost o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi nu o măsură care, din motive medicale sau profesionale să-i fie imputabilă reclamantului, a fost o măsură ale cărei consecinţe s-au perpetuat cel puţin până în anul 1984.
În ceea ce priveşte cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin aplicarea acestei măsuri, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Decizia a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorie, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanţi şi-a încetat efectele juridice.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul P.T. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş - Severin, criticând-o pentru următoarele motive:
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul P.T. a arătat următoarele:
La momentul declarării ca neconstituţional art. 5 lit a) din Legea 221/2009 se afla în posesia unei hotărârii prin care se hotărâse să primească suma de 5 000 EURO cu titlu de despăgubiri morale ca urmare a deportării sale şi stabilirii domiciliului obligatoriu, iar cererea de chemare in judecata a fost promovata înainte de pronunţarea celor doua decizii.
La momentul introducerii acţiunii art. 5 alin. (1) din lege era în vigoare.
Chiar Curtea Constituţională, în Decizia 1354 din 20 octombrie 2010 a sancţionat încălcarea principiului neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont şi de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5 si art. 6 din CEDO şi Rezoluţia 1096 din 1996 a CE, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte acordarea de daune morale persoanelor ce au suferit abuzuri în vechiul regim, şi care conform Curţii Constituţionale se consideră fi acoperite prin reglementările anterioare, se arată detaliat argumentele pentru care se contestă Decizia Curţii Constituţionale. Prin aceste reparaţii anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale. Oricum, premisa pe care se sprijină Decizia Curţii Constituţionale e total greşită: drepturile conferite de DL 118/1990 nu au natura juridica a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc, şi mai mult, chiar Legea 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. Reclamantul nu a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului si cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În ultima hotărâre CEDO în cauza Nita contra României s-a hotărât ca pentru doar 4 zile de reţinere abuziva, statul român sa fie obligat la plata sumei de 7 000 EURO către petent. La un calcul matematic rezultă că pentru o zi de reţinere statul a fost obligat să plătească, cu titlu de daune morale, suma de 1800 EURO. În cauza Bursuc contra României CEDO a hotărât să acorde petentului suma de 10 000 EURO pentru 3 zile de reţinere ilegală şi o lună internare în spital. În cauza Barbu Anghelescu contra României, pentru 10 zile de reţinere s-au acordat 7 000 EURO. În ambele cauze s-au acordat despăgubiri morale de peste 700 EURO/zi reţinere ilegala.
2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a arătat următoarele.
Instanţa a acordat ce nu s-a cerut în condiţiile în care temeiul de drept invocat de reclamantul P.T. în susţinerea cererii sale este art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, iar dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 prevăd care sunt infracţiunile săvârşite din motive politice, iar reclamantul nu se regăseşte în nici una din aceste situaţii.
De asemenea, reclamantul a apreciat că întruneşte condiţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, care defineşte noţiunea de „măsură administrativă cu caracter politic" şi enumeră actele normative ale perioadei 1948-1960 prin care au fost dispuse astfel de măsuri.
Aspectele invocate de reclamant şi calificate de acesta drept măsuri abuzive ale Statului Român care i-au produs un prejudiciu moral, nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea celor ce succed.
1. Recursul declarat de reclamant.
Prima critică din recurs nu se circumscrie cadrului procesual al litigiului de faţă în condiţiile în care prin sentinţa primei instanţe s-a respins acţiunea.
Instanţa de apel a făcut aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, constatând că reclamantului nu i se cuvin despăgubiri morale.
S-a făcut o corectă aplicare în cauză a acestor două decizii, după cum rezultă şi din Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că, urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, în considerarea, în esenţă, a următoarelor argumente, faţă de cele invocate prin cererea de recurs.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie).
Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Pe de altă parte, noţiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate
pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă,” iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Aplicând Decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum reclamantul nu deţinea o hotărâre definitivă de acordare de daune morale la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
Având în vedere şi faptul că în acest cadru procesual nu se pot cenzura deciziile Curţii Constituţionale, precum şi faptul că situaţia în speţă nu se circumscrie art. 5 din Convenţia Europeană, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamant, cu aplicare art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ.
2. Recursul formulat de pârât.
Instanţa de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, pentru a fi atrasă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul a invocat în faţa primei instanţe dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care permit instanţei să califice şi alte măsuri administrative decât cele prevăzute de lege în acest sens (art. 3), ca având caracter politic – fila nr. 37 dosarul primei instanţe.
Simpla susţinere din finalul cererii de recurs, în sensul că aspectele invocate de reclamant nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, fără a se arăta şi argumentele care ar susţine o astfel de critică raportat la modul de soluţionare dispus în apel, aşa cum prevede art. 302 ind.1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., nu constituie un motiv de recurs în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, şi cu privire la acest recurs Înalta Curte urmează să dispună respingerea ca nefondat, cu aplicarea şi art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.T. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş - Severin împotriva deciziei civile nr. 257 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 627/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 615/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
