ICCJ. Decizia nr. 6593/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6593/2012
Dosar nr. 3341/258/2008
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3472 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Harghita, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor.
Cu referire la excepţia inadmisibilităţii, s-a reţinut că potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi cenzurat dreptul reclamanţilor de a se adresa unei instanţe de judecată, care să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretenţiilor lor.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că ambele părţi exhibă titluri de proprietate valabile asupra imobilului în litigiu, titlul reclamanţilor fiind reprezentat de contractul de schimb autentificat sub nr. 13642/1943 şi înscris în cartea funciară, iar titlul pârâţilor, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Procedând la compararea celor două titluri, tribunalul a apreciat că este preferabil titlul pârâţilor, deoarece aceştia au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi şi-au intabulat dreptul în cartea funciară, beneficiind, prin urmare, de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O atare constatare nu poate fi reţinută în privinţa reclamanţilor, deoarece acţiunea lor în revendicare nu vizează "bunuri existente" în patrimoniul lor la acest moment, imobilul din litigiu fiind preluat de stat în urmă cu 52 de ani, neavând nici măcar speranţa legitimă de a-l dobândi pe calea acţiunii în revendicare, împrejurare care nu le îngrădeşte, însă, posibilitatea de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin obţinerea de despăgubiri în conformitate cu principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, la data soluţionării acţiunii aflându-se în curs de rezolvare notificarea pe care au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 42A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
S-a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 420 din 18 ianuarie 2002 a Judecătoriei Braşov, definitivă, prin Decizia civilă nr. 1260A din 4 decembrie 2003 a Tribunalului Braşov şi irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 1555 din 25 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi s-a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, înlăturându-se dispoziţiile privitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor revendicate, precum şi cele privitoare la radierea dreptului de proprietate al pârâţilor-cumpărători din cartea funciară.
În paralel, reclamanţii au uzat şi de prevederile Legii nr. 10/2001, adresându-se cu notificare Primăriei municipiului Oradea, nefăcându-se însă dovada că procedura administrativă ar fi fost finalizată până la data soluţionării prezentului apel.
În raport de prevederile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, şi în contextul în care titlul pârâţilor a fost confirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată anterior iniţierii de către reclamanţi a prezentului demers judiciar, Curtea a constatat, în acord cu prima instanţă, că aceştia se bucură de un "bun" în sensul Convenţiei, nefăcându-se dovada că acesta ar fi intrat în patrimoniul lor prin fraudarea legii.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia titlul reclamanţilor este preferabil celui al pârâţilor, cu motivarea că cel din urmă provine de la un neproprietar, sub acest aspect impunându-se a se observa faptul că pârâţii au cumpărat apartamentele din litigiu în anul 1996, prin urmare, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, situaţie în care, la data formulării notificării prevăzute de legea specială menţionată, reclamanţii nu aveau nici măcar "speranţa legitimă" a redobândirii în natură a apartamentelor înstrăinate foştilor chiriaşi, deoarece o atare modalitate de reparaţie nu era posibilă prin prisma dispoziţiilor art. 18 lit. d) din lege (forma aflată în vigoare la data notificării).
În mod greşit se susţine că titlul pârâţilor provine de la un neproprietar, câtă vreme contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate înainte de constatarea, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Sentinţa civilă nr. 420/2002), a faptului că imobilul în componenţa căruia intră şi apartamentele din litigiu, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
În plus, contractele menţionate nefiind desfiinţate până la momentul soluţionării prezentei cauze, acestea conferă prezumţia de deplină legalitate.
Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire", însă printr-un atare demers nu se poate aduce atingere drepturilor legal dobândite de către terţe persoane, în caz contrar fiind încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, deopotrivă ocrotit prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi dreptul de proprietate.
Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă, nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri - cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României.
Soluţia preconizată de reclamanţi prin demersul judiciar supus examinării este de natură a-i priva nelegitim pe pârâţi de un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ceea ce ar însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unei măsuri de naţionalizare abuzive, aşa cum este firesc şi normal, ci un particular, care nu a contribuit în niciun fel la adoptarea respectivei măsuri.
Nici invocarea de către reclamanţi a ineficienţei sistemului de despăgubire instituit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării în cauză a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, sub acest aspect observându-se faptul că pe calea acţiunii deduse judecăţii nu s-a solicitat şi obligarea statului la plata de despăgubiri echivalente valorii celor cinci apartamente înstrăinate foştilor chiriaşi.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011, reclamanţii D.E.A., Z.E.M., F.E., etc. prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Instanţele fondului au reţinut în mod nelegal că deşi Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia 1555 din 25 noiembrie 2005, a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului, cu toate acestea nu se poate susţine ca la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanţii ar fi deţinut un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Instanţele nu se puteau raporta la acest moment de referinţa - momentul încheierii contractelor - întrucât nu ne aflam în analiza unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractelor, ci în una de revendicare. Cert este că reclamanţii au un drept, nu doar un bun în sensul Convenţiei, şi ca atare instanţa trebuia să cerceteze cauza prin prisma elementelor cu care a fost învestită.
!!!!În cauză, recurenţii-reclamanţi au nu doar o speranţa legitima, ei sunt titularii unui drept recunoscut prin hotărâri judecătoreşti - reclamanţii sunt titularii "unui bun actual" sau cel puţin "al unei speranţe legitime", prin exercitarea căilor de atac au avut loc modificări a hotărârilor judecătoreşti, un singur lucru rămânând nemodificat, faptul ca în mod irevocabil s-a constatat nevalabilitatea titlul statului asupra întregului imobil, dispunându-se totodată radierea intabulării dreptului de proprietate al stalului.
Cercetarea judecătoreasca în prezenta cauză trebuia să pornească de la acest considerent.
Plecând de la constatarea ca atât reclamanţii, cât şi pârâţii deţin titluri de proprietate ce provin de la autori diferiţi, instanţa de judecata trebuia sa cerceteze titlurile şi să dea câştig de cauză acelei parţi care va face dovada ca a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este mai preferabil decât al celuilalt.
Titlul reclamanţilor este preferabil, întrucât a fost consfinţit prin sentinţa civilă nr. 420/2002 a Judecătoriei Braşov, aşa cum a fost modificată şi a devenit irevocabila, prin decizia civilă nr. 1555/2005 a Curţii de Apel Ploieşti.
Pe de alta parte, titlul paraţilor provine de la stat, aceştia cumpărând apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995.
Faţă de constatarea instanţei de judecată din litigiul anterior, rezulta fără dubiu ca paraţii au cumpărat apartamentul de la un neproprietar.
Aplicabil în speţa este şi art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Ca o consecinţa, actele juridice de vânzare-cumpărare nu pot fi preferabile, prin comparare, cu titlul reclamanţilor.
Reclamanţii au triumfat într-un proces de revendicare împotriva autorilor pârâţilor, astfel încât aceştia va trebui sa triumfe şi împotriva celor care au dobândit drepturi de la cel învins în procesul anterior.
În atare situaţie, soluţia legala este cea a admiterii acţiunii în revendicare, iar o asemenea soluţie găseşte sprijin în principiile Constituţiei României şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în echivalent, prin despăgubiri, în procedura speciala prevăzuta de dreptul roman nu conduce la repararea integrala, efectiva şi în timp util a prejudiciului, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Este cunoscut faptul ca încă din anul 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca "Fondul Proprietatea nu funcţionează actualmente într-o maniera susceptibila sa duca la acordarea efectiva a unei despăgubiri".
Recurenţii-reclamanţi susţin astfel încălcarea prevederilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Atingerea adusă dreptului de proprietate combinată cu lipsa de despăgubire, îi determină să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 - Cauza Viaşu contra României, Cauza Faimblat contra României, cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, au reţinut că premisa de la care trebuie să se pornească este aceea că ambele părţi, în confruntarea lor judiciară, exhibă titluri de proprietate valabile asupra imobilului revendicat, titlul reclamanţilor fiind reprezentat de titlul autorului lor, respectiv contractul de schimb autentificat sub nr. 13642/1943, înscris în cartea funciară, iar titlul pârâţilor, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a stabilit totodată că, în paralel, reclamanţii au uzat şi de prevederile Legii nr. 10/2001, adresându-se cu notificare Primăriei municipiului Oradea, nefăcându-se însă dovada că procedura administrativă ar fi fost finalizată până la data soluţionării cererii de apel.
Relevant în circumstanţierea raportului juridic litigios este şi faptul că, prin sentinţa civilă nr. 420/18 ianuarie 2002 a Judecătoriei Braşov, definitivă, prin decizia civilă nr. 1260 A/04 decembrie 2003 a Tribunalului Braşov, şi irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1555/25 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a constatat că imobil în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi s-a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, înlăturându-se dispoziţiile privitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor revendicate, precum şi cele privitoare la radierea dreptului de proprietate al pârâţilor-cumpărători din cartea funciară.
În contextul de fapt astfel stabilit, instanţa de apel în mod corect a avut în vedere decizia nr. 33/09 iunie 2008, pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a decis în sensul următor: "concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
Prin urmare, critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu poate fi primită, cât timp aceştia nu pot susţine existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
De principiu, nu este suficient ca fostul proprietar/moştenitorii acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.
Chiar dacă prin efectul deciziei civile nr. 1555/25 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului, nu poate fi ignorat faptul că, în privinţa pârâţilor-cumpărători, s-a conservat întreaga lor situaţie juridică, la aceasta contribuind şi faptul necontestat că pârâţii au cumpărat apartamentele în anul 1996, anterior adoptării Legii nr. 10/2001.
Este motivul pentru care, în mod judicios, instanţa anterioară a apreciat că, la data formulării notificării prevăzute de legea specială, reclamanţii nu aveau nici măcar "speranţa legitimă" a redobândirii în natură a apartamentelor înstrăinate foştilor chiriaşi, întrucât o atare modalitate de reparaţie nu era posibilă prin prisma dispoziţiilor art. 18 lit. d din lege (forma aflată în vigoare la data notificării).
În plus, contractele menţionate nefiind desfiinţate până la momentul soluţionării cauzei pendinte, acestea conferă prezumţia de deplină legalitate.
Susţinerea conform căreia recurenţii-reclamanţi au un drept, nu doar un bun în sensul Convenţiei, nu are nicio relevanţă în economia cauzei pendinte, întrucât nu se fundamentează pe un raţionament juridic care să valorifice situaţia de fapt a cauzei pendinte, respectiv jurisprudenţa constantă în materie a instanţei de contencios european.
Cât timp reclamanţii, aşa cum s-a stabilit în mod necontestat, au apelat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ei nu mai pot apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispoziţiile aceleiaşi legi, cu intenţia vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, în cauza de faţă această procedură fiind, aşa cum s-a reţinut, declanşată, dar încă nefinalizată.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 - conform cărora "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi" - aceasta nu poate fi primită, întrucât nu se poate aduce atingere drepturilor legal dobândite de către terţe persoane, respectiv principiului securităţii raporturilor juridice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod consecvent că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă, nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
O eventuală admitere a acţiunii în revendicare împotriva pârâţilor ar aduce atingere acestui drept real şi ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situaţie pârâţii urmând să fie privaţi de un bun, iar consecinţele adoptării unor norme neconforme cu Convenţia ar urma să fie suportate de un particular, şi nu de Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe şi Raicu contra României.
Chiar dacă recurenţii-reclamanţi au triumfat într-un proces de revendicare împotriva autorilor pârâţilor, într-un proces anterior, în privinţa celor care au dobândit ulterior drepturi cu privire la imobilul în litigiu, situaţia a fost pe deplin clarificată chiar în acel litigiu, soluţia pronunţată de instanţele anterioare în acest dosar nefăcând altceva decât să conserve starea de fapt şi de drept a pârâţilor.
Prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate - o limitare stabilită de însuşi legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil a imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.
Instanţa supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Aceasta soluţie a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurenţilor-reclamanţi a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, şi, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.
Cât timp pe calea acţiunii deduse judecăţii nu s-a solicitat şi obligarea statului la plata de despăgubiri echivalente valorii celor cinci apartamente înstrăinate foştilor chiriaşi, criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la ineficienţei sistemului de despăgubire instituit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării în cauză a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) Cod de procedură civilă, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.E.A., Z.E.M., F.E., etc. împotriva Deciziei nr. 42/A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6595/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6532/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
