ICCJ. Decizia nr. 7491/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7491/2012
Dosar nr. 5822/2/2011
Şedinţa publică din 10 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 18 martie 2009 reclamanta V.M.R., în contradictoriu cu A.N.R.P., Prefectura Dolj, prin prefect şi D.N.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile pe care le aveau, în raport de dispoziţiile Constituţiei României, ale Legii nr. 10/2001 şi ale legislaţiei speciale privind atribuţiile Ministerului Public.
În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 609/2008, art. 80 din Legea nr. 304/2004, Ordin nr. 2184/C/2006 al Ministerului Justiţiei şi Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 220 din 11 februarie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.N.A. şi acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanta s-a adresat Primăriei Municipiului Craiova formulând notificarea, soluţionată prin dispoziţie
Această dispoziţie a fost contestată de către reclamantă, iar acţiunea a fost respinsă, precum şi apelul şi recursul.
S-a mai reţinut că reclamanta a arătat că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile pe care le aveau în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, Constituţiei, ale Legii nr. 304/2004. Soluţionarea notificării a fost tergiversată în mod abuziv, Primarul Municipiului Craiova comunicând că în patrimoniul Municipiului Craiova nu există bunuri disponibile care să poată fi acordate în compensare potrivit Legii nr. 10/2001. Corpul de control din cadrul A.N.R.P are obligaţia să constate contravenţiile şi să aplice sancţiuni, iar activitatea prefectului este supusă controlului A.N.R.P.
Referitor la neîndeplinirea obligaţiilor pârâtei A.N.R.P, Tribunalul a reţinut că acţiunea formulată împotriva acestei pârâtei este neîntemeiată.
Refuzul unităţii deţinătoare pentru soluţionarea notificării, putea fi cenzurat în faţa instanţei de judecată, iar dispoziţia emisă de către Primarul Municipiului Craiova pentru soluţionarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 putea fi contestată în faţa instanţei de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar în cadrul litigiului pendinte să se analizeze şi modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent inclusiv posibilitatea acordării altui imobil în compensare.
Potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 A.N.R.P. asigură organizarea şi funcţionarea secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, entitatea competentă să se pronunţe asupra notificării potrivit Legii nr. 10/2001, fiind primăria.
Tribunalul a reţinut că A.N.R.P. a înaintat dosarul administrativ cu soluţionarea notificării pentru soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei şi, de asemenea, refuzul acestei pârâte pentru acordarea măsurilor reparatorii poate face obiectul cenzurii instanţei de judecată, însă până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei împotriva dispoziţiei şi până la stabilirea despăgubirilor de către instanţa de judecată, în faţa A.N.R.P nu se poate demara procedura pentru acordarea despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la sesizările formulate de reclamantă către A.N.R.P., prin care se aduce la cunoştinţă că Primarul Municipiului Craiova a refuzat să-şi îndeplinească atribuţiile legale pe care le are potrivit Legii nr. 10/2001, această autoritate a comunicat reclamantei poziţia sa, iar aşa cum a motivat anterior propunerea de compensare cu alte bunuri sau servicii aparţine unităţii deţinătoare; instanţa de judecată în analiza legalităţii dispoziţiei este îndreptăţită să stabilească măsurile reparatorii prin echivalent.
Referitor la cererea formulată faţă de pârâtul Prefectului judeţului Dolj se invocă de către reclamantă împrejurarea că acest pârât nu şi-a îndeplinit îndatoririle prevăzute de lege şi constituţie, iar prefectul prin corpul de control al autorităţii exercită controlul aplicării fazei administrative, însă consideră că din probele administrate în cauză nu s-a dovedit în ce măsură această autoritate administrativă a încălcat dispoziţiile legale încălcate şi, aşa cum s-a motivat anterior, dispoziţia a fost contestată în faţa instanţei de judecată, urmând să se stabilească în cadrul acestei proceduri în ce măsură reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent şi să se stabilească care este modalitatea concretă de despăgubire.
În ceea ce priveşte acţiunea formulată faţă de pârâta D.N.A., tribunalul a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei este neîntemeiată, deoarece cele invocate în susţinerea excepţiei sunt aspecte ce ţin de netemeinicia cererii, deci în ce măsură aspectele invocate de către reclamantă vizează sau nu o respectare a dispoziţiilor legale invocate de reclamantă sunt chestiuni ce ţin de fondul cauzei.
Tribunalul a considerat că, în ce măsură sesizările penale adresate de către reclamantă către pârâta D.N.A. nu au fost soluţionate, determină o procedură judiciară prevăzută de codul de procedura penală, respectiv art. 275-278 C. proc. pen., în cauză nu s-a dovedit că plângerile penale ar fi fost soluţionate, existând posibilitatea formulării plângerii împotriva soluţiei dată de procuror, aşadar, există alte căi procedurale prin care reclamanta să conteste presupusele acte abuzive invocate, inclusiv faţă de refuzul de soluţionare a plângerilor în faţa organelor de cercetare penală şi în faţa instanţei penale.
împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel.
La 28 noiembrie 2011 A.M.V. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în apel, arătând că este cesionară a unei cote de 1/3 din orice drept ce poate fi invocat de către reclamantă, conform contractului de cesiune autentificat din 22 martie 2010 la B.N.P. P.T.I., copia acestuia fiind depus la dosar.
Prin decizia nr. 118 A din 16 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul şi a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, reclamanta a solicitat prin acţiunea precizată la 27 mai 2009, să se constate că Prefectura Dolj, A.N.R.P. şi D.N.A. nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale ce le revin.
Notificarea formulată de reclamantă a fost soluţionată de Primăria Municipiului Craiova prin dispoziţia din 20 martie 2006 prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 5026 m.p. situat în Craiova, str. C.S. notificat prin cererea, deoarece terenul este afectat de lucrări de investiţi, respectiv lărgirea străzii N.T., zonă de protecţie a blocului, utilităţi aferente, Grădina Botanică din Craiova şi s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcţia demolată şi suprafaţa de teren care nu a fost restituită, urmând ca dosarul să fie înaintat Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Dosarul a fost înaintat acestei instituţii, fiind înregistrat sub nr. 22933/CC.
Pe rolul Tribunalului Dolj a fost înregistrat Dosarul nr. 2890/63/2006, iar prin adresa din 4 ianuarie 2008, această instanţă a solicitat actele care au stat la baza soluţionării notificării nr. 917/N/2001.
Ulterior soluţionării acestei cauze, A.N.R.P. prin adresa nr. 730552 din 16.
01.2008 a restituit întregul dosar entităţii investite cu soluţionarea notificării, Primăria Municipiului Craiova.
Deşi la termenul din 21 octombrie 2011 instanţa de apel a pus în vedere apelantei-reclamante să depună la dosar sentinţa civilă nr. 243 din 17 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Civilă în Dosarul nr. 2890/63/2006, această hotărâre nu a fost depusă, apelanta arătând că a solicitat comunicarea acestei hotărâri, conform înscrisurilor de la filele 29-30 dosar.
Acest înscris nu a fost depus la dosar până la termenul din 16 martie 2012, când apelul a rămas în pronunţare, dar din datele existente în sistemul ECRIS rezultă că apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Craiova la 21 ianuarie 2009, iar recursul formulat împotriva deciziei din apel a fost respins prin decizia civilă nr. 10236 din 18 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Apelanta-reclamantă este cea care prin formularea contestaţiei a supus controlului judiciar legalitatea dispoziţiei din 20 martie 2006, ceea ce a determinat retrimiterea dosarului privind propunerea de acordare a despăgubirilor de la A.N.R.P. la Primăria Municipiului Craiova.
Prefectul nu putea exercita controlul asupra fazei administrative de soluţionare a notificării de către Primăria Craiova atât timp cât instanţele judecătoreşti erau învestite cu verificarea legalităţii deciziei emisă în anul 2006 de Primăria Craiova.
Conform art. 33 din Legea nr. 10/2001, încălcarea dispoziţiilor acestei legi atrage după caz răspunderea disciplinară administrativă contravenţională civilă sau penală. Art. 38 precizează că nerespectarea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, atrage răspunderea contravenţională a Autorităţii Administraţiei Publice Centrale sau Locale a instituţiei sau, după caz, a societăţii, regiei autonome, ori a organizaţiei cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligaţii.
Constituie contravenţie următoarele fapte: tergiversarea nejustificată a soluţionării notificării persoanei îndreptăţite, încălcarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (2) teza a II-a, încălcarea obligaţiei prevăzută la art. 25 alin. (3), încălcarea obligaţiei prevăzută la art. 25 alin. (5), încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzută la art. 21 alin. (5), încălcarea obligaţiei prevăzută la art. 1 alin. (5), încălcarea obligaţiei prevăzută la art. 6 alin. (5), încălcarea interdicţiei prevăzute la art. 10 alin. (11).
Apelanta-reclamantă nu a precizat care dintre aceste contravenţii au fost săvârşite de, către unitatea notificată raportat la împrejurarea că Primăria Municipiului Craiova a emis o dispoziţie prin care a înaintat spre competentă soluţionare notificarea către Autoritatea Naţională pentru Restituirea
5 Proprietăţilor, care a fost contestată în justiţie, nefiind făcută dovada soluţiei pronunţată în contestaţie şi dacă după restituirea dosarului de la A.N.R.P. la Primăria Municipiului Craiova, există vreo faptă imputabilă acesteia din cele prevăzute la art. 38. Din actele şi lucrările dosarului nu rezultă, de asemenea, că unitatea notificată ar fi procedat la înstrăinarea înainte de soluţionarea notificării, a terenului ce face obiectul acesteia. înscrisurile depuse la dosar privind operaţiunile efectuate de Primăria Municipiului Craiova prin care s-au atribuit terenuri aflate în posesia acesteia pentru diferite lucrări sau investiţii, nu vizează terenul notificat situat în Craiova, C.S. nr. 43, judeţul Dolj. Hotărârile Consiliului Local al Municipiului Craiova, nu vizează spaţii sau terenuri care să aparţină reclamantei.
Art. 38 se completează cu dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002. S-a mai reţinut de către instanţa de apel că reclamanta nu a precizat dacă doreşte sancţionarea unităţii notificate pentru fapte săvârşite înainte de emiterea dispoziţiei din 2006, sau pentru încălcări ale Legii nr. 10/2001, ce au avut loc după acest moment.
Art. 13 din O.G. nr. 2/2001 precizează următoarele: „(1) Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
În cazul contravenţiilor continue termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.
Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul termenului prevăzut la alin. (1) sau (2). Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un an de la data săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale."
Conform prevederilor art. 145 alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2011: "(3) Prin derogare de la prevederile art. 13 din O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicarea sancţiunii potrivit alin. (1) se prescrie în termen de un an de la data săvârşirii faptei. în cazul încălcărilor care durează în timp sau al celor constând în săvârşirea, în baza aceleiaşi rezoluţii, la intervale diferite de timp, a mai multor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi contravenţii, prescripţia începe să curgă de la data constatării sau de la data încetării ultimului act ori fapt săvârşit, dacă acest moment intervine anterior constatării." Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta nu a precizat instanţei contravenţia/contravenţiile săvârşite de Primăria Municipiului Craiova şi nu a solicitat să se constate caracterul continuat al acesteia pe care instituţiile pârâte aveau obligaţia să o sancţioneze, neputându-se stabili dacă se mai putea aplica vreo sancţiune contravenţională având în vedere expirarea termenului prevăzut de art. 13.
În privinţa stadiului de soluţionare a Dosarului nr. 189/P/2010 constituit pe rolul D.N.A. la 7 octombrie 2010, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 10 ianuarie 2011, s-a reţinut că în această cauză se efectuează acte premergătoare. Prin urmare, această instituţie analizează plângerea formulată de apelanta-reclamantă, nefiind fondate susţinerile reclamantei în sensul că şi-a încălcat obligaţiile legale ce-i revin.
În privinţa cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta A.M.V., instanţa de apel a respins-o ca inadmisibilă, deoarece conform dispoziţiilor imperative ale art. 50 alin. ultim C. proc. civ., această cerere se poate face direct în apel, doar cu învoiala celorlalte părţi.
În susţinerea cererii de intervenţie, s-a depus contractul de transmitere a cotei de VI din drepturile decurgând din notificarea formulată de V.R.M. în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilului compus din teren şi construcţie din Craiova, C.S., judeţul Dolj, către interveniente, autentificat din 22 martie 2010 la B.N.P. P.T.I.
Instanţa de apel a citat toate părţile pentru a-şi exprima poziţia în raport de cererea de intervenţie dar acestea nu s-au prezentat personal şi nici nu au depus în scris acordul în sensul admiterii cererii de intervenţie în interes propriu direct în apel.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta V.R.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte.
Astfel, se susţine că instanţele i-au încălcat dreptul la un proces echitabil, drept prevăzut în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care hotărârile de fond şi de apel nu au analizat obiectul dedus judecăţii ci alte aspecte deviante.
În acest sens se învederează că acţiunea sa vizează aspecte ce ţin de comportamentul pârâţilor în raport de atributele legale ale acestora şi nu de săvârşirea unor contravenţii de către Primarul municipiului Craiova.
Or, susţine recurenta, în loc să se analizeze acţiunea astfel cum a fost formulată, instanţele s-au referit la raporturile create în baza Legii nr. 10/2001 cu Primarul municipiului Craiova şi la contravenţiile pe care Legea nr. 10/2001 le prevede ca posibile a fi săvârşite de primari.
O altă critică vizează neanalizarea temeiurilor legale invocate şi anume Legea administraţiei publice locale în baza căreia a fost înfiinţată şi funcţionează A.N.R.P.
Reclamanta susţine că obiectul acţiunii sale vizează obligaţia Primarului de a-i propune acordarea de bunuri în compensare în condiţiile în care imobilul său preluat abuziv, nu poate fi restituit în natură.
Din această perspectivă susţine că încă din faza administrativă a încunoştiinţat A.N.R.P. că Primarul municipiului Craiova îi încalcă drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără însă a fi luate măsuri împotriva primarului.
Or, în aceste condiţii susţine că instituţiile pârâte cu atribuţii în privinţa corectei aplicări a Legii nr. 10/2001 nu şi-au îndeplinit în nici un fel obligaţiile legale.
O altă critică vizează motivarea hotărârii instanţei de apel pe procedura prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, motivare străină de obiectul dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât până în prezent nu a fost despăgubită în nici un fel cu privire la proprietatea sa evaluată la mai mult de 3 milioane euro.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Intr-o formă nesistematizată prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a menţionat că e nemulţumită, în esenţă, de împrejurarea că Primăria Craiova a soluţionat notificarea prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor stabilite şi acordate de legea specială - Legea nr. 247/2005, iar nu sub forma compensării.
Trebuie menţionat că toate precizările ce ţin de atitudinea culpabilă a primăriei, în sensul tergiversării soluţionării notificării şi a stabilirii formei de reparaţie prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu pot fi analizate în acest dosar, deoarece unitatea notificată nu este parte în litigiul de faţă.
Celor trei pârâţi, prin acţiunea iniţială şi prin cea precizatoare, li se reproşează, în esenţă, că nu au exercitat măsuri eficiente şi corespunzătoare în controlul şi supravegherea fazei administrative pentru ca unitatea deţinătoare să acorde în compensare bunuri pentru imobilul preluat, aceasta din urmă procedând la înstrăinarea bunurilor ce ar fi putut fi acordate în compensare până la soluţionarea notificării.
În acest sens, se invocă dispoziţiile art. 2 lit. f) şi g) şi art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi dispoziţiile art. 1 parag. 1 lit. a), c) şi g), precum şi capitolul 2 art. 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Pârâtelor A.N.R.P. şi Instituţia Prefecturii li se mai reproşează faptul că sunt persoane abilitate de lege să constate contravenţiile săvârşite în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001 şi să aplice sancţiuni, conform art. 33 şi 38 din această lege, în forma actuală, sens în care acestea nu au procedat.
Pârâtei D.N.A. i se impută faptul că nu a luat măsuri de prevenire şi combatere a faptelor de corupţie ale unităţii notificate în legătură cu modul de soluţionare a notificării.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 2 lit. f) şi art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005 de către primii doi pârâţi, nu poate fi reţinută întrunirea elementelor răspunderii delictuale, deoarece, în faza administrativă exercitarea atribuţiilor ce revin instituţiilor de stat respective exclude posibilitatea acestora de a determina unitatea notificată să acorde o anumită formă de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001, şi anume măsura acordării de bunuri în compensare, numai Primăria şi, în anumite cazuri, instanţa, putând decide în acest sens.
În plus, pârâta A.N.R.P., conform art. 2 lit. f) din hotărârea de guvern amintită, are atribuţia de control a fazei administrative de soluţionare a notificării, desfăşurate de ministere şi celelalte instituţii publice centrale, iar nu de primării, care sunt autorităţi ale administraţiei publice locale.
Forma de reparaţie propusă prin dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare se poate cenzura în contradictoriu cu reclamanta şi unitatea notificată, în procedura contestaţiei prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi care nu face obiectul acestui litigiu.
De altfel, recursul formulat de reclamantă în litigiul având ca obiect soluţia de respingere a contestaţiei împotriva deciziei emisă de primar a fost respins irevocabil prin decizia civilă nr. 10236 din 18 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ce priveşte împrejurarea că A.N.R.P. şi Instituţia Prefecturii nu au procedat la constatarea contravenţiilor săvârşite în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001 şi stabilirea sancţiunilor incidente, nici aceste aspecte nu pot servi drept fundament pentru susţinerea criticilor formulate, deoarece reclamanta nu expune în detaliu despre ce fapte ilicite este vorba şi care ar fi contravenţiile pe care pârâţii ar fi trebuit să le constate.
În plus, în mod corect A.N.R.P. a restituit dosarul către instanţă, având în vedere că reclamanta a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de Primar; în acest caz nici Prefectul nu era în măsură să îşi dea avizul de legalitate asupra măsurilor dispuse prin actul emis de unitatea notificată, având în vedere existenţa unui litigiu pe rolul instanţei în legătură cu forma de reparaţie stabilită de Primăria Craiova.
Referitor la atribuţiile D.N.A. în prevenirea şi combaterea infracţiunilor, nici acest aspect nu poate determina admiterea acţiunii, deoarece, la sesizarea penală a reclamantei, D.N.A. a efectuat acte premergătoare şi, în ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurare a acestora şi a activităţii penale efectuate de organul de urmărire penală, există procedura plângerii reglementate de dreptul procesual penal.
Modalitatea în care au fost săvârşite aceste acte premergătoare şi activitatea desfăşurată de organul de urmărire penală nu poate forma obiect al cenzurii instanţei civile de faţă.
Ambele instanţe au motivat în funcţie de obiectul pricinii şi temeiul juridic invocat şi au făcut referiri la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în special în ceea ce priveşte contravenţiile prevăzute de această lege, determinat de faptul că reclamanta a făcut vorbire prin acţiune şi motivele de apel de încălcarea textelor de lege în materia enunţată mai sus, imputând celor doi pârâţi nerespectarea dispoziţiilor legale.
Recursul este nefondat pentru aceste considerente, care înlocuiesc parţial considerentele ambelor instanţe, în ceea ce priveşte atribuţiile pârâţilor în faza acordării de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 10/2001, considerente ce nu au legătură cu cauza de faţă.
În aceste condiţii, nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât instanţele anterioare au procedat la analiza acţiunii precizate în limitele obiectului şi temeiului juridic invocat de aceasta prin cele două cereri.
Recurenta nu arată nici în recurs ce drepturi procesuale i-au fost încălcate prin hotărârile atacate, fiind, în esenţă, nemulţumită de forma de reparaţie acordată, dar care nu poate fi cenzurată în acest proces.
Cum, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamanta V.R.M. împotriva deciziei nr. 118A din 16 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7495/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7423/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
