ICCJ. Decizia nr. 7151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7151/2012
Dosar nr. 122/1/2012
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 52/2005, R.A.T. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria oraşului Sinaia, anularea dispoziţiunilor nr. X din 29 noiembrie 2004 şi nr. Y din 03 decembrie 2004, emise de intimată, şi obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nevândut din oraşul Sinaia, str. P.C., nr. 15, judeţ Prahova, şi să-i plătească diferenţa de despăgubiri aferente părţii de imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în baza Legii nr. 10/2001 a formulat notificarea pentru achitarea diferenţei valorice aferente părţii din imobilul situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15, vândut chiriaşilor, iar ulterior a solicitat intimatei ca în situaţia în care nu i se poate achita valoarea apartamentului nevândut, acesta să-i fie restituit în natură.
S-a precizat că imobilul în litigiu preluat abuziv de stat a aparţinut autorului său M.A.
Printr-o altă cerere înregistrată tot la Tribunalul Prahova sub nr. 111/2005, contestatorul R.A.T., a solicitat în contradictoriu cu Primăria oraşului Sinaia anularea dispoziţiilor nr. X din 29 noiembrie 2004 şi nr. Y din 03 decembrie 2004 emise de aceeaşi intimată şi, pe cale de consecinţă, restituirea în natură a apartamentelor care nu au fost vândute chiriaşilor, în condiţiile Legii nr. 112/2005.
În temeiul art. 164 C. proc. civ., Dosarul nr. 111/2005 al Tribunalului Prahova a fost conexat la Dosarul nr. 52/2005 al aceleiaşi instanţe.
La solicitarea contestatorului au fost introduşi în cauză H.D.M. şi N.C.V. în calitate de chiriaşi ai imobilului şi apoi Ministerul Finanţelor – care au invocat excepţia lipsei sale de legitimare procesuală pasivă.
Prin sentinţa nr. 861 din 04 octombrie 2005, Tribunalul Prahova a admis în parte contestaţiile conexe, a constatat nulitatea dispoziţiunilor nr. X din 29 noiembrie 2004 şi nr. Y din 03 decembrie 2004 emise de intimată şi dreptul contestatorului la despăgubiri în cuantum de 183.500 RON şi 416,50 RON, a respins cererea de restituire în natură a imobilului în suprafaţă de 350 m.p. situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia lipsei de legitimare procesuală pasivă a introduşilor în cauză H.D.M. şi N.C.V., fiind respinsă acţiunea împotriva acestora. Excepţia lipsei de legitimare procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă, pe considerentul că din Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor face parte şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a mai reţinut că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, contestatorul fiind îndreptăţit în temeiul art. 19 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 la reactualizarea despăgubirilor.
Referitor la intimaţii H.D.M. şi N.C.V. s-a constatat că aceştia nu au legitimare procesuală pasivă, întrucât între aceştia şi contestator nu există raporturi juridice.
Prin decizia civilă nr. 40 din 20 martie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Prahova, şi contestatorul R.A.T. şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 861 din 14 octombrie 2005 a Tribunalului Prahova, în sensul că a admis excepţia lipsei de legitimare pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, respingând acţiunea împotriva acestuia şi a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de despăgubiri, constând în diferenţa dintre valoarea despăgubirilor încasate şi actualizate cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a imobilului situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15. Celelalte dispoziţiuni ale sentinţei au fost menţinute.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că modalitatea de reparare a prejudiciilor suferite de aceia ale căror imobile au fost preluate de stat abuziv şi nu mai pot fi restituite în natură, consta în atribuirea titlurilor de despăgubiri, certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, situaţie faţă de care Ministerul Finanţelor nu este legitimat.
Referitor la apelul contestatorului, instanţa a reţinut că acesta a solicitat prin cele două notificări, soluţionate prin dispoziţiile nr. X/2004 şi nr. Y/2004 numai acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul din Sinaia, str. P.C., nr. 15, şi nicidecum restituirea în natură a apartamentelor care nu au fost vândute chiriaşilor.
În privinţa despăgubirilor solicitate, Curtea de apel a concluzionat că reclamantul este îndreptăţit în temeiul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 doar la diferenţa dintre valoarea despăgubirilor încasate, actualizate cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
Prin decizia nr. 1097 din 07 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul contestatorului împotriva deciziei nr. 40/2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi a casat-o în parte, trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de contestator.
S-a reţinut în considerentele deciziei de casare în temeiul art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/200, că în procedura legii de acordare a măsurilor reparatorii, prevalează principiul restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări şi că acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se poate dispune numai prin excepţie, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
Mai mult, potrivit dispoziţiunilor art. 20 alin. (1) din lege, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură a imobilelor numai cu obligaţia returnării despăgubirilor primite actualizate cu indicele de inflaţie, dacă imobilul nu a fost vândut până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În acest context al analizei, este de menţionat că prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se reglementează dreptul persoanei îndreptăţite de a primi măsura reparatorii prin echivalent numai în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, după caz, dreptul de a primi diferenţa dintre valoarea încasată actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
Faţă de principiul prevalenţei restituirii în natură, consacrat de Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiunile alin. (4) ale art. 16 ale Legii nr. 247/2005 legiuitorul a instituit în sarcina Comisiei Centrale de acordare a despăgubirilor obligaţia de a reanaliza legalitatea soluţiilor de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor, tocmai în scopul de a se asigura respectarea şi aplicarea principiului.
Cum însă în speţă imobilul preluat de stat abuziv în sensul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 a fost înstrăinat prin procedura Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 doar parţial chiriaşilor, reclamantul este îndreptăţit să solicite pentru prima oară partea de imobil nevândută şi restituirea acestuia în natură, iar pentru cea vândută despăgubiri, ori diferenţa de despăgubiri, după distincţiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de specificul procedurii reglementată prin Legea nr. 10/2001 – prin notificare, persoana îndreptăţită investeşte entitatea deţinătoare cu o cerere de acordare a măsurilor reparatorii, felul acestora urmând a fi stabilit în funcţie de situaţia juridică a imobilului. Aşa fiind, greşit instanţa de apel a concluzionat că nu se poate proceda la analiza capătului de cerere privind restituirea în natură sub motiv că o atare cerere a fost formulată pentru prima oară în faţa instanţei de judecată.
Mai mult, soluţia instanţei de apel este în contradicţie cu chiar conţinutul notificării din 2001, prin care reclamantul a solicitat expres restituirea în natură a întregului imobil.
Prin decizia nr. 113 din 09 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, căreia i-a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului contestatorului, a admis apelul acestuia în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Prahova, şi Primăria oraşului Sinaia, împotriva sentinţei civile nr. 861 din 04 octombrie 2005 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus restituirea în natură către apelantul contestator a imobilului din Sinaia, str. P.C., nr. 5, respectiv spaţiul liber de la etajul I şi spaţiul ocupat în calitate de chiriaşi de către familia H.D.M.
Contestatorul a fost obligat la restituirea sumei de bani, reprezentând cota aferentă părţii din imobil restituit în natură, din despăgubirile încasate în temeiul hotărârii nr. 186/1998, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs motivat în drept pe dispoziţiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Primăria oraşului Sinaia, prin Primar.
În susţinerea recursului s-a arătat că în mod greşit în dispozitivul deciziei s-a indicat ca adresă a imobilului în litigiu, aceea de str. P.C., nr. 5, Sinaia, în loc de str. P.C., nr. 15, greşeală materială care face imposibilă executarea deciziei. Deşi prin sentinţa nr. 861/2005 i s-a respins contestatorului restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 350 m.p. cu destinaţie de curte, ce excede suprafeţei construite, instanţa se pronunţă numai cu privire la partea de imobil construcţie ce urmează a fi restituită, situaţie care face imposibilă restituirea atât a terenului aferent părţii de construcţie restituibilă cât şi terenul liber.
Prin decizia civilă nr. 9998 din 09 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Atât din actele dosarului, cât şi din considerentele deciziei recurate rezultă că imobilul litigios este situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15, şi nu cum din eroare s-a menţionat în dispozitivul deciziei nr. 113/2008 – str. P.C., nr. 5. Din acest punct de vedere recursul este întemeiat – eroarea materială urmând a fi remediată şi avută în vedere de instanţa de trimitere cu ocazia soluţionării apelului.
Curtea de Apel Ploieşti, reinvestită cu soluţionarea apelului contestatorului după casarea cu trimitere a deciziei nr. 40 din 20 martie 2006, a procedat numai la restituirea în natură către contestator a spaţiului liber de la etajul 1 şi a spaţiului ocupat cu chirie de familia H., fără a se preocupa de identificarea şi determinarea terenului aferent spaţiilor de locuit restituite, menit să asigure accesul şi folosinţa utilă a acestora, dispunând în acest sens efectuarea unei expertize topo.
De asemenea, Curtea de apel a lăsat nesoluţionat apelul contestatorului în privinţa terenului în suprafaţă de 350 m.p., aflat la aceeaşi adresă dar care excede zona construită, deşi contestatorul a solicitat restituirea acestuia în natură, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 1097/2007 s-a pronunţat categoric în sensul restituirii în natură a părţii de imobil nevândută, prin acesta înţelegând nu numai construcţiile, ci şi suprafaţa de teren aferentă de la adresa din Sinaia, str. P.C., nr. 15.
Aceste omisiuni, care creează Primăriei Sinaia dificultăţi insurmontabile la executarea hotărârii, echivalează cu o nesoluţionare a cauzei pe fondul său, ceea ce impune admiterea recursului Primăriei Sinaia , casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pe linia deciziei de casare, Curtea a încuviinţat prin încheierea din data de 07 septembrie 2010 proba cu înscrisuri şi expertize: - topometrică pentru identificarea, măsurarea şi poziţionarea pe schiţa de plan a terenului în suprafaţă de 350 m.p. situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15, judeţul Prahova, dacă este liber, neafectat de investiţii şi lucrări de sistematizare, identificarea terenului aferent spaţiilor de locuit restituite în natură pentru a fi asigurate accesul şi folosinţa utilă a acestora; - constructor pentru identificarea apartamentelor situate în Sinaia, str. P.C., nr. 15 care nu au fost vândute şi sunt susceptibile de restituire în natură, precum şi a spaţiilor comune necesare exploatării părţii de imobil ce urmează a fi restituite apelantului-contestator. Lucrările au fost efectuate de experţii de specialitate în topografie şi constructor P.D. şi S.C.
Prin decizia civilă nr. 182 din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelul formulat de R.A.T., şi continuat de A.M. şi A.L., - urmare vânzării drepturilor succesorale intervenită prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale din 20 februarie 2008 - împotriva sentinţei civile nr. 861 din 40 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, prin D.GF.P. Prahova, Primăria Oraşului Sinaia şi cu pârâţii H.D.M. şi N.C.V., cauză trimisă spre rejudecare potrivit deciziei nr. 9998 pronunţată la 09 decembrie 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a dispus restituirea în natură a spaţiului liber de la etajul 1 al imobilului situat în Sinaia, str. P., nr. 15, ocupat în baza contractelor de închiriere de H.D.M. şi N.C.V., identificate în raportul de expertiză ing. S.C., precum şi a suprafeţei de 195 m.p. teren liber identificat de expert P.D.
Au fost obligaţi contestatorii la restituirea sumei de bani reprezentând cota aferentă părţii restituite în natură, din despăgubirile încasate în baza hotărârii nr. 186/1998, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Unul din principiile de bază în procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referinţă vizată de Legea nr. 10/2001, constă în prevalenţa restituirii în natură în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din lege.
În speţă, aşa cum rezultă din actele dosarului, contestatorul a solicitat în mod expres restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15, (notificarea înregistrată la 29 septembrie 2001 la BEJ D.I.).
Faţă de constatările celor două expertize de specialitate dispuse în cauză, în fond după casare rezultă, sub un prim aspect că pot fi restituite în natură apartamentele situate la etajul 1 din imobilul în litigiu, deţinute în prezent în baza contractelor de închiriere din 1999 de H.D.M. şi N.C.V., astfel cum au fost identificate prin expertiza constructor întocmită de expert tehnic S.C.
Cât priveşte terenul în suprafaţă de 350 m.p., în raport cu identificarea şi delimitarea din expertiza întocmită de expert P.D., că în cadrul perimetrului delimitat pe plan al suprafeţei respective sunt identificate construcţiile notate cu C1 şi C2, iar suprafaţa liberă de construcţii este de 195 m.p., va fi restituită în natură contestatorilor.
Faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură cu obligaţia restituirii sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a acesteia, vor fi obligaţi contestatorii să restituie suma de bani reprezentând cota aferentă părţii restituite în natură din despăgubirile încasate în baza hotărârii nr. 186/1998, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii A.M., A.L. şi pârâţii Primăria oraşului Sinaia, H.D.M. şi N.C.V.
Pârâţii H.D.M. şi N.C.V. au criticat decizia, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând motive de recurs comune.
Pârâţii-recurenţi au invocat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că în condiţiile în care nu s-a făcut dovada returnării sumei reprezentând despăgubirea deja primită, actualizată cu indicele de inflaţie, restituirea în natură este nelegală.
Au susţinut recurenţii, că deşi au fost părţi în prezenta judecată instanţa nu s-a pronunţat în contradictoriu cu aceştia.
Primăria oraşului Sinaia, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut nelegalitatea deciziei raportat la dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că nu s-a făcut dovada returnării sumei reprezentând despăgubirea deja primită iar instanţa nu a cenzurat calitatea procesuală activă a intimaţilor A. raportat la contractul de vânzare-cumpărare din 20 februarie 2008.
Recurenţii-reclamanţi A.M. şi A.L. au criticat decizia, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, prin declaraţie autentificată în 2012 şi respectiv declaraţie expresă în şedinţă publică au arătat că renunţă la judecata recursului.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Scopul adoptării Legii nr. 10/2001 a fost acela de reparare a prejudiciilor cauzate prin preluarea abuzivă, astfel persoanele care au beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură, dar cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primita, actualizată cu indicele de inflaţie, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată].
Din art. 1 al Legii nr. 10/2001 reiese că măsurile reparatorii indiferent de natura lor privesc imobilul, astfel încât nu este posibil pentru ca pentru unul şi acelaşi imobil să se beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, dar şi de măsura restituirii în natură, situaţie în care am fi în prezenţa unei duble despăgubiri pentru acelaşi imobil, fără niciun temei.
Întrucât contestatorul a beneficiat şi de despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilul din litigiu, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, are obligaţia de returnare a sumei primite în condiţiile în care pentru același imobil s-a dispus şi măsura reparatorie a restituirii lui în natură.
Din această perspectivă şi a faptului că art. 20 din Legea nr. 10/2001, instituie o obligaţie legală, personală, şi nu o sarcină, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor legale sus-evocate, obligând la restituirea sumei reprezentând cota aferentă părţii restituite în natură din despăgubirile încasate, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie.
Ca atare, condiţionarea restituirii în natură de plata despăgubirilor primite în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu face decât să înlăture existenţa unei duble despăgubiri (şi în echivalent şi în natură).
În virtutea acestui raport obligaţional rezultat din dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii prin prisma obiectului dedus judecăţii, şi tocmai pentru a se înlătura existenţa unei duble măsuri reparatorii pentru același imobil, nefiind obligatorie restituirea anticipată a sumelor încasate, instanţa de judecată, în plenitudinea de competenţă oferită de dispoziţiile deciziei nr. 20/2007, având posibilitatea de a aprecia asupra posibilităţii restituirii în natură, posibilitate refuzată de unitatea deținătoare, şi pe cale de consecinţă să aprecieze şi asupra obligaţiei legale de restituire a despăgubirii sau cotei părţi din despăgubirea încasată în baza Legii nr. 112/1995.
Nefondată este şi critica invocată de pârâţii H.D.M. şi N.C.V., privind nepronunţarea instanţei de apel în ce priveşte raportul obligaţional judiciar crea prin introducerea lor în calitate de pârâţi.
Se constată că prin sentinţa civilă nr. 861 din 4 octombrie 2005, supusă controlului judiciar în apel, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate chiar de aceştia şi s-a respins acţiunea faţă de cei doi pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pârâţii nu au formulat apel împotriva acestei hotărâri, iar prin decizia recurată s-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei, inclusiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi.
Nefondată este şi critica invocată de către Primăria oraşului Sinaia, privind necenzurarea de către instanţă a efectelor contractului din 2008 privind vânzarea de drepturi succesorale, întrucât din acesta nu rezultă că s-au transmis şi drepturile privind imobilul în litigiu.
În speţă, actul juridic intitulat „contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale” a vizat în mod neechivoc o operaţie permisă prin prisma dispoziţiilor art. 1399-1401 C. civ., părţile urmărind să opereze o translaţie a drepturilor invocate în considerarea calităţii vânzătorului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi pentru acest imobil în contextul dat de Legea nr. 10/2001 (acesta fiind şi autorul notificării făcute anterior) cumpărătorii urmând să preia şi calitatea procesuală avute de contestator în litigiul cu persoana deţinătoare a imobilului.
Prin dispoziţiile contestate în prezenta cauză, s-a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, calitate recunoscută şi în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995.
Faptul că legiuitorul a enumerat limitativ categoriile de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, nu atrage în mod automat interdicția pentru aceste persoane de a dispune în timpul vieţii, prin orice acte juridice (chiar înainte de finalizarea procedurii judiciare) cu privire la drepturile derivate din această lege.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare l-a constituit dreptul la moştenire de pe urma defunctei U.M.C., calitatea vânzătorului de moștenitor fiind dovedită cu certificatele de moştenitor, iar dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut chiar de unitatea deţinătoare prin emiterea dispoziţiilor contestate, fiind legală transmisiunea convenţională a calităţii procesuale active în persoana cumpărătorilor dreptului.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., să se respingă recursurile ca nefondate.
În ce priveşte recursurile reclamanţilor A.M. şi A.L., având în vedere manifestarea de voinţă exprimată în sensul că renunţă la judecata recursului, instanţa urmează ca în baza dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., a lua act de renunţarea la judecata recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Ia act de renunţarea recurenţilor reclamanţi A.M., A.L. la judecarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 182 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Primăria oraşului Sinaia, H.D.M. şi N.C.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7322/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6595/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
