ICCJ. Decizia nr. 6532/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6532/2012
Dosar nr. 39493/3/2008
Şedinţa publică din 25 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 775 din 26 mai 2010, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantului D.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a obligat pârâtul să restituie, în natură, către reclamant, cota de ½ din imobilul-construcţie, situat în Bucureşti, str. B.C., nr. 11, sector 2, mai puţin apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, 1997 şi 1998, a obligat pârâtul să restituie, în natură, către reclamant, cota de ½ din imobilul-teren în suprafaţă de 365 m.p., mai puţin terenul indiviz de sub construcţii ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabiliri şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de ½ din terenul şi apartamentele situate în Bucureşti, str. B.C., nr. 11, sector 2, care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, precum şi pentru cota de ½ din imobilul care a fost situat în Bucureşti, str. T., nr. 10, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 1.350 m.p.
S-a reţinut că prin notificarea din 2001, reclamantul a solicitat restituirea imobilelor situate în Bucureşti, str. B.C., nr. 11, sector 2, şi în Bucureşti, str. T., nr. 10, sector 2.
În ceea ce priveşte suprafaţa terenului de la această adresă, Tribunalul a reţinut că în procesul-verbal de înfiinţare a cărţii funciare este trecută suprafaţa de 365 m.p.
Conform certificatului de moştenitor din 2001, de pe urma defunctului S.S. au rămas moştenitori S.M. şi S.E., iar de pe urma defunctei S.M. a rămas moştenitor R.G.
Conform certificatului de moştenitor din 1962 de pe urma defunctei S.E. au rămas moştenitori K.A. şi D.E., iar conform certificatului de moştenitor din 1979, de pe urma defunctei D.E. au rămas moştenitori D.P., D.F., D.S., D.A.L.
Reclamantul din prezenta cauză nu poate beneficia de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 din Legea nr. 10/2001, decât în ceea ce-o priveşte pe defuncta D.E., având în vedere că unul din descendenţii defunctului R.G., a formulat, la rândul său, notificare.
Tribunalul a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 pentru cota de ½ din imobilele în discuţie.
Referitor la restituirea în natură, Tribunalul a constatat că aceasta este posibilă, doar în parte, în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti str. B.C., nr. 11, sector 2, având în vedere că mai multe apartamente au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, 1997 şi 1998, iar terenul din str. T. este ocupat de pavilionul administrativ al Circului G., de alei, trotuare şi spaţii verzi aferente acestuia.
Prin decizia nr. 15A din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelurile, ca nefondate.
Privitor la apelul reclamantului, Curtea a constatat că reclamantul este cel care a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, şi nu R.G., care a solicitat doar relaţii privind situaţia juridică pentru imobilele în cauză, pentru complinirea înscrisurilor din dosarul administrativ format ca urmare a notificării reclamantului.
S-a apreciat că reclamantul nu beneficiază de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că situaţia sa nu se încadrează în textul de lege.
Prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 vizează situaţia celorlalţi moştenitori ai autorului proprietar, respectiv a comoştenitorilor aceluiaşi autor, în sensul că moştenitorul care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 va beneficia şi de drepturile moştenitorilor care nu au formulat notificare, spre a beneficia de aplicarea legii speciale.
Contestatorul D.P. beneficiază de dreptul de acrescământ, dar faţă de ceilalţi comoştenitori ai bunicii sale (autor comun), D.E., care deţine în calitate de soră a autorului S.S., cota acestuia de ½ din averea succesorală, respectiv D.F., D.S. şi D.A.L.
Contestatorul nu beneficiază şi de cota de ½, reprezentând averea soţiei supravieţuitoare a autorului S.S., S.M., situată pe altă linie succesorală (aceasta fiind moştenită de R.G.).
Pentru S.M., respectiv de pe urma moştenitorului său R.G., reclamantul nu a depus dovada moştenirii, spre a se beneficia şi de cealaltă cotă de ½ din imobilele revendicate.
Nici critica din apelul reclamantului, în sensul că instanţa trebuia să stabilească exact suprafaţa de teren restituită în natură, câtă vreme restituirea în natură a terenului din str. B.C., nr. 11, sector 2, către reclamant, prin soluţia primei instanţe, reprezintă o cotă indiviză de ½ nedeterminată în concret, instanţa neavând competenţa de a dispune ieşirea din indiviziune cu privire la terenul în litigiu, părţile interesate având deschisă calea de a obţine o astfel de determinare, ulterioară, uzând de dispoziţiile legii.
Nici critica privind faptul că în mod greşit nu s-a avut în vedere întreaga suprafaţă determinată prin expertiza tehnică, de 409 m.p., nu este fondată, întrucât prima instanţă a avut în vedere suprafaţa existentă şi intabulată în 1940 în cartea funciară în mod legal şi care apoi a făcut obiectul preluării la stat, respectiv 365 m.p., mai puţin terenul aferent din contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Critica privind ignorarea deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este fondată, constatându-se că prima instanţă a respectat decizia, obligând direct pe pârât, la restituirea în natură şi, respectiv în echivalent, potrivit legii speciale aplicabile, către contestator, şi nu prin retrimiterea la procedura administrativă.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Municipiului Bucureşti, Curtea l-a constatat nefondat, pentru următoarele considerente:
Susţinerea că apelantul nu are nicio culpă în nesoluţionarea notificării, întrucât rezultă cu evidenţă că notificarea nu a fost rezolvată într-un termen rezonabil.
S-a reţinut, totodată, că unitatea deţinătoare este şi deţinătorul relaţiilor privind situaţia juridică a celor două imobile, prin direcţiile sale de specialitate, iar prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind condiţiile aplicării prezumţiei de proprietate erau opozabile, inclusiv unităţii deţinătoare, astfel încât aceasta urma să soluţioneze notificarea într-un termen acceptabil, solicitând chiar persoanei interesate o declaraţie în sensul invocat, potrivit Normelor metodologice de aplicare.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 01 martie 2012, reclamantul D.P., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că hotărârile anterioare sunt nelegale, întrucât prin înscrisul numit act de vânzare din 10 octombrie 1930, încheiat între B.A. şi S.S., a fost cumpărat terenul în suprafaţă de 11,36 m.p., situat în str. T.V., nr. 9, sector 2.
Argumentul pentru care instanţa de judecată a dispus restituirea, în natură, a cotei de ½ din imobilul-teren în suprafaţă de 365 m.p., mai puţin terenul indiviz de sub construcţii care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a fost acela că numai această suprafaţă se regăseşte înscrisă în procesul-verbal de deschidere a cărţii funciare.
Argumentul nu poate fi primit, întrucât în procesul-verbal de deschidere a cărţii funciare este consemnată şi suprafaţa de teren de 11,36 m.p., la poziţia a doua. Raportul de expertiză a stabilit că suprafaţa totală a imobilului-teren este de 409 m.p.
Soluţia legală şi temeinică este aceea de a se dispune restituirea, în natură, a suprafeţei totale de 376,36 m.p., mai puţin terenul indiviz de sub construcţii care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanţa de fond din oficiu a solicitat expertului efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, având ca obiectiv indicarea cotelor indivize ce revin apartamentelor închiriate din terenul - curte, prin raportare la toate construcţiile. Potrivit raportului de expertiză şi a suplimentului la acesta, suprafeţele înstrăinate odată cu locuinţele, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt de 76,25 m.p.
Tribunalul şi Curtea de apel aveau obligaţia de a arăta în concret suprafaţa de teren ce urmează a-i fi restituită, respectiv 300,11 m.p., şi nu să facă trimitere la contractele de vânzare-cumpărare de înstrăinare a locuinţelor şi terenurilor de sub acestea.
Potrivit deciziei nr. 20/2007 a instanţei supreme, Tribunalul şi Curtea de apel aveau obligaţia, evocând fondul, să dispună direct restituirea în natură şi nu să oblige pârâtul la restituirea în natură (sintagmă ce poate genera confuzie între hotărârea de obligare la emiterea deciziei/dispoziţiei şi obligarea la restituire).
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de către recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că toate susţinerile care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - în special, cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză - toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au reţinut situaţia de fapt a cauzei pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cererea de recurs dedusă judecăţii.
În drept, instanţele anterioare au avut în vedere în mod corect dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001, dar şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 20/2007 a instanţei supreme, pentru a decide asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent.
Nu poate fi aşadar primită critica privind ignorarea deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât tocmai în considerarea efectelor acesteia, prima instanţă, în deplin acord cu instanţa de apel, l-a obligat direct pe pârât, la restituirea în natură, respectiv în echivalent, potrivit dispoziţiilor legii speciale, către contestator, şi nu prin retrimiterea la procedura administrativă.
Sintagma folosită în dispozitivul primei instanţe nu poate genera nicio confuzie între hotărârea de obligare la emiterea dispoziţiei de restituire în natură şi obligarea directă la restituirea în natură, întrucât conţinutul celor două obligaţii este diferit, fiind configurat ca atare în soluţia pronunţată de Tribunal.
În circumstanţele cauzei pendinte, pe deplin stabilite în faţa instanţelor anterioare, respectând pe deplin dispoziţiile legale incidente, Tribunalul a configurat corect dispoziţiile de primă instanţă, stabilind, în favoarea reclamantului, o cotă indiviză de ½ din dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, instanţa neavând competenţa de a dispune ieşirea din indiviziune, părţile interesate având deschisă ulterior calea dreptului comun - art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.P. împotriva deciziei nr. 15A din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6593/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6527/2012. Civil → |
|---|
