ICCJ. Decizia nr. 7495/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7495/2012
Dosar nr. 7680/2/2011
Şedinţa publică din 10 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 24 octombrie 2007, reclamanta M.I.C. Constanţa, a chemat în judecată pe pârâţii STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL şi pe A.V.C., pentru ca prin sentinţa civilă ce se va pronunţa să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, str. A., sector 1 şi nu a ieşit niciodată din patrimoniul acesteia şi pe cale de consecinţă, comparând titlurile de proprietate deţinute de reclamantă şi de pârâtul A.V.C., să fie obligat acest pârât, să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil, pe care pârâtul îl ocupă în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 1917 din 19 decembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins acţiunea în revendicare privind pe reclamanta M.I.C. Constanta, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, A.V.C. şi cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC H.N. SA, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, reţinându-se următoarele:
Instanţa de judecată este investită cu o acţiune în revendicare imobiliară ce este găsită de către tribunal ca fiind neîntemeiată.
Acţiunea în revendicare imobiliară în esenţa sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, inclusiv analiza valabilităţii titlului statului. Instanţa este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Prin urmare referitor la primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul, tribunal a pornit tocmai de la definiţia acţiunii în revendicare care presupune analiza valabilităţii titlului statului, a apreciat că de fapt primul capăt de cerere reprezintă de fapt un mijloc de apărare şi prin urmare nu este nevoie să se pronunşe distinct pe acesta.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei M.Ş., iar preluarea imobilului nu a putut fi considerată decât una fără titlu valabil.
În raport de dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 şi care, în art. Il, prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, doar pct. 3 din art. 1 al Decretului nr. 921/1950 (referitor la naţionalizarea hotelurilor, ca mijloace de producţie),apare ca fiind constituţional.
În celelalte ipoteze, respectiv pct. 1, 2, 4 şi 5 ale art. 1 din Decret, întrucât imobilul în discuţie avea calitatea de locuinţă, iar locuinţele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producţie, naţionalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituţiei atunci în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
De altfel nici o interpretare a textului, art. 11 din Constituţia vremii nu permitea o altă concluzie; înaintea acestui text, art. 8 prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată de lege; textele ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepţie care derogau de la principiul garantării proprietăţii private, iar excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce odată mai mult - duce la concluzia că locuinţele la care s-a referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau fi considerate „alte mijloace de producţie” şi deci nu puteau fi naţionalizate.
Decretul nr. 92/1950 arăta în art. II, că sunt exceptate de la naţionalizare imobilele aparţinând muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor, Decretul nr. 524/1955, întregeşte prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950, şi prevede că, imobilele aparţinând respectivelor categorii, pentru a fi exceptate de la naţionalizare, trebuie să fi fost ridicate din venituri provenite din muncă.
Decretul nr. 92/1950 este contrar şi Declaraţiei Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generala O.N.U. la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară şi care prevedea în art. 17 pct. 1 şi 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă şi disp. art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire” tocmai prin faptul că obliga cetăţenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condiţiile Decretului 92/1950 nefiind subsumată cerinţelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
Tribunalul a arătat că preluarea imobilului este una fără titlu valabil motivate de faptul că preluarea s-a făcut de la un neproprietar, întrucât la data trecerii imobilului în proprietatea statului, proprietar era reclamanta şi nu persoana menţionată în anexa la decretul de naţionalizare.
Aşadar, chiar dacă reţine nevalabilitatea titlului statului consideră că acţiunea în revendicare este neîntemeiată, aşa cum a motivat în continuare.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, instanţa a reţinut că întrucât atât reclamanta, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâtul are şi posesia bunului în prezent, instanţa a trebuit să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001(în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă.
În speţa dedusă judecăţii, la dată încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtului, acesta a fost de bună credinţă, în sensul că au avut credinţă că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acţiuni judecătoreşti,reclamanta nu a susţinut că a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care să solicite restituirea imobilului, astfel că situaţia juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună credinţă şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
În speţa dedusa judecăţii, este evident că actul încheiate (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâtul a fost de bună credinţă deoarece nu există nici o proba contrară, iar în favoarea pârâtului operează prezumţia de bună credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ.
În sfârşit, condiţia erorii comune şi invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv şi că situaţia respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezentă şi diligentă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanta nu a promovat o acţiune judecătorească întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâtului, acţiune supusă termenului de prescripţie de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâţilor s-a consolidat şi acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamantei.
În doctrină şi în practica judiciară a fost exprimată şi opinia că în materia acţiunii în revendicare nu are relevanţă juridică buna-credinţă subdobânditorilor cu titlul particular, aceasta având relevanţă juridică doar în măsura în care subdobânditorii cu titlu particular ar invoca în favoarea acest uzucapiunea de scurtă durată, iar buna-credinţă se putea analiza în litigiul avea ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Tocmai pornind de la considerentele hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care a făcut referiri în continuare, a analizat buna-credinţă a subdobânditorilor şi, în raport de probele administrate cauză a considerat că pârâtul fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum a motivat anterior, astfel că la data încheie contractului de vânzare-cumpărare exista o eroare comună şi invincibilă privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de înstrăina locuinţele intrate în patrimoniul său în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1999.
Aşadar, nu există nici o raţiune pentru a considera că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995.
În cazul de faţă dreptul pârâtului de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeaşi valoare cu drept reclamanţilor.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contra spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca şi Pinc contra Cehiei) care şi în caz Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilităţii raporturile juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele cai şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul constată că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este neîntemeiata întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamanta prin acţiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 art. 18 lit. c) şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obţinerii unei reparaţii în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
În opinia Tribunalului, prin această dispoziţie legală având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanţii.
Aşadar, în speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului şi într-un motiv de respingere a acţiunii formulate pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acţiunii formulate.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, or există un act normativ special potrivit căruia reclamanta urmează a primi măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptăţite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite calea obţinerii unei reparaţii natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
Având în vedere această dispoziţie legală se asigură respectarea principii stabilităţii circuitului civil şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu de preferinţă aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare Aşadar în raport de prevederile speciale ale Legii 10/2001, astfel cum am motivat anterior, acţiunea în revendicare este găsită neîntemeiată fără a considera ca dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamanţilor şi chiar şi în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat cu un neproprietar.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost 20), sunt supuse restituirii, în condiţiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deţinerea persoanelor juridice menţionate în text (regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă, altă persoană juridică ori dacă statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.
Transmiterea notificării are semnificaţia unei măsuri de precauţie, de prezervare a unui drept - la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 27 alin. (3) din Legea nr. 20/2001), pentru situaţia în care acţiunea în justiţie va fi soluţionată nefavorabil (şi deci, nu se poate obţine restituirea în natură a bunului). Aceasta întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.
Tribunalul a reţinut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ca o situaţie premisă de la care nu a existat nici o excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta nu a deţinut nici o hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
Reclamanta nu a formulat nici o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului şi existenţa dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acţiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâtă nu poate fi admisă şi nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Precizează că în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, reclamanta nu deţine în viziunea CEDO decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâţii deţine un drept actual asupra bunului, întrucât a dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume pârâţii.
Având în vedere că instanţa de judecată a procedat la respingerea cererii principale ca are ca obiect revendicare imobiliara ca neîntemeiată, pârâtul cumpărător obţinând astfel câştig de cauză, cererea de chemare în garanţie formulată de către acesta prin care se solicita în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice obligarea acestora la plata actualizata a preţului achitat pentru apartament şi la diferenţa de valoare dintre preţul de piaţă a apartamentului şi preţul actualizat, este rămasă fără obiect, pârâtul necazând în pretenţii faţă de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.I. iar prin decizia civilă nr. 5 din 7 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia tardivităţii apelului reclamantei.
Această decizie a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2583 din 18 martie 2001 cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe reţinându-se următoarele aspecte:
Citarea sau efectuarea comunicării actelor de procedură reprezintă o garanţie esenţială a dreptului la apărare şi a unui proces echitabil, elemente ce se circumscriu dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, implicit, principiilor ce guvernează procesul civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., înmânarea actelor de procedură se va face personal celui citat, iar în cazul clădirilor compuse din mai multe apartamente, dacă nu este indicată camera sau apartamentul în care locuieşte destinatarul, agentul va înmâna citaţia persoanei din familie sau cu care acesta locuieşte. Art. 92 alin. (4) din acelaşi cod prevede că, în cazul în care persoanele arătate nu voiesc să primească citaţia sau sunt lipsă, agentul va afişa citaţia pe uşa locuinţei celui citat, iar dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei de locuit, pe uşa principală a clădirii, încheind, de asemenea, proces-verbal despre toate acestea.
În speţă, din procesul verbal de comunicare rezultă că sentinţa civilă nr. 1917 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost comunicată reclamantei M.I.C. Constanţa la data de 06 martie 2009, pe dovada de comunicare a hotărârii fiind făcută menţiune a că hotărârea a fost afişată pe uşa principală a clădirii, întrucât nici o persoana de la pct. 1 nu a fost găsită.
Având în vedere că domiciliul ales de reclamantă pentru comunicarea actelor de procedură este o clădire cu mai multe apartamente situată în Bucureşti str. I.H. sector 2, procedura de comunicare a hotărârii prin afişare pe uşa principală a clădirii încalcă prevederile art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Simpla menţiune făcută în procesul verbal de îndeplinire a comunicării că hotărârea a fost afişată pe uşa clădirii, fără a se arăta şi apartamentul, face ca, în cazul clădirilor împărţite pe apartamente, procedura de comunicare să fie nulă.
De altfel, neregularitatea actului de comunicare a hotărârii instanţei de fond a fost invocată de către reclamantă în apel, însă instanţa a omis să analizeze acest aspect.
Aşa fiind, având în vedere că menţionarea locului unde s-a făcut afişarea citaţi ei este prevăzută de art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii, potrivit alin. (3) al aceluiaşi art., Înalta Curte a constatat că actul procedural este nul, lipsit de eficacitate, fiind săvârşit fără respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care consacră o prezumţie de vătămare în privinţa nulităţilor exprese.
Aşadar, decizia recurată prin care apelul reclamantei a fost respins ca tardiv cu ignorarea textelor de lege arătate mai sus, este nelegală.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 30 august 2011, iar prin decizia civilă nr. 64 din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în conflict de divergenţă s-a respins apelul reclamantei pentru următoarele considerente:
Reclamanta a invocat în mod succint întreaga problematică a revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, susţinând în esenţă faptul că în mod greşit prima instanţă a nu s-a pronunţat distinct asupra primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, faptul că în mod eronat s-a respins acţiunea în revendicare, din perspectiva faptului că buna credinţă poate converti un contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, lovit de nulitate într-un valabil, dar nu poate face ca un astfel de titlu să fie preferabil celui opus de fostul proprietar, în condiţiile în care legea nu cuprinde nicio dispoziţie care să statueze în mod expres această preferabilitate. De asemenea, s-a mai invocat şi faptul că nevalabilitatea titlului statului este de natură să vicieze contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care prevederile acestui act normativ reglementau doar situaţia imobilelor preluate de stat cu titlu, susţinând pe cale de consecinţă că dispoziţiile art 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidente, astfel că nu se pune problema măsurilor reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte prima critică, referitoarea nepronunţarea primei instanţe asupra nevalabilităţii titlului statului, Curtea are în vedere următoarele aspecte:
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special, ce reglementează materia restituirii proprietăţilor imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, prin art. 2 definesc noţiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a avut în vedere: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare; b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist; c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate; e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial; g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile; h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare; i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale anterior menţionate, în finalul art 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv şi orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit dispoziţiilor art 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil, indiferent că este vorba de un act normativ (ce constituie temeiul preluării) nelegal sau neconstituţional sau de o preluare în fapt.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 statuează că aparţin domeniului public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Din examinarea acestor prevederi legale rezultă criteriile ce trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil şi anume respectarea normelor juridice cu forţă juridică superioară: dispoziţiile legale şi constituţionale, precum şi cele internaţionale la care România era parte la acel moment.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost explicitate de legiuitor şi prin intermediul normelor metodologice, relevante fiind pentru speţa de faţă chiar dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care recunosc caracterul abuziv al preluării imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că părţile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului cu care statul deţine un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea constată că această chestiune ţine de regimul juridic al imobilului, pe care instanţa, învestită cu o astfel de acţiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunţa asupra posibilităţii retrocedării imobilului către foştii proprietari. De asemenea, Curtea are în vedere şi faptul că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, reprezentat de prevederile art 480 C. civ. trebuie soluţionată prin raportare la prevederile legii speciale (Legea nr. 10/2001), în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii. În concluzie, instanţa sesizată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., examinează, în prealabil soluţionării cererii de retrocedare, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat şi implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (care în art. 2 definesc şi explicitează pe larg această noţiune), cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008. Faţă de această situaţie, Curtea apreciază că nu se justifică, din punct de vedere al interesului, formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, motiv pentru care instanţa de apel consideră că raţionamentul tribunalului este corect, având în vedere că acest aspect a fost examinat, dar în mod justificat s-a reţinut că reprezintă o chestiune ce ţine analiza celui de-al doilea capăt de cerere, constituit de revendicarea imobilului în contradictoriu cu fostul chiriaş, cumpărător al acestuia în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
Curtea apreciază că această soluţie nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O., în condiţiile în care dreptul de a avea acces la o instanţă nu este încălcat şi trebuie precizat că acest drept nu este, în concepţia jurisprudenţei C.E.D.O., unul absolut şi pe cale de consecinţă, poate comporta anumite limitări sau restricţionări, cu condiţia să nu fie vorba de o atingere substanţială adusă dreptului, de natură să-l golească de conţinut. Cerinţa interesului constituie o condiţie legitimă, care vizează exerciţiul dreptului la acţiune şi care nu poate fi considerată drept o piedică contrară normelor convenţionale, care să bareze liberul acces la justiţie. Scopul pentru care a fost impusă o astfel de condiţie pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată este acela de descuraja formulare acţiunilor inutile, care încarcă fără sens rolul instanţelor de judecată. De asemenea, o astfel de soluţie nu poate fi considerată că ar contraveni dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care recunosc competenţa instanţelor de judecată de a tranşa asupra valabilităţi titlului statului. Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, acest aspect formează obiect de analiză pentru instanţă, în cadrul soluţionării capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând această chestiune, prin raportare la normele Legii nr. 10/2001 şi cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă în interesul legii.
Pentru a răspunde celorlalte critici formulate de reclamantă, s-a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor legii 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, instanţa este obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reţine că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, aşa cum este cazul în speţă, nu este suficientă pentru ca instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Pe cale de consecinţă, pentru a răspunde chestiunilor invocate de către reclamantă apelantă, s-a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menţionate, dacă aceasta deţine sau nu un bun în sensul C.E.D.O. şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează apelanta.
Pornind de la cele statuate de instanţa supremă prin decizia anterior menţionată, s-a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de Legea nr. 10/2001, după care instanţa de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuţie de către reclamantă şi care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008. S-a apreciat că se impune a se lămuri această problema şi din perspectiva celorlalte critici formulate de recurentă, referitoare la stabilirea preferabilităţii titlurilor prezentate de părţi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor şi regulilor juridice conform cărora se analizează acţiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun faţă de Legea nr. 10/2001, Curtea s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea specială şi acţiunea de drept comun, s-a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alin. al acestui art., legiuitorul a dat expresie principiului legalităţii, prin recunoaşterea valabilităţii contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, prin cel de-al doilea alin., a statuat asupra nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepţia bunei credinţe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispoziţiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alin. final al acestui art., legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu faţă de regimul juridic al nulităţii absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acţiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanţe de urgenţă.
În concepţia sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obţine de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Această concepţie a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pentru conturarea acestei optici, instanţa supremă a pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum şi anumite termene şi sancţiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.
Totodată, se apreciază ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisă calea acţiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie reţinut ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a mai reţinut că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu exista un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acţiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre legea 10/2001 şi acţiune in revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenţie legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa suprema recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenţiei, o soluţie contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil şi care are drept componenta de baza accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparaţie, Curtea reţină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., motiv pentru care instanţa de recurs consideră că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura şi conţinutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenţiei in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Această concepţie promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte timpul până la momentul efectiv al plăţii, aşa cum a statuat instanţa de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunţate în cauzele Katz şi Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere şi evenimentele care au survenit deciziilor Curţi Europene, şi anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât şi integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acţiunilor, urmând ca instanţa să le dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanţilor, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului(cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidenţa acestei noţiuni regăsim şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării lor prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare.
Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranţă legitimă în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, Curtea reţine că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că reclamanta a urmat procedura legilor speciale de reparaţie care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 cât şi în baza dispoziţiilor legii 10/2001, ambele nesoluţionate şi având în vedere că acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea reţine că reclamanta se poate prevala de un interes patrimonial(în ceea ce priveşte apartamentul revendicat în cauză), care intră în noţiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Pentru a stabili în concret conţinutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că acţiunea în revendicare dedusă judecaţii în prezenta cauză trebuie analizată şi prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepţia instanţei supreme exprimată prin decizia pronunţată în interesul legii, în sensul că acţiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual faţă de dificultăţile de funcţionare a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare şi faptul că intimata pârâtă este titularul actual al dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare perfectat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate, nu a fost contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute. Pe cale de consecinţă, intimata pârâtă se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
S-a declarat recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001 derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Susţinerea recurentului legată de motivarea necorespunzătoare şi eronată a hotărârii, este nefondată în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la obiectul dedus judecăţii, fiind arătate motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei de respingere a apelului. De altfel motivarea unei hotărâri este o problemă de conţinut şi nu de volum.
Astfel din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, care se completează cu cele ale legii 247/2005, sub aspectul plăţii despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, Curtea constă că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanta nu este îndreptăţită la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerinţelor acestui act normativ. Dând eficienţă prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că reclamanta ar putea fi îndreptăţiţi(sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care este vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950) să primească măsuri reparatorii prin echivalent, cel mai probabil sub forma despăgubirilor băneşti, având în vedere că, aşa cum rezultă din actele dosarului administrativ format în temeiul Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este reprezentată de Primăria Municipiului Bucureşti .
Având în vedere că reclamanţii nu au formulat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Curtea reţine că actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat prin expirarea termenului special de prescripţie stabilit de dispoziţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acest contract este considerat ca fiind perfect valabil, astfel că aspectele legate de respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză. Din această perspectivă, invocare problemei relei credinţe a pârâtei, respectiv a inaplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, pe ideea nevalabilităţii titlului statului nu pot fi examinate în actualul cadru procesual, în condiţiile în care aceste aspecte constituie elemente ce ţin de încheierea valabilă a contractului.
Spre deosebire de revendicarea de drept comun, în care se procedează la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, analizându-se exclusiv modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, titlurile părţilor fiind prezumate a fi valide (în condiţiile în care admiterea unei astfel de acţiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul şi nu la anularea acestuia), în cazul revendicărilor având ca obiect imobile preluate abuziv, instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008, a introdus în categoria criteriilor de analiză a preferabilităţii titlurilor părţilor şi noţiunea de bună/rea credinţă.
Aşa cum s-a arătat deja în analiza realizată anterior, foşti proprietari aveau posibilitatea să solicite anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/200, text de lege a cărui aplicabilitate în cauză, sub acest aspect, nu poate fi înlăturată de necesitatea de a da prioritate C.E.D.O. în cadrul unei acţiuni în revendicare. Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.
Neuzând de calea reglementată de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin expirarea termenului special de prescripţie, stabilit de alineatul final al acestui text de lege, actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat, astfel că aspectele legate de respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză pe cale incidentală) în prezenta cauză.
În speţa de faţă, având în vedere toate argumentele expuse anterior, precum şi faptul că actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 s-a consolidat sub aspectul validităţii, buna credinţă este un element care se prezumă absolut, în acest context, astfel că nu se impune examinarea acestei cerinţe. Pentru a răspunde în ce măsură buna credinţă conferă preferabilitate titlului pârâtului, faţă de cel al fostului proprietar, trebui pornit de la faptul că, potrivit celor statuate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008, criteriile, pe baza cărora se examinează acţiunea în revendicare şi se stabileşte, implicit, preferabilitatea unuia dintre titluri, nu se reduc la chestiunea bunei credinţe a fostului chiriaş, Înalta Curtea impunând necesitatea evaluării şi celorlalte elemente anterior expuse: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
În ceea ce priveşte despăgubirile pe care legea specială le recunoaşte în favoarea reclamantei pentru apartamentul în litigiu, s-a constatat că acordarea acestora se realizează în condiţiile Legii nr. 247/2005, titlul VII. Coroborând dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) cu art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriaşi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, entitatea competentă să soluţioneze notificarea (în prezent Primăria Municipiului Bucureşti), acordă măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 titlul VII. Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale anterior menţionate, Primăria Municipiului Bucureşti ar trebuit să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piaţă a apartamentului. Pe lângă aceasta Comisie, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor căreia i s-a acordat competenţa de a valida sumele finale de plată şi de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnaţi pentru stabilirea valorii bunurilor.
În vederea plăţii despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deşi acţiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă şi se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptăţite într-un termen rezonabil, Curtea apreciază că în momentul de faţă, se impune a se observa dacă acest fond a început sa funcţioneze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunţată în cauza Faimblat contra României.
În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o iniţiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanţa de recurs înţelege să-i dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat şi faptul că aceste chestiuni reliefează şi aspectele în privinţa cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenţia este sub semnul întrebării, în condiţiile în care convenţionalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanţa supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acţiunii în revendicare.
De asemenea pentru a stabili natura şi conţinutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanţii, Curtea are în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Athanasiu contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.
Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reţinând în esenţă că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanţă condiţională, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.
Este adevărat că în speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar, reclamanţii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanţa de contencios european în această cauză au relevanţă în sensul că se poate reţine în favoarea fostului proprietar existenţa unui bun în sensul Convenţiei (sub forma dreptului de proprietate) şi care să confere drept la restituire în natură doar în situaţia în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii revendicare, prin care instanţa să fi dispus retrocedarea imobilului.
Pe cale de consecinţă, în speţa de faţă, reclamanta are o notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi în baza Legii nr. 10/2001, nesoluţionate, aşa cum rezultă din relaţiile furnizate de comisiile de aplicare a acestor legi speciale, din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti. Dând eficienţă tuturor principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamanţii au un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea apartamentului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înţelege să acorde o reparaţie echitabilă.
Faptul că notificările reclamantei a nu au fost soluţionate până la acest moment de către unitatea deţinătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptăţite să obţină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă. Este vorba de decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, care va obţine astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum şi de decizia civilă nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/ dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deţinătoare şi nu se stabilesc de către Comisia Centrală.
Având în vedere că specific mecanismului de soluţionare a acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, în cazul în care acţiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabileşte preferabilitatea titlului unei părţi sunt stabilite de instanţa supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunţată în interesul legii.
Astfel se impune a fi analizate şi următoarele aspecte: securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum şi necesitatea protejării bunei credinţei a dobânditorului cu titlu oneros.
Primele două cerinţe referitoare la caracterul convenţional al Legii nr. 10/2001, precum şi existenţa unui bun în sensul C.E.D.O. a fost deja examinată în privinţa ambelor părţi, Curtea reţinând că ambele părţi se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei şi constatând totodată că se află în situaţia de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare şi a celorlalte criterii.
De asemenea, instanţa supremă în decizia anterior menţionată, a arătat că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 iar instanţa de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât şi pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.
Concepţia instanţei supreme, exprimată în decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată, este în deplină concordanţă cu sistemul de acordare a unei reparaţii reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât şi din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.
De remarcat este faptul că instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoaşterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligaţie statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, reprezintă în acelaşi timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, către fostul chiriaş.
Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată şi că se impune a fi aplicată şi în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Această soluţie se impune şi în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curţi, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege şi se respectă protecţia şi valoarea conferită de legiuitor bunei credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, sintetizând, Curtea s-a reţinut că reclamanţii sunt deţinătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidenţă dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., constând într-un drept de creanţă, reprezenta de despăgubirile băneşti pe care le va primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că recurenţii nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condiţiile în care pârâtă este beneficiara unui bun în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate. Faţă de toate aceste aspecte, Curtea reţine că soluţia instanţei de fond este corectă, în sensul că în mod legal s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă.
Apreciind că a răspuns la toate criticile formulate de apelanta reclamantă, Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar modul în care a fost soluţionată de instanţa de fond este corect deoarece s-a acordat semnificaţia cuvenită(aşa cum rezultă din cele statuate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii) faptului că şi pârâta, în calitate de fostă chiriaşă, cumpărător al imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 deţine un bun în sensul Convenţiei, reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care reclamantei nu i se poate recunoaşte decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părţi a fost examinată cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menţionată.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de apel, referitor la modul de realizare a procedurii de comunicare a sentinţei apelate, a făcut obiect de analiză de către instanţa supremă, tranşând asupra acestei chestiuni, astfel că nu se impune reexaminarea acestui aspect cu ocazia rejudecării cauzei.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge apelul reclamantei ca nefondat, menţinând sentinţa atacată ca legală şi temeinică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.I.C. Constanţa solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în ce priveşte prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport de legea internă şi decizia nr. 33/2007 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De altfel recurenta îşi întemeiază motivele de recurs pe opinia minoritară a instanţei de apel, pe care şi-o însuşeşte, în condiţiile în care prin această opinie i s-a recunoscut preferabilitatea titlului ei ca fiind unul originar şi mai bine caracterizat.
Se mai susţine că titlul chiriaşului cumpărător este afectat de reaua credinţă a pârâtului ce putea cu minime diligenţe să cunoască faptul că imobilul este revendicat.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel în analiza atât a motivelor de apel cât şi a obiectului dedus judecăţii a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de stat şi că examinarea acţiunii în revendicare se circumscrie criteriilor stabilite prin decizia nr. 33/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţiile unite, şi care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi restituirea imobilului, de existenţa unui bun în sensul Convenţiei.
Astfel pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă „un bun” în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocol, în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii:
În primul rând dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Statul respectiv.
Ca atare nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către Stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către Statul Român.
În al doilea rând Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.
Cel ce pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual, sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa C.E.D.O., şi ea cuprinde nu numai drepturile reale, aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire.
Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, Statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Astfel Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 prin care s-au stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada de 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Una din condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le îndeplinească pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege, ceea ce reclamanta a şi făcut de altfel.
În condiţiile formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a declanşat mecanismul legii speciale, ce recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent) ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă” în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi astfel apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Or, faţă de cele expuse, este de reţinut că reclamanta la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare nu formulase cerere în condiţiile Legii nr. 112/1955 pentru restituirea imobilului şi de altfel nu au fost întreprinse nici alte demersuri anterioare care să fie finalizate cu o hotărâre judecătorească de restituire,sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent) astfel că în mod legal instanţele anterioare au reţinut că reclamanta nu are un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să determine incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de această situaţie, sunt de reţinut şi câteva aspecte ce derivă din Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010 partea I.
Astfel în hotărârea Curtea Europeană a Drepturilor Omului sus evocată, au fost reţinute următoarele aspecte legate de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, şi anume:
„134.(...) „un recurent nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă”, de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. „(…) „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunului, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia C.E.D.O. a mai statuat în hotărârea sus evocată că „de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi Legea nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (142).
C.E.D.O. a mai apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Astfel din perspectiva celor expuse, de statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, urmează a se constata că întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre anterioară, dreptul la restituirea imobilului, din litigiu, nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei, motiv pentru care nu poate invoca protecţia acesteia.
De altfel mai este de reţinut că nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune formulată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, ori nu poate invoca existenţa unei „speranţe legitime” în legătură cu acesta.
„Simpla speranţă de restituire, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea Statului, în regimul politic anterior, nu reprezintă însă o „speranţă legitimă” privită ca „valoare patrimonială”, şi în consecinţă ca „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Cum imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantei se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale (acţiunea în revendicare a fost înregistrată la 24 octombrie 2007) sunt incidente dispoziţiile legii speciale, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşa fiind, în condiţiile în care recurenta nu a justificat existenţa unui drept de proprietate „actual”, a unui „bun” sau cel puţin a unei „speranţe legitime” în patrimoniul său, nici una din criticile aduse hotărârii instanţei de apel nu sunt fondate, şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I.C. Constanţa împotriva deciziei nr. 64A din data de 16 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7525/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7491/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
