ICCJ. Decizia nr. 6595/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6595/2012
Dosar nr. 1016/36/2009
Şedinţa publică din 30 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial la Judecătoria Constanta la 5 august 1996 reclamanţii N.I.M., N.M., N.M. şi G.M.N. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă a Domeniului Privat şi Public Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a apartamentului format din 4 camere, hol şi dependinţe şi "terenului în suprafaţă de 371 m.p., situat în Constanţa, ce a trecut în proprietatea statului în baza Dosarului nr. 92/1950, prin aplicarea greşită a acestui act normativ, pe numele lui N.E., deşi acesta era proprietatea lui N.C.V. şi N.C.I., aşa cum rezultă din CF nr. 152 din 26 februarie 1941, iar aceştia erau exceptaţi de la naţionalizare.
Prin Sentinţa civilă nr. 839 din 18 decembrie 2000, Tribunalul Constanţa, rejudecând cauza, astfel cum s-a dispus prin Decizia civilă nr. 1063 din 27 septembrie 1999 a Curţii de Apel Constanţa, a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, Statul Român şi Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, F.F. şi V.Z., constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27.022/1999 şi nr. 27240/1996.
Pârâţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în Constanţa, compus din construcţie şi terenul aferent, în suprafaţă de 871 m.p.
Prin Decizia nr. 191 din 30 mai 2001, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile pârâţilor şi a schimbat în totalitate sentinţa menţionată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor, reţinând legalitatea titlului Statului, întrucât E.N. făcea parte din familia proprietarilor imobilului şi s-a făcut corect aplicarea art. V din Decretul nr. 92/1950.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 4731 din 20 decembrie 2002 a respins recursul declarat de N.I.M., N.M., N.M. şi G.M.N. împotriva Deciziei nr. 191 din 30 mai 2001.
Prin Decizia nr. 5409 din 1 octombrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare formulată de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 4731/2002 a Curţii Supreme de Justiţie pe care a anulat-o, reţinând că la pronunţarea Deciziei nr. 4731/2002 nu s-a luat în discuţie situaţia construcţiilor în suprafaţă de 59,15 m.p. şi a terenului curte neconstruit în suprafaţă de 186,04 m.p., care nu au fost înstrăinate.
Prin Decizia nr. 5713 din 9 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare formulată de F.C., F.F. şi V.Z. împotriva Deciziei nr. 5409 din 1 octombrie 2004, pe care a anulat-o reţinând că pronunţarea acesteia s-a făcut cu lipsă de procedură în privinţa intimaţilor-contestatori.
Prin Decizia nr. 2094 din 6 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cu majoritate de voturi contestaţia în anulare formulată de N.M.I. şi continuată de N.M.N. şi N.M., precum şi în nume propriu de N.M. şi G.M.N. împotriva Deciziei nr. 731 din 20 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, reţinând că instanţa de recurs a omis să verifice critica vizând situaţia construcţiilor şi a terenului curte care nu au format obiect al vânzării.
Examinând recursul declarat de reclamanţi numai sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5200 din 26 iunie 2007, a admis în parte recursul declarat de reclamanţi şi a casat în parte Decizia nr. 191 din 30 mai 2001 a Curţii de Apel Constanţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cererii de revendicare a părţii din imobil neînstrăinate.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
Prin Decizia civilă nr. 23/c din 25 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, asigurări sociale şi litigii de muncă, a admis în parte apelurile declarate de apelanţii F.C., F.F., V.Z., Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, RAEDPP Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar împotriva Sentinţei nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanţa.
S-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor pârâţilor F.C., F.F. şi V.Z.
Au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor suprafaţa de teren de 245,19 m.p. şi construcţiile edificate pe suprafaţa de 59,15 m.p.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.M.N., N.M., N.M. şi G.M.N., pârâţii F.C., F.F. şi V.Z., precum şi pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi RAEDPP Constanţa.
Prin Decizia nr. 3760 din 23 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis toate recursurile şi a casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin decizia menţionată, instanţa de recurs a statuat asupra următoarelor dezlegări în drept, precum şi asupra posibilităţii administrării următoarelor probe, cu ocazia reluării judecăţii, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.:
S-a reţinut că instanţa de apel nu a lămurit, în raport de limitele sesizării sale şi a temeiului acţiunii (art. 480 C. civ.), situaţia juridică a imobilului pentru care a dispus restituirea către reclamanţi, respectiv dacă acesta face parte din patrimoniul pârâţilor persoane fizice; nu a clarificat dacă aceste părţi aveau calitate procesuală pentru restul pretenţiilor în discuţie, care era poziţionarea construcţiilor identificate şi natura lor, definitive sau provizorii, fiind necesară în acest sens efectuarea unei expertize.
S-a statuat ca, după analizarea titlurilor de proprietate ale părţilor şi verificarea posesiei imobilelor în litigiu, să se stabilească calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, determinându-se cui îi revine obligaţia predării în deplină proprietate şi posesie a bunului.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 290/c pronunţată la 29 noiembrie 2010, a admis apelurile declarate de pârâţii F.C., F.F., V.Z., Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi RAEDPP Constanţa şi a respins apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
S-a schimbat în parte sentinţa apelată, cât priveşte acţiunea în revendicare, în sensul că s-a admis cererea reclamanţilor şi au fost obligaţi pârâţii să restituie acestora suprafaţa determinată de expertiza C.G. depusă la termenul din 27 septembrie 2010, între notaţiile X.
S-a respins cererea apelanţilor de obligare a intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte chestiunea "determinării părţii de imobil neînstrăinate" că, jurisprudenţa instanţei supreme, cât şi deciziile de speţă ale curţii de apel converg spre soluţia determinării terenului aferent construcţiei vândute conform Legii nr. 112/1995, prin raportare nu doar strict la cel de sub construcţie, ci şi la acea suprafaţă care asigură exercitarea normală a atribuţiilor dreptului de proprietate asupra edificiului.
Pornind de la această premisă, s-a considerat că solicitarea intimaţilor-reclamanţi vizând restituirea întregii suprafeţe de teren adiacente imobilului din Str. D., deci inclusiv a celei de sub construcţia vândută familiilor F. şi V., nu este întemeiată, cu atât mai mult cu cât prin Decizia civilă nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au stabilit limitele casării şi s-a dispus analizarea acţiunii în revendicare pentru "restul de teren" (cel care nu este afectat locuinţelor vândute), inclusiv pentru cel afectat de construcţiile care nu au făcut obiectul înstrăinării.
Instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea deciziei menţionate concluziile suplimentului la raportul de expertiză, depus la termenul din 27 septembrie 2010 (care a identificat terenul în discuţie cu culoarea albastră pe schiţa anexă), susţinând că pe acest teren se regăsesc construcţii aparţinând chiriaşilor cumpărători, care nu au natura unor edificii definitive, magazie din lemn şi placaj uşor aparţinând lui V.Z., şi magazie din stâlpi metalici acoperită cu plăci de azbociment aparţinând lui F.C., aceste construcţii fiind ridicate fără autorizaţie de construire.
S-a constatat, totodată, că aceste construcţii nu au făcut obiectul celor două acte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte ce au avut ca obiect strict suprafeţele utile ale părţii de construcţie cu destinaţie de locuinţă, 55,50 mp - V.Z. şi, respectiv, 67,92 mp familia F.
În privinţa acordării terenului apreciat ca fiind liber de către intimaţii reclamanţi, la limita construcţiei vândute către apelanţii persoane fizice, instanţa de apel a reţinut că o asemenea soluţie ar nega exerciţiul liber şi neîngrădit al dreptului de proprietate al pârâţilor V. şi F. asupra locuinţelor, dar şi normele care reglementează regimul urbanistic, respectiv H.G. nr. 125/2006 republicată, pct. 4.11.2 din Anexa 4.
S-a constatat, astfel, că porţiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuinţele vândute, inclusiv în spaţiul punctului sanitar aferent locuinţei familiei F., se constituie în suprafaţa identificată în expertiză pe aliniamentul Y, ce nu poate face obiectul restituirii către intimaţii-reclamanţi, în condiţiile în care chiriaşii cumpărători nu au altă deschidere către calea publică, decât prin instituirea acestei căi de acces.
S-a considerat că, în speţă, nu se pune problema instituirii unei servituţi de trecere în favoarea chiriaşilor cumpărători, pentru că în acest litigiu nu este incident textul art. 616 C. civ.
S-a considerat că obligaţia de restituire incumbă în egală măsură şi pârâţilor apelanţi Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului supus restituirii.
În ceea ce priveşte apărările formulate de Statul Român, s-a reţinut că, raportat la temeiul acţiunii, art. 480 C. civ., acesta are calitate procesuală pasivă, ca entitate care a generat actul de preluare în patrimoniul său a bunului de la antecesorii intimaţilor-reclamanţi.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi reclamanţii N.M.N., N.M., N.M. şi G.M.N.
Dezvoltând motivele sale de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 136 alin. (2) din Constituţia României.
Totodată, recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut nelegal calitatea sa procesuală în cauză, în condiţiile în care, potrivit H.G. nr. 113/1992 şi Legii nr. 215/2001 (art. 38 alin. (2) lit. f) - h)) domeniul public şi privat al comunelor, oraşelor şi judeţelor este administrat de consiliul local.
Prin urmare, s-a învederat că bunul revendicat face parte în prezent din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, deţinătorul acestuia fiind Consiliul Local Constanţa, astfel încât Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Prin recursul lor, reclamanţii au criticat ca nelegale încheierile de şedinţă din 8 octombrie 2009 şi 28 iunie 2010, precum şi decizia recurată, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Reclamanţii-recurenţi au susţinut că, faţă de preluarea imobilului fără just titlu, se impunea ca instanţa să recunoască dreptul de proprietate asupra întregului imobil neînstrăinat şi rămas în proprietatea aparentă a statului.
S-a învederat că, prin încheierile de şedinţă criticate, prin impunerea stabilirii unei suprafeţe de teren aferente construcţiei, care nu se află în proprietatea chiriaşilor cumpărători, precum şi prin impunerea stabilirii unei servituţi de trecere, s-a încălcat principiul disponibilităţii, în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut în petitul acţiunii şi al cererii reconvenţionale.
De asemenea, sub acelaşi aspect, s-a invocat şi încălcarea limitelor casării, întrucât, deşi s-a constatat că persoanele fizice nu sunt proprietare ale terenului în discuţie, nu s-a aplicat art. 480 C. civ. şi nu s-a acordat dreptul de proprietate adevăratului proprietar.
RAEDPP Constanţa a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Având în vedere decesul recurentei-reclamante N.M., intervenit la 24 decembrie 2010, prin încheierea de la 1 noiembrie 2012 s-a constatat că unicul moştenitor al acesteia este N.M., care are deja calitatea de recurent.
Examinând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi, Curtea va constata că recursul acestora este nefondat pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva Încheierii din 8 octombrie 2009, prin care instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare cu obiectivele stabilite în raport de limitele casării şi a Încheierii din 28 iunie 2010, prin care s-au admis în parte obiecţiunile reclamanţilor-intimaţi la raportul de expertiză tehnică imobiliară, Curtea va reţine că, faţă de dispoziţiile art. 268 C. proc. civ., criticile ce vizează aceste încheieri se impun a fi examinate odată cu criticile aduse fondului pricinii soluţionat prin decizia recurată.
Curtea va constata că, aşa cum a rezultat din decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5200 din 26 iunie 2007, urmare a casării parţiale a Deciziei nr. 191 din 30 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe numai sub aspectul soluţionării acţiunii în revendicare a părţii din imobil neînstrăinate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Astfel, limitele reinvestirii instanţei de apel au privit judecata pentru restul de teren şi construcţiile ce nu au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de recurs apreciind că, pronunţându-se asupra valabilităţii celor două contracte, şi rezolvând acţiunea în revendicare în sensul respingerii sale pentru întreg imobilul, curtea de apel a lăsat nesoluţionată problema părţii din imobil care nu a intrat sub incidenţa actelor translative de drepturi.
Cea de-a doua casare, care a constituit fundamentul judecăţii în apel finalizate prin pronunţarea deciziei recurate, a confirmat faptul că, în rejudecare, instanţa de apel nu a răspuns îndrumărilor statuate prin prima decizie.
Prin cea de-a doua decizie de casare s-au indicat probele a căror administrare se impune pentru clarificarea deplină a situaţiei de fapt rămase în discuţie.
Prin urmare, chestiunea valabilităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a modului de soluţionare a acţiunii în revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâţii persoane fizice au intrat în puterea lucrului judecat conform Deciziei nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neputând fi repuse în discuţie.
Având în vedere îndrumările date prin decizia de casare şi limitele rejudecării, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare care să identifice întregul imobil, raportat la acesta construcţiilor înstrăinate, terenul afectat acestora, incluzând atât suprafaţa utilă, cât şi cea necesară exploatării, precum şi căile de acces.
Având în vedere raportul de expertiză, în varianta finală, omologată de instanţa de apel prin decizia recurată, Curtea va constata că, în mod corect, s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de construcţii marcat de punctele X, conform schiţei anexă.
În condiţiile în care s-a constatat validitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27022 din 27 septembrie 1946 şi nr. 27420 din 28 octombrie 1996, instanţa de apel nu putea îngrădi exerciţiul dreptului de proprietate al pârâţilor, prin refuzul asigurării unei căi de acces în locuinţe, precum şi a accesului la utilităţi.
Prin urmare, nu poate fi primită critica reclamanţilor-recurenţi potrivit căreia ar fi trebuit ca instanţa de apel să dispună restituirea tuturor suprafeţelor de teren ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Deşi, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009, acţiunea reclamanţilor fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în lipsa unei reglementări exprese a noţiunii de "teren aferent construcţiei", jurisprudenţa relevantă a statuat că exercitarea efectivă a atributelor dreptului de proprietate impune ca această noţiune să nu se limiteze doar la terenul aflat sub construcţie, ci să includă şi suprafeţele de teren necesare normalei utilizări a construcţiei.
Ca atare, raportat la configuraţia terenului şi posibilităţile de utilizare a imobilului, s-a apreciat corect de către instanţa de apel că, potrivit constatărilor expertizei, porţiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuinţele vândute, inclusiv în spaţiul punctului sanitar aferent locuinţei familiei F. se constituie din suprafaţa identificată prin expertiză pe aliniamentul Y, ce nu poate face obiectul restituirii către reclamanţi (în acord cu dispoziţiile Regulamentului de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/2006, republicată, anexa 4).
Procedând astfel, instanţa de apel nu a încălcat limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ. şi nici principiul disponibilităţii.
Critica potrivit căreia pârâţii-intimaţi ar avea posibilitatea de a solicita o servitute de trecere în condiţiile dreptului comun, conform dispoziţiilor art. 616 C. civ., nu poate fi primită.
Pârâţii-intimaţi au un drept de proprietate asupra construcţiei, a cărui valabilitate a fost recunoscută irevocabil, drept ce este opozabil foştilor proprietari, ce implică folosirea şi exploatarea terenului necesar unei normale utilizări a locuinţelor lor.
Deşi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, care a intrat în vigoare ulterior promovării acţiunii, recunoaşterea dreptului menţionat este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credinţă nu pot fi puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care în trecut a confiscat aceste bunuri.
Pentru considerentele expuse, se va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Curtea va reţine că acesta este fondat.
Instanţa de apel a reţinut eronat că acest pârât are calitate procesuală pasivă, ca entitate care a generat actul de preluare a imobilului în patrimoniul său de la antecesorii reclamanţilor.
Soluţia dată apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice încalcă dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe cele ale art. 136 alin. (2) din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Conform prevederilor legale menţionate, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă interesele statului în justiţie numai în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care participă nemijlocit şi în nume propriu.
Având în vedere că bunul revendicat face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, nu se justifică reţinerea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului.
Conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, Consiliul Local administrează domeniul public şi privat al comunei sau oraşului, hotărând şi cu privire la vânzarea bunurilor din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.
Nu se poate considera că actul de preluare a fost generat de acest pârât ca reprezentant al statului, cum în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel pentru a se justifica calitatea procesuală pasivă, ce presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic de drept material.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de pârât şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanta, secţia civilă.
Se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi se va respinge acţiunea reclamanţilor împotriva acestuia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.M.N., N.M., G.M.N. Deciziei nr. 290/C din 29 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Constanţa împotriva Sentinţei nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului apelant şi respinge acţiunea formulată împotriva acestuia pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6593/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
