ICCJ. Decizia nr. 7534/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7534/2012
Dosar nr. 9889/3/2004
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. 1735 din 12 august 2004, reclamanta I.D. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice, Primăria sectorului 1 Bucureşti, SC 3.C.I. SRL şi SC C.H. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei din 17 februarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a respins notificarea din 22 iunie 2001, privind restituirea în natură a imobilului teren, în suprafaţă de 18.733 m.p., şi două construcţii, situat în Bucureşti, şos. N., sector 1; obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului-teren şi construcţii identificat mai sus; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2004, încheiat între pârâtele Primăria sectorului 1 Bucureşti şi SC 3.C.I. SRL, devenit sau comasat cu SC C.H. SA; să dispună anularea dreptului de concesiune a terenului, acordat de Primăria sectorului 1 Bucureşti în favoarea pârâtelor SC 3.C.I. SRL şi SC C.H. SA; în subsidiar, în cazul în care o parte din suprafaţa de teren solicitată nu poate fi restituită în natură, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să-i înmâneze reclamantei titluri de valoare nominală folosite, exclusiv, în procesul de privatizare, la nivelul sumei ce reprezintă valoarea actuală de piaţă a terenului respectiv.
Prin sentinţa civilă nr. 1397 din 2 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor, mai puţin Ministerul Finanţelor Publice.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea faţă de această parte, ca atare.
În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 2459 din 17 februarie 2004, Primarul General al Municipiului Bucureşti a respins notificarea formulată de reclamanta I.D., privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Şos. N., sector 1, motivat de faptul că imobilul a fost preluat de stat înainte de anul 1945, astfel că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Înscrisurile depuse de către contestatoare, pe parcursul soluţionării cauzei, în dovedirea dreptului de proprietate, sunt actul de vânzare-cumpărare autentificat, prin care autorul său5 C.T.R., a cumpărat două corpuri pământ pentru cultură, unul de 7.518 m.p. şi celălalt de 6.265 m.p., situate pe moşia H., plasa B., judeţul Ilfov; actul de vânzare-cumpărare autentificat, prin care acelaşi autor cumpără 50 arii şi 12 centiarii situate pe moşia H., comuna B., şi procesul verbal, prin care s-a înscris, în cartea funciară, dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. V.M., compus din teren în suprafaţă de 1 ha şi 8.733 m.p. şi două corpuri de casă.
Din certificatul de moştenitor din 3 februarie 1992 eliberat de notariatul de Stat sector 1 Bucureşti rezultă că, în urma dezbaterii moştenirilor succesive, reclamanta este unica moştenitoare a numitului R.T.C., decedat în anul 1917.
În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului în litigiu, Tribunalul a reţinut că imobilul a fost expropriat conform hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, secţia I, decizia de expropriere din 15 februarie 1924, aşa cum rezultă din procesul verbal din 25 august 1940 al Primăriei municipiului Bucureşti -Comisia de inventariere a imobilelor publice sectorul 1 galben.
De asemenea, conform relaţiilor comunicate de Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală, prin adresa din 10 mai 2006, terenul identificat de expertul ing. C.C., în baza actelor prezentate de către contestatoare, este situat la adresa poştală Şos. N., şi reprezenta o secţiune dintr-o suprafaţă mai mare de teren expropriată cu plată pentru utilitate publică, conform Legii pentru crearea Parcului Naţional, adoptată prin Decretele regale nr. 2938/1910 şi nr. 2412/1912. Se mai arată că terenul în cauză reprezintă o secţiune din terenul Parcul H., înscris în cartea funciară cu nr. 47661, şi intabulat ca proprietate publică.
Deşi raportul de expertiză întocmit de ing. C.C. a fost anulat, concluziile acestuia cu privire la identificarea imobilului în litigiu sunt menţinute atât de expertul H.C., cât şi de către comisia formată din trei experţi, toate expertizele efectuate în cauză concluzionând că imobilul în litigiu, respectiv terenul în suprafaţă de 18.733 m.p., este parte componentă din incinta Parcului H. Nou, nr. cadastral 18725, înscris în C.F., prin încheierea din 19.10.2004, şi intabulat ca proprietate publică.
La solicitarea Tribunalului, serviciul arhivă, acte administrative, din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti a depus, la dosar, înscrisurile privind situaţia juridică a imobilului în litigiu, respectiv copii de pe tabelele de expropriere, planul referitor la formarea Parcului Naţional H. din anul 1943.
Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, Tribunalul a reţinut că suprafaţa de teren ce formează obiectul notificării a fost expropriată cu plată, conform Legii pentru crearea Parcului Naţional, adoptată prin Decretele regale nr. 2938/1910 şi nr. 2412/1912. Astfel, din matca nr. 1310/1935 rezultă că exproprierea s-a dispus în baza deciziei nr. 1/1924 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în baza Legii din 21.04.1912, în cadrul dosarului de expropriere existând şi certificatele de plată. De asemenea, din tabelele de expropriere depuse de către intimată rezultă că autorul contestatoarei a fost despăgubit cu contravaloarea imobilului expropriat.
Tribunalul a apreciat, ca nefondată, susţinerea contestatoarei referitoare la lipsa de identitate între suprafaţa de teren expropriată numitei E.R. şi cea revendicată de către contestatoare, ca aparţinând autorului său, C.T.R., motivat de faptul că cele trei expertize efectuate în cauză concluzionează că terenul în litigiu face parte din Parcul H., fiind intabulat ca proprietate publică.
De asemenea, din certificatul de moştenitor depus la dosar, rezultă că E.R. a fost bunica reclamantei, având aceiaşi moştenitori, în calitate de fii, fiice, ca şi defunctul R.T.C., invocat de reclamantă ca autor al său. Prin urmare, terenul în litigiu, dobândit de R.T.C., este unul şi acelaşi cu cel expropriat de la numita R.E.
Deşi contestatoarea susţine că autorul său se regăseşte înscris în cartea funciară, ca proprietar al unei suprafeţe de 18.733 m.p. şi două corpuri de casă, această împrejurare trebuie analizată prin prisma efectelor pe care le putea conferi o astfel de înscriere făcută de Comisia pentru înfiinţarea cărţii funciare provizorii în Bucureşti, în baza înscrisurilor prezentate, înscriere ce nu garanta nici existenţa şi nici valabilitatea dreptului, neputând fi considerată ca reprezentând titlul de proprietate asupra unor corpuri de casă ce nu apar în titlurile de proprietate şi nici în actele întocmite cu ocazia exproprierii.
Mai mult, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare concludente, existenţa sau, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate. În speţă, Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 18.733 m.p., a fost preluat în proprietatea statului prin expropriere cu plată, anterior anului 1945, astfel că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar, referitor la corpurile de construcţie, a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestora, sarcina probei revenindu-i conform art. 1169 C. civ.
Asupra cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 7 aprilie 2004, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 550/2002, Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 24 din Legea nr. 550/2002, sunt nule contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect spaţiile comerciale sau de prestări servicii, dacă au fost încheiate înainte de încheierea procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În speţă, pârâta societate comercială a contractat în baza unor premise de fapt care excludeau orice posibilitate de a cunoaşte o eventuală încălcare a normelor legale.
Astfel, la data cumpărării, intimata Primăria municipiului Bucureşti a atestat că nu există litigii asupra imobilului în cauză, notificări şi nici solicitări în evidenţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi cunoscut existenţa dispoziţiei contestate în prezenta cauză, aceasta fiind emisă la 17.02.2004, în raporturile cu terţii, termenul pentru contestarea acesteia apărea ca fiind împlinit la data încheierii celor două contracte ce vânzare-cumpărare.
Având în vedere, însă, respingerea contestaţiei împotriva dispoziţiei prin care a fost respinsă notificarea contestatoarei, aceasta din urmă nu mai poate justifica un interes în anularea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât nu mai poate dobândi proprietatea asupra celor două imobile construcţii, chiar anulate fiind contractele de vânzare-cumpărare. Numai în măsura în care contestatoarea justifică vocaţia concretă la restituirea în natură, poate proba interesul procesual pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Cum, în speţă, Tribunalul a reţinut că, pentru cele două construcţii, contestatoarea nu a prezentat titlu de proprietate, iar terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, a respins şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Totodată, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 face referire la spaţiile comerciale trecute în proprietatea statului în condiţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cum, în speţă, imobilul în litigiu a fost expropriat anterior anului 1945, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, în consecinţă, nici dispoziţiile Legii nr. 550/2002.
Pentru aceleaşi considerente, Tribunalul a respins şi cererea de constatare a nulităţii contractului de concesiune a terenului aferent construcţiei.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul a apreciat că excepţia este întemeiată, motivat de faptul că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată - contestaţie împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 şi constatare nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtul Municipiul Bucureşti şi SC 3.C.I. SRL, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există identitate între persoana pârâtului menţionat şi cel ce se pretinde a fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru toate considerentele arătate, Tribunalul, în baza art. 26 alin. (3) coroborat cu art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 880 A/29.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut că terenul revendicat de reclamantă, situat la adresa din şoseaua V.M., actuala adresă Şoseaua N., este în suprafaţă de 12.518 m.p. şi se suprapune, în totalitate, peste planurile de expropriere pentru Parcul Naţional, ediţia 1939 -1941, conform expertizei efectuată în faza apelului de către ing. F.M., şi face parte din domeniul public (pct. 4 din concluziile expertizei menţionate).
Terenul în litigiu a aparţinut, în proprietate, numitului R.T.C. şi a făcut obiectul exproprierii anterior anului 1940, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 pronunţată de Tribunalul Ilfov, iar, din notele scrise depuse în acel dosar de către Primăria municipiului Bucureşti, rezultă că s-a discutat inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor, printre cei remuneraţi fiind şi autorul reclamantei.
Ceea ce a fost stabilit cu certitudine în speţă, ca urmare a obiecţiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză iniţial, este că întregul teren ce a aparţinut defunctului C.T.R. se află în incinta Parcului H. şi că a fost expropriat în anul 1924, prin decizia de expropriere a Curţii de Apel Bucureşti, iar restul de teren, prin sentinţa deja menţionată, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în dosarul având ca obiect şi exproprierea terenului aparţinând SC P.B.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută prin expertizele efectuate în cauză, terenul ce a aparţinut defunctului C.T.R. a fost identificat ca făcând parte din domeniul public, iar identificarea nu lasă loc niciunui dubiu în ceea ce priveşte eventuale diferite proprietăţi aparţinând numitei E.R., C.R. sau C.T.R.; de altfel, E.R. a acţionat în calitate de reprezentant, potrivit actelor juridice existente la dosar.
Nu are nicio relevanţă, în speţă, că terenul a rămas în posesia persoanei expropriate, după data exproprierii, deoarece legea aplicabilă la data exproprierii prevedea această posibilitate, astfel că rămânerea în posesie, în acest caz, nu dovedeşte dreptul de proprietate asupra terenului; de asemenea, nici plata impozitelor nu reprezintă o prezumţie de proprietate, esenţial fiind actul juridic de expropriere - hotărârile instanţelor - prin care terenul a trecut în proprietatea statului (conform art. 13 din Legea exproprierii din anul 1864 şi art. 63).
Expertiza a stabilit că edificiile aparţinând pârâtei SC 3.C.I. SA nu se află pe terenul expropriat şi că niciuna dintre construcţiile care ar fi aparţinut autorilor reclamantei nu mai există în prezent.
Împotriva deciziei civile sus-menţionate a declarat recurs reclamanta I.D., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţele de judecată au încălcat, în mod grav, dispoziţiile legale incidente în cauză.
În mod greşit, Curtea de Apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935, terenul, astfel cum a fost identificat de expert, a fost expropriat.
Conform acestei hotărâri (al cărei dispozitiv îl redă reclamanta în cererea de recurs), doar se declară întemeiată măsura de expropriere pentru utilitate publică şi pentru a se realiza dezideratul de expropriere.
Sentinţa civilă nr. 1131/1935 a fost pronunţată în temeiul art. 20 din Legea din 1864 pentru „Expropriaţie în cazu de utilitate publică", fiind primul pas în realizarea transferului dreptului de proprietate.
Cel de-al doilea pas îl constituia evaluarea imobilului propus a fi expropriat pentru cauză de utilitate publică, etapă impusă chiar prin sentinţa civilă sus-menţionată şi reglementata de art. 39-56 din Lege.
În situaţia în care expropriaţii acceptă evaluările făcute de comisia de arbitri, art. 74 din Lege prescrie cel de-al treilea pas de urmat, menţionând că: „După depunerea indemnizaţiei şi după citarea părţilor interesate în termen de cinci zile, tribunalul hotărăşte punerea în stăpânire a administraţiei".
În concluzie, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în temeiul legii în vigoare în 1864 şi până la apariţia Legii nr. 33/1994, se realiza în trei etape: declararea măsurii exproprierii ca fiind una de utilitate publica; evaluarea imobilului, stabilirea indemnizaţiei ce urma a fi plătită expropriaţilor şi hotărârea tribunalului, de punere în posesie a administraţiei asupra bunului expropriat, după depunerea indemnizaţiei.
Neobservând faptul că nu s-au urmat etapele prescrise de lege pentru realizarea exproprierii pentru utilitate publică şi considerând sentinţa civilă nr. 1131/1935 ca fiind actul care a finalizat exproprierea, Curtea de Apel a încălcat Legea exproprierii din anul 1864, în baza căreia a presupus că a operat exproprierea.
Instanţa de apel a nerespectat şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., privind obligaţia de a afla adevărul judiciar.
Astfel, Curtea a reţinut, din notele scrise depuse în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa nr. 1131/1935, că „s-a discutat inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor, printre cei remuneraţi fiind şi autorul reclamantei".
Întemeindu-şi soluţia pe acest considerent, judecătorii apelului îşi susţin decizia pe presupuneri, iar nu pe probe, notele scrise neconstituind dovada stabilirii indemnizaţiei de către comisia de arbitri, cum prevede legea, şi nici dovada depunerii acesteia, în condiţiile art. 4.
Instanţa de apel mai reţine ca fiind „stabilit cu certitudine, în speţă, ca urmare a obiecţiunilor formulate de reclamantă..." că întregul teren ce a aparţinut lui C.T.R. se află în incinta Parcului H. şi că a fost expropriat prin decizia de expropriere nr. 1/1924.
Nu rezultă în ce condiţii obiectiunile formulate de reclamantă au determinat convingerea judecătorilor privind exproprierea imobilului.
Cert este că nici prin decizia nr. 1/1924 nu s-a finalizat o expropriere, şi, în niciun caz, pentru terenul ce a aparţinut lui C.T.R.
Decizia nr. 1/1924 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I soluţionează un apel formulat de E.R., ce avut ca obiect stabilirea unei indemnizaţii corecte pentru o suprafaţa de 9.932 m.p. teren în Parcul H., pe Şos. N.
În cazul în care terenul ce a aparţinut lui C.T.R. şi care, cu certitudine, se regăseşte în Parcul H., ar fi fost expropriat prin decizia nr. l din 1924, nu mai era necesară pronunţarea deciziei civile nr. im din 24 iulie 1935.
În mod evident, în 1935, prin decizia civilă nr. l 131 din 24 iulie, se declară de utilitate publică terenul aparţinând lui C.T.R., ce se afla în incinta Parcului H., împlinindu-se, astfel, prima etapă de expropriere, dispusă de Legea exproprierii din 1864.
În continuare, Comisia de arbitri, menţionată şi în decizia sus menţionată, stabileşte indemnizaţia ce urmează a fi primită de expropriat, prin decizia nr. 31 din 14 iunie 1939. Prin această decizie se încheie cea de-a doua etapă a operaţiei de expropriere.
A treia etapă şi ultima, constând, potrivit art. 74 din Lege, în constatarea de către tribunal, prin hotărâre, a depunerii indemnizaţiei şi, ca o consecinţă, punerea în stăpânire a administraţiei asupra imobilului, nu a mai avut loc.
Nu s-a dovedit, în speţă, de către pârâţi, care au susţinut perfectarea exproprierii în anul 1924, consumarea ceRON de-a treia etape a procesului de expropriere, constând în depunerea indemnizaţiei şi punerea în stăpânire a administraţiei asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat apărările făcute în faza apelului şi nu a înlăturat motivat actele depuse de această parte, din care rezultă că imobilul nu a făcut obiectul exproprierii înainte de anul 1944.
Astfel, Administraţia financiară a sectorului 1 Bucureşti certifică, prin adresa din 15 noiembrie 1992, că, pentru imobilul din Bucureşti, V.M., a fost deschis rol fiscal şi s-a plătit impozit de către moştenitorii lui C.T.R., în anii 1942-1950.
Matricola 2 - impozit pe clădiri, aflată la dosar, referindu-se la imobilul din Bucureşti, str. V.M., ce aparţine moştenitorilor lui C.T.R., conţine menţiunea (făcuta pe diagonala paginii): „Expropriat de Parcul de cultură şi odihnă H.; Sfat 10874 din 28 octombrie 1951".
Familia recurentei a locuit, în calitate de proprietară, în casa din Parcul H. până în anul 1951, când a fost evacuată.
În acest sens, în mod greşit instanţa de apel consideră că împrejurarea sus-menţionată nu prezintă relevanţă, deoarece trebuie coroborată cu dispoziţiile Legii din 1864, nerespectate, în sensul nedepunerii indemnizaţiei şi nepronunţării unei hotărâri judecătoreşti de punere în posesie a expropriatorului.
În plus, trebuie reţinut şi faptul plăţii impozitului pentru imobil de autorii reclamantei până în anul 1951.
Cu privire la imobilul în litigiu, între ascendenţii recurentei, SC P.B. (ce deţinea terenul în arendă din anul 1910 şi, parţial, din anul 1913) şi B.C.R. a intervenit o tranzacţie, încheiată în 1938, deci, la 3 ani de la pronunţarea sentinţei civile nr. 1131/1935 şi după un an de la decizia Comisiei de arbitri, din 14 iunie 1939.
În această tranzacţie se consemnează: „Cu începere de la 1 aprilie 1938 sus-numiţii succesori (ai lui C.T.R.) vor prelua posesia terenului aici specificat, fiindcă închirierea expiră la această dată.
Toate construcţiile făcute pe terenul în suprafaţa de 1 ha şi 5.485 m.p. trec în deplina proprietate a succesorilor defunctului C.T.R. din momentul autentificării şi transcrierii prezentei tranzacţii, folosindu-se cum vor crede de cuviinţă de ele".
Prin urmare, nu se poate reţine că exproprierea s-a realizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 1/1924, decizie care se referă la o suprafaţă de 9.932 m.p. teren expropriat de la R.E.
Pe de altă parte, deşi intenţia de expropriere era cunoscută de semnatarii tranzacţiei, aceştia au înţeles să identifice proprietatea şi proprietarii, indicând actele în baza cărora era deţinut terenul, descriind clădirile şi nominalizând proprietarii.
La 5 noiembrie 1941, Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare din Bucureşti întocmeşte procesul verbal, privind imobilul din Bucureşti, Şos. V.M., constând din 1 ha şi 6.733 m.p. teren şi două corpuri de case.
În „Partea I - datele privitoare la imobil" se trece parcela nr. 5/236 teren cu două corpuri de case în întindere de 1 ha şi 873 m.p., în compunerea menţionată în procesul verbal respectiv (descrisă şi în cererea de recurs).
În „Partea a II-a" se înscrie dreptul de proprietate al autorilor recurentei şi cotele corespunzătoare, aceştia fiind menţionaţi ca domiciliind în Bucureşti, Şos, V.M.
Tot în sensul încălcării art. 129 C. proc. civ. privind obligaţia instanţei de a stărui, prin toate mijloacele, la aflarea adevărului judiciar, recurenta susţine că aceasta nu a dezlegat şi următorul aspect:
Sentinţa civilă nr. 1131/1935 a vizat exproprierea unei suprafeţe de teren de 40.352 m.p., situat în Bucureşti, Şos. H., proprietatea Societăţii Anonime P.B.
În faţa Comisiei de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov, care a pronunţat decizia nr. 31/14.06.1939, la fixarea indemnizaţiei cuvenite expropriatei (societatea sus-menţionată), formulează cereri de intervenţie, printre alţii, şi moştenitorii defunctului C.T.R.
Ce anume au pretins intervenienţii nu rezultă din niciun act, iar Comisia respectivă, având doar competenţa de a stabili întinderea indemnizaţiei cuvenite pentru expropriere, nu a consemnat nimic în legătură cu aceste cereri de intervenţie, în cuprinsul Deciziei nr. 31/1939.
Instanţa avea obligaţia de a analiza situaţia care rezultă din actele menţionate mai sus.
Constatând lipsa unui act de transfer al proprietăţii asupra terenului care aparţinea autorilor recurentei, T.R. şi C.T.R., către Societatea Anonimă P.B., existenţa unor contracte de arendă a terenurilor în cauză, întocmite de C.T.R. (autentificate în 9 aprilie 1913 şi din 9 aprilie 1913, acesta din urmă prelungind un contract de arendare anterior, încheiat în 1910) încheiate pe termen de 85 ani şi tranzacţia intervenită între Societatea Anonimă P.B., B.C.R. şi autorii reclamantei, la 12 martie 1938, Curtea de Apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, în legătura cu terenurile şi imobilele edificate pe acestea, nu s-a pronunţat o instanţă cu privire la constatarea necesitaţii exproprierii pentru o cauză de utilitate publică.
În concluzie, recurenta susţine că imobilul, obiect al litigiului de faţă, nu a fost expropriat înainte de 1945, că, pentru acest imobil, autorii săi au plătit impozit până în 1951, au locuit în imobil până în acelaşi an, când au fost deposedaţi în mod abuziv.
Invocă şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, sens în care să se constate că imobilul a fost preluat de la moştenitorii lui C.T.R., astfel cum rezultă din adresa din 15 noiembrie 1992 emisă de Administraţia financiară sector 1 Bucureşti, şi că a fost expropriat în anul 1951, după cum rezultă din matricola nr. 2 - impozit pe clădiri privind imobilul din Bucureşti, str. V.M., menţiunea efectuată pe diagonala înscrisului.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în tot, a hotărârii recurate, admiterea apelului şi, pe fond, admiterea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei din 17 februarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Intimata pârâtă SC 3.C. - Complex Internaţional S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi de criticile susceptibile de încadrare în aceste motive de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurenta reclamantă a criticat decizia, în esenţă, deoarece, în mod greşit, Curtea a considerat că preluarea imobilului în litigiu a avut loc anterior anului 1945, ceea ce exclude aplicarea Legii nr. 10/2001, raportat la următoarele motive:
În mod greşit, aceeaşi instanţă a stabilit că terenul a fost expropriat prin sentinţa civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935, prin care doar se declara, ca fiind de utilitate publică, terenul aparţinând lui C.T.R., procedura exproprierii, prevăzută de Legea exproprierii din 1864, nefiind, însă, finalizată, determinat de împrejurarea că persoanele expropriate nu au încasat despăgubiri pentru imobilul preluat şi nici nu a fost emisă hotărâre de punere în stăpânire asupra bunului în favoarea administraţiei, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile din legea amintită.
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., cu privire la necesitatea aflării adevărului judiciar, determinant pentru soluţionarea cauzei, raportându-se la concluziile scrise depuse în dosarul finalizat prin sentinţa civilă sus-menţionată, din care a dedus că proprietarii au fost despăgubiţi, că a operat exproprierea terenului aparţinând autorului reclamantei şi că acesta face parte din incinta Parcului H. De asemenea, nu a lămurit pretenţiile formulate de intervenienţii moştenitori ai lui C.T.R. în dosarul instrumentat de Comisia de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov, cu competenţă în stabilirea indemnizaţiei cuvenite proprietarilor expropriaţi.
Prin decizia nr. 1/1924 nu a fost finalizată o expropriere, determinat de neîndeplinirea cerinţelor Legii exproprierii din 1864, şi această hotărâre nu a vizat terenul lui C.T.R., ci indemnizaţia cuvenită E.R., pentru o altă suprafaţă de teren decât cel din prezentul litigiu, de 9.932 m.p., situată în Parcul H., pe Şos. N.
Instanţa nu a analizat apărările reclamantei formulate în apel şi nu a înlăturat motivat înscrisurile depuse de aceasta în combaterea celor reţinute în dosarul de fond, în sensul că nu s-a realizat exproprierea imobilului anterior anului 1945.
Din actele dosarului rezultă că bunul în litigiu nu a fost expropriat anterior perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001, ci a fost preluat în mod abuziv, în anul 1951, când autorii reclamantei au fost evacuaţi din imobil.
În speţă, Curtea trebuia să procedeze la aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 faţă de adresa din 15 noiembrie 1992, emisă de Administraţia financiară a sectorului 1 Bucureşti, din care rezultă că terenul a fost preluat de la moştenitorii lui C.T.R., şi de consemnarea efectuată pe diagonala matricoRON nr. 2 (impozit pe clădiri) pentru imobilul din str. V.M., în sensul „Expropriat de Parcul de cultură şi odihnă H. din 28 octombrie 1951".
O parte dintre susţinerile arătate în precedent nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare şi de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar celelalte critici sunt nefondate.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel, în sensul că imobilul a fost expropriat în baza sentinţei civile nr. 1131 din 24 iulie 1935 a Tribunalului Ilfov, determinat de faptul că nu a fost epuizată procedura exproprierii prevăzută de Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică din anul 1864, susţinerile recurentei nu vor fi examinate din această perspectivă, deoarece nu vizează argumentele Curţii în pronunţarea soluţiei, aceasta nereţinând, în fapt, că exproprierea imobilului ar fi avut loc în baza acestei sentinţe, ci în baza deciziei de expropriere nr. 1/1924 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Raportându-se la sentinţa civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 a Tribunalului Ilfov, Curtea de Apel a menţionat, în considerentele deciziei recurate, că „terenul în litigiu a aparţinut în proprietate numitului R.T.C. şi a făcut obiectul exproprierii anterior anului 1940, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 pronunţată de Tribunalul Ilfov...", iar nu că terenul ar fi fost expropriat în baza sentinţei civile nr. 1131/1935.
Invocând sentinţa civilă sus-menţionată, ca probă în ceea ce priveşte exproprierea terenului în litigiu, iar nu ca decizie de expropriere a respectivului imobil, Curtea de Apel s-a referit la notele scrise depuse în dosarul soluţionat prin această hotărâre, de către Primăria municipiului Bucureşti. În cuprinsul notelor scrise respective, Primăria a menţionat, printre altele, decizia Comisiei de Arbitri din 9.05.1930, conform căreia s-a fixat preţul de 150 de RON/m.p. pentru terenul proprietatea lui C.R. (pct. 1 din note), arătând, în preambulul acestor note, că deciziile în care se indică preţuri cuprinse între 100-150 RON/m.p. pentru terenuri învecinate celui expropriat, de 40.352 m.p., aparţinând Societăţii P.B., reprezintă acte de comparaţie, avute în vedere la stabilirea preţului terenului expropriat de la această societate.
Prin urmare, în notele scrise, decizia de stabilire a cuantumului preţului/m.p. pentru terenul aparţinând autoului reclamantei a fost avut în vedere drept comparabil pentru preţul stabilit pentru un m.p. din terenul aparţinând Societăţii P.B.
Ca atare, în niciun caz, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi reţinut că sentinţa civilă nr. 1131/1935 a Tribunalului Ilfov, în dosarul căreia s-au depus şi notele scrise sus-menţionate, ar fi reprezentat decizia de expropriere a terenului din prezentul litigiu, din moment ce sentinţa respectivă nu face referire la terenul proprietatea lui C.T.R., ci la terenul în suprafaţă de 40.352 m.p., aparţinând Societăţii P.B., iar, în notele scrise, decizia de stabilire a preţului/m.p. pentru terenul autorului reclamantei a fost invocată doar ca act de comparaţie pentru stabilirea preţului datorat societăţii respective, expropriate.
Cum s-a arătat mai sus, Curtea a stabilit că terenul din prezentul litigiu a fost expropriat prin Decizia nr. 1/1924 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmând, astfel, soluţia primei instanţe, prin care s-a stabilit că exproprierea terenului lui C.T.R., care reprezintă o secţiune dintr-o suprafaţă mai mare de teren expropriată în acelaşi scop (terenul Parcul H.), a avut loc prin decizia menţionată, în baza Legii pentru crearea Parcului naţional din 21.04.1912, adoptată prin decretele regale nr. 2938/191 şi nr. 2412/1912.
Prin urmare, Curtea nu a reţinut, contrar celor susţinute de reclamantă, că terenul aparţinând lui C.T.R. a fost expropriat prin sentinţa nr. 1131/1935, ci prin decizia nr. 1/1924 a Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul actelor normative sus-arătate.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii, printre altele, motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Chiar dacă nu se prevede în mod expres, în cuprinsul textului de lege evocat, este fără dubiu că motivele de recurs trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, pentru a putea fi analizate de instanţa de control judiciar. Or, cum decizia nu s-a referit la sentinţa civilă nr. 1131/1935, ca decizie de expropriere, nici susţinerile recurentei privind această sentinţă, susţineri prin care se critică încălcarea Legii de expropriere din 1864 pentru neparcurgerea tuturor etapelor prevăzute de această lege, nu vor fî avute în vedere la soluţionarea cauzei de către prezenta instanţă.
Nu se poate reţine încălcarea art. 129 C. proc. civ., în sensul invocat de recurentă, nici cu privire la „deducţiile" instanţei de apel în legătură cu cele menţionate în cuprinsul notelor scrise depuse de Primăria municipiului Bucureşti, în dosarul finalizat prin sentinţa nr. 1131/1935, şi nici cu privire la măsurile pe care ar fi trebuit să le dispună pentru lămurirea pretenţiilor formulate de moştenitorii lui C.T.R. în dosarul de evaluare a indemnizaţiei cuvenite Societăţii P.B., pentru terenul care i-a fost expropriat, dosar în care aceste persoane au intervenit.
În primul rând, „deducţiile" instanţei raportat la înscrisurile administrate în cauză reprezintă „prezumţii judiciare", permise de legiuitor ca mijloc de probă, conform art. 1203 C. civ.
Pe de altă parte, ceea ce a reţinut instanţa de apel, ca situaţie de fapt, în raport de aceste prezumţii (în realitate, în raport de înscrisurile depuse în dosar), şi anume că, potrivit notele scrise formulate de Primăria municipiului Bucureşti, rezultă că, printre cei despăgubiţi, se află şi autorul reclamantei, reprezintă un aspect de fapt, care nu mai poate fi reevaluat în recurs faţă de abrogarea, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. şi care permitea analiza, în recurs, a situaţiei de fapt, în raport de probele administrate.
În ceea ce priveşte lămurirea pretenţiilor moştenitorilor autorului reclamantei, intervenienţi în dosarul de evaluare a despăgubirilor cuvenite Societăţii P.B., pentru terenul expropriat, şi acest aspect se referă la o chestiune care vizează necesitatea administrării unui anumit probatoriu în soluţionarea cauzei, în aprecierea căreia instanţa de apel este singura care decide şi nu poate forma obiect de examinare al instanţei de recurs, pentru considerentele deja arătate, privind abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
A mai susţinut recurenta că nu rezultă în ce modalitate obiecţiunile formulate de aceasta la raportul de expertiză pot determina convingerea instanţei în sensul că terenul în litigiu se află în incinta Parcului H. şi că a fost expropriat prin decizia nr. 1/1924.
Curtea de Apel nu a reţinut aceste aspecte în raport de obiecţiunile formulate de reclamantă la expertiza iniţială, ci în raport de răspunsul experţilor dat în urma admiterii obiecţiunilor respective, iar concluzia instanţei în raport de acest răspuns, care constituie un mijloc de probă în stabilirea situaţiei de fapt, nu poate fi cenzurat de prezenta instanţă, deoarece reprezintă un motiv de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, incompatibil cu structura actuală a recursului.
Referitor la împrejurarea că decizia de expropriere nr. 1/1924 a Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi considerată act de expropriere, deoarece nu a fost finalizată procedura de expropriere prevăzută de Legea din 1864 şi, pe de altă parte, deoarece nu se referă la terenul în litigiu, nici aceste susţineri nu pot fi primite.
În legătură cu primul aspect, instanţa a reţinut că terenul aparţinând lui C.T.R. a fost expropriat prin decizia sus-menţionată, anterior anului de referinţă prevăzut în Legea nr. 10/2001, respectiv anul 1945.
Criticile recurentei în sensul că procedura exproprierii nu a fost finalizată vizează legalitatea procedurii de expropriere, iar nu momentul la care preluarea imobilului a avut loc „în fapt" (dacă susţinerile recurentei ar fi corecte). Or, emiterea deciziei nr. 1/1924, reţinută ca act doveditor al exproprierii de către Curte, trebuie considerată ca reprezentând confirmarea îndeplinirii uneia dintre etapele exproprierii sau, cel puţin, ca relevând intenţia statului, de a expropria imobilul obiect al deciziei respective.
Această decizie se plasează anterior anului 1945 şi, prin urmare, preluarea bunului (fără titlu valabil, dacă nu au fost respectate toate etapele procedurii exproprierii, sau cu titlu valabil, în caz contrar) a avut loc în afara perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi determină inaplicabilitatea acestui act normativ în speţa de faţă, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel.
Nelegalitatea procedurii exproprierii, potrivit susţinerilor recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor din legea cadru din anul 1864, nu poate fi verificată decât într-un anumit cadru procesual, determinat, printre altele, şi de temeiul juridic invocat de parte în procesul respectiv. Or, Legea nr. 10/2001, care reprezintă temeiul juridic al contestaţiei formulate de reclamantă în litigiul de faţă, nu poate servi drept cadru al verificării legalităţii exproprierii, deoarece, faţă de momentul preluării (cu titlu, fără titlu valabil sau în fapt), nu este incidenţă în speţa de faţă.
În concluzie, legalitatea exproprierii în raport de Legea din 1864 nu poate fi verificată în procesul de faţă, iar caracterul legal sau nu al măsurii de preluare a imobilului are relevanţă pentru forma de reparaţie cuvenită reclamantei, dar într-un cadru legal corespunzător stabilit în dosar, şi fără să aibă influenţă în ceea ce priveşte momentul preluării, care a fost determinat ca plasându-se anterior anului 1945, respectiv în anul emiterii deciziei nr. 1/1924.
În sensul că nu legalitatea măsurii determină stabilirea momentului preluării (care, cum s-a arătat, poate avea şi caracter nelegal) sunt şi dispoziţiile art. 1.3. lit. a) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, conform cărora „Aprecierea preluării ca fiind abuzivă se va circumstanţia în funcţie de următoarele elemente:
a) incidenţa "preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege. Pentru cazul special prevăzut la art. ll din lege situaţia respectivă se încadrează în prevederile legii atunci când deposedarea s-a făcut prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).
Prin urmare, din moment ce, conform textului de lege sus-menţionat, exproprierea este considerată, în orice situaţie, ca având caracter abuziv, determinat de lipsa despăgubirilor echitabile, deci, de „neîndeplinirea uneia dintre etapele care să justifice o expropriere legală" (cum susţine recurenta), este fără dubiu că nu doar exproprierile legale fac obiectul Legii nr. 10/2001, ci şi cele care nu respectă condiţiile legii sub imperiul căreia s-a iniţiat procedura exproprierii. în consecinţă, relevant, pentru stabilirea incidenţei Legii nr. 10/2001, nu este caracterul măsurii de preluare, care să fi fost mereu legal (în opinia recurentei), ci momentul preluării, care, în speţă, cum s-a arătat deja, a fost considerat ca fiind cel al emiterii deciziei de expropriere, anterior anului 1945, şi care înlătură, astfel, aplicarea acestei legi în cauza de faţă.
Decizia instanţei de apel este corectă în acest sens, faţa de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora fac obiectul acestei legi doar imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.
Ca atare, cum actul normativ sus-menţionat nu este incident în cauză, instanţa de recurs nu poate verifica în acest cadru procesual legalitatea măsurii exproprierii imobilului în litigiu raportat la Legea din 1864, această chestiune neavând relevanţă, în condiţiile arătate, pentru stabilirea momentului în care imobilul a fost preluat.
În ceea ce priveşte împrejurarea că decizia de expropriere nr. 1/1924 ar viza un alt teren decât cel în litigiu, respectiv suprafaţa de 9.932 m.p., aparţinând E.R., nici această chestiune nu poate forma obiect de analiză în recurs, deoarece critica combate un aspect de fapt stabilit în sens contrar de Curtea de Apel, în raport de probele administrate în cauză. Cum s-a arătat în precedent, reevaluarea situaţiei de fapt stabilită de instanţele anterioare este incompatibilă cu structura recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Criticile referitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat apărările reclamantei formulate în această fază procesuală şi nu a înlăturat motivat înscrisurile depuse de aceeaşi parte în combaterea faptului că exproprierea imobilului în litigiu s-a realizat prin decizia nr. 1/1924 a Curţii de Apel Bucureşti vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care s-a motivat decizia atacată şi, ca atare, vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Susţinerile sunt neîntemeiate.
Decizia recurată conţine analiza situaţiei de fapt stabilită de Curte în raport de probele administrate în cauză, într-o formă sintetică, dar pe deplin lămuritoare, instanţa procedând, inclusiv, la înlăturarea apărărilor reclamantei formulate în legătură cu momentul preluării imobilului.
Astfel, instanţa reţine că „nu prezintă relevanţă faptul că terenul în litigiu a rămas în posesia persoanei expropriate după data exproprierii, deoarece legea aplicabilă la data exproprierii prevedea această posibilitate, astfel că rămânerea în posesie, în acest caz, nu dovedeşte dreptul de proprietate asupra terenului. De asemenea, nici plata impozitelor nu reprezintă o prezumţie de proprietate, esenţial fiind actul juridic de expropriere - hotărârile instanţelor - prin care terenul a trecut în proprietatea statului (conform art. 13 şi art. 63 din Legea exproprierii din anul 1864...)".
Prin urmare, Curtea a răspuns la acele apărări formulate de reclamantă, în sensul că preluarea a avut loc în mod abuziv, în anul 1951, determinat de plata impozitelor până în acest an, de autorii părţii, şi de împrejurarea că familia acesteia a locuit în imobil până în acelaşi an.
Nu este necesar ca, în cadrul hotărârii, instanţa să se refere la fiecare aspect de fapt şi la fiecare mijloc de probă, nu trebuie să analizeze fiecare argument invocat de parte, fiind suficient să răspundă printr-un considerent comun criticilor care constituie motive de apel, cu condiţia ca, din hotărâre, să rezulte în mod clar şi elocvent convingerea instanţei care a determinat pronunţarea unei anumite soluţii. Este corect ca, şi într-o formă sintetică, instanţa să-şi expună raţionamentul în baza căruia a pronunţat hotărârea şi care implică prezentarea situaţiei de fapt raportat la probele administrate în cauză şi indicarea textelor de lege incidente, sens în care Curtea a procedat, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte concluzia la care a ajuns Curtea de Apel în raport de situaţia de fapt stabilită, în urma înlăturării apărărilor părţilor sub anumite aspecte, această chestiune reprezintă tot un aspect de temeinicie a hotărârii, necenzurabil în recurs, pentru argumentele expuse mai sus.
Susţinerile recurentei în sensul că preluarea bunului a avut loc în anul 1951, raportat la plata impozitelor de autorii săi până în anul 1951, la menţiunile din matricola nr. 2 - impozit pe clădiri, la ocuparea imobilului de familia recurentei până în acelaşi an, la cele ce rezultă din tranzacţia încheiată în anul 1938, între autorii părţii, Societatea P.B. şi B.C.R., la menţiunile din procesul verbal întocmit de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, la contractele de arendă încheiate de C.T.R. în anii 1910 şi 1913 sunt, de asemenea, chestiuni de fapt, ce nu vor fi analizate în recurs pentru argumentele deja expuse, în mai multe rânduri, în precedent, privind aspectele care ţin de temeinicia deciziei.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în vederea stabilirii anului preluării imobilului, raportat la adresa emisă de Administraţia financiară a sectorului 1 Bucureşti şi la matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri) privind imobilul din comuna H., str. V.M., susţinerile recurentei nu sunt întemeiate.
Textul de lege sus-menţionat prevede că „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Susţinerea recurentei, în sensul că imobilul s-a aflat în proprietatea autorilor săi până în anul 1951, raportat la consemnările din cele două înscrisuri sus-menţionate, nu poate fi primită, prin aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în primul rând, cele două înscrisuri nu vizează relaţii privind persoana proprietarilor, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, care să rezulte dintr-un act normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, ci cuprind relaţii în legătură cu exproprierea imobilului, provenite din adresa nr. 30874/1951 emisă de Sfatul Popular (nu rezultă din ce rază teritorială), înscris care nu poate constitui un act normativ sau de autoritate, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită cerinţa inexistenţei unor probe contrare, prevăzută în acelaşi text de lege, privind momentul preluării imobilului, deci momentul până la care se poate considera că a existat dreptul de proprietate asupra bunului în patrimoniul persoanei deposedate (prima ipoteză din art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001). În speţă, instanţele anterioare au avut în vedere anumite probe (înscrisuri, expertize în ceea ce priveşte identificarea imobilului), în baza cărora au stabilit momentul preluării ca fiind în anul 1924, şi care reprezintă probe contrare înscrisurilor invocate de recurentă, în vederea stabilirii unui alt moment al preluării, respectiv anul 1951.
În concluzie, Curtea de Apel a constatat, în mod corect, că Legea nr. 10/2001 nu este incidenţă, în prezenta cauză, faţă de momentul preluării imobilului în litigiu, anterior anului 1945, şi de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din actul normativ în discuţie.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Conform art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC 3.C. – C.I. SRL, reduse în condiţiile art. 274 alin. (3) din acelaşi cod, reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.
Prezenta instanţă a procedat la reducerea onorariului de avocat, de la suma de 12.400 RON la suma de 5.000 RON, în condiţiile textului de lege sus menţionat, deoarece a apreciat că suma iniţială este nejustificat de mare faţă de activitatea desfăşurată de apărătorul intimatei, constând în depunerea întâmpinării şi a notelor scrise, precum şi în participarea la un singur termen de judecată, cel din 26 noiembrie 2012, la care cauza a rămas în pronunţare şi a fost soluţionată astăzi, 11 decembrie 2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva deciziei nr. 880 A/29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta reclamantă I.D. să plătească intimatei pârâte SC 3.C. – C.I. SRL suma de 5.000 de RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6221/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7525/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
