ICCJ. Decizia nr. 1002/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1002/2013
Dosar nr. 47840/3/2009
Şedinţa publică din 27 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă sub nr. 47840/3/2009 la data de 03 decembrie 2009, reclamantul D.I.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii I.C. şi F.H., V.M.Y.A., Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primar, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor I.C., F.H. şi V.M.Y.A., la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse de la imobilul situat in Bucureşti, a căror valoare o estimează la suma de 50.000 lei; obligarea pârâţilor Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor Publice si Municipiul Bucureşti prin primar, la restituirea preţului de piaţa al imobilului situat în Bucureşti, achiziţionat de către reclamant conform contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, preţ care îl estimează la suma de 1.000.000 lei; obligarea paraţilor la plata de daune morale ca efect al presiunilor si suferinţelor psihice create reclamantului pe parcursul celor aproximativ 12 ani de litigii în urma cărora a rezultat evicţiunea sa de bunul imobil situat în Bucureşti, al căror cuantum îi precizează la valoarea de 100.000 lei; obligarea paraţilor la suportarea cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul demers judiciar şi a celor din care a rezultat evicţiunea; precum şi să se constate un drept de retenţie in favoarea reclamantului asupra imobilului situat Bucureşti, drept ce urmează a garanta achitarea de către paraţii I.C., F.H. si V.M.Y.A. a despăgubirilor reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile aduse de către reclamant imobilului de care a fost evins.
Prin sentinţa civila nr. 659 din 26 mai 2006, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus obligarea reclamantului la a lasă în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti.
Pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă din 28 iunie 2010 tribunalul a luat act numai de renunţarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu V.M.Y.A., respingând cererea cu privire la ceilalţi pârâţi persoane fizice, faţă de opoziţia acestora şi faţă de momentul procesual la care cererea a fost formulată.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă prin sentinţa civilă nr. 2004 din 22 decembrie 2010 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.I.F., în contradictoriu cu pârâţii I.C., F.H., Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului preţul de piaţă al imobilului, respectiv suma de 70.437 euro, echivalent în lei la data plăţii; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii I.C. şi F.H., ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a tuturor pârâţilor la plata de daune morale, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul să plătească pârâţilor I.C. şi F.H. suma de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Obligaţia de restituire a valorii de piaţă a imobilului revine Ministerului Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din legea nr. 112/1995, motiv pentru care excepţia invocată s-a respins.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 501 din legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptăţit să primească valoarea de piaţă a imobilului cu privire la care s-a admis acţiunea în revendicare.
Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulaţie a bunului ca fiind de 49.600 euro pentru construcţie (fila 144) şi 20.837 euro pentru teren ( 18,44 mp * 1130 euro /mp- fila 149).
Prin urmare, tribunalul a reţinut valoarea de piaţă a imobilului (construcţie şi teren) ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare ca fiind de 70.437 euro.
Situaţia reclamantului se încadrează în ipoteza vizată de articolul precitat, împotriva sa fiind admisă acţiunea în revendicare a foştilor proprietari. Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit să fie despăgubit cu valoarea de piaţă a imobilului de care a fost evins, stabilită la 70.437 euro, astfel încât tribunalul va admite cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, obligându-l pe acesta să plătească reclamantului suma de 70.437 euro, echivalent în lei la data plăţii.
Din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că îmbunătăţirile indicate în cererea de chemare în judecată nu au fost realizate de reclamant.
Tribunalul a reţinut, astfel cum de altfel şi reclamantul a recunoscut, că în anul 2004 a închiriat imobilul către SC C. SRL, iar ulterior, unei alte societăţi comerciale.
Cât priveşte daunele morale pretinse de reclamant pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat de cei 12 ani de procese legate de acest imobil, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, reţinând în acest sens faptul că reclamantul nu a indicat cauza cererii de chemare în judecată şi în plus, nu a făcut dovada prejudiciului pretins, mai ales în condiţiile în care reclamantul nu a fost chemat abuziv în judecată, drept dovadă stând chiar faptul că acesta a pierdut procesul în care a fost chemat în calitate de pârât.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a reclamantului în raport cu pârâţii persoane fizice, cererea formulată împotriva a fost respinsă, tribunalul obligând reclamantul să plătească pârâţilor I.C. şi F.H. suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar.
La data de 24 ianuarie 2011 reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale, în temeiul art. 281 C. proc. civ., în sensul că suma la care a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice este de 86.237 euro, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, şi nu de 70.437 euro, cum greşit s-a menţionat în dispozitivul hotărârii.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă prin încheierea din 21 ianuarie 2011 a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, arătând că suma la care a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice, nu este rezultatul unei erori materiale, ci rezultatul aprecierii probei cu expertiză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Finanţelor Publice şi D.I.F.
Reclamantul a criticat sentinţa arătând că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1336 C. civ., pentru evicţiunea totală intervenită prin sentinţa civilă nr. 659 din 26 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă prin care a fost obligat să lase în proprietate şi posesie imobilul.
Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive.
Al doilea motiv de apel a privit greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele de apel invocate de ambele părţi Curtea le-a respins ca nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca nefondat.
Motivul de apel privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune, Curtea l-a apreciat ca nefondat, întrucât, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat, plătit de către chiriaşi ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă ope legis (in virtutea legii) şi această normă specială derogă de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulităţii si restituirea prestaţiilor de către vânzătorul care se presupune ca ar fi încasat preţul.
Dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situaţia în care chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare iniţiată de fostul proprietar al imobilului.
Pe de altă parte, dispoziţiile legii sunt contradictorii, întrucât şi în ipoteza prevăzut de art. 50 şi art. 501, chiriaşul cumpărător pierde bunul, fie prin desfiinţarea contratului, fie urmare admiterii acţiunii în revendicare, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea legii.
Faţă de această incoerenţă legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia, o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum şi dispoziţiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.
De asemenea, Curtea a avut în vedere şi art. 6 din C.E.D.O., în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părţilor un proces echitabil.
Curtea a mai reţinut şi împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 659 din 26 mai 2006 a Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă s-a admis acţiunea formulată de fostul proprietar şi urmare a comparării de titluri, reclamantul a fost obligat să lase în proprietate şi posesie imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apelul formulat de reclamant a fost apreciat ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Conform declaraţiei autentificate sub nr. 1158 din 2 iunie 2004 de Biroul Notarului Public T.E.L. apelantul D.I.F. a declarat că este de acord ca SC C. SRL, societatea căreia i-a închiriat imobilul, să poată schimba sistemul de încălzire a imobilului, instalând o centrală proprie şi să poată edifica o scară de acces din exterior direct în interiorul imobilului.
Ulterior, la data de 10 martie 2010, pe parcursul soluţionării prezentei cauze, reclamantul – apelant a solicitat în scris societăţii SC C. SRL să i se pună la dispoziţie facturile ce reprezintă investiţiile efectuate la imobil, în perioada în care a deţinut contract de închiriere şi să confirme că investiţiile efectuate au fost recuperate din cuantumul chiriei.
Prin urmare, apelantul nu a dovedit, în condiţiile legii, o diminuare a patrimoniului său, motiv pentru care în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins şi acest apel ca nefondat.
Împotriva deciziei nr. 237A din 5 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Se consideră că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă este netemeinică şi nelegală, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere următoarele considerente:
În mod greşit instanţa a menţinut obligarea pârâtului la plata sumei de 70.437 euro în echivalent în lei, la data plăţii reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu, motiv pentru care se reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel, se consideră ca în speţă Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă; nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1997 dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, el este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Mai mult, instanţa de fond cât şi cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi prin urmare, este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanţie pentru evicţiune.
În subsidiar, se consideră că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţa al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de către chiriaşi.
Prin urmare, reclamantul, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, trebuia să aibă cunoştinţă de faptul că, în ceea ce priveşte calitatea de proprietar al vânzătorului, existentă o cerere de restituire cu privire la imobilul în litigiu formulată de fostul proprietar.
Mai mult decât atât, se consideră că este inadmisibilă obligarea instituţiei la restituirea preţului de piaţă în cuantum de 70.434 euro, în echivalent în lei la data plăţii, în condiţiile în care reclamantul a achitat pentru imobilul în litigiu suma de 7.578.005 rol, cu mult sub valoarea solicitată prin acţiune şi acordată de instanţa de fond.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile recurentului Ministerul Finanţelor Publice, se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, se susţine greşita interpretare a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, art. 1341 C. civ., art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice, precum şi greşita obligare a sa la plata valorii de piaţă a imobilului în litigiu, susţineri ce nu pot fi însă primite.
Referitor la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice în cadrul raportului juridic litigios rezultat din evicţiunea produsă reclamantului prin revendicarea imobilului de către foştii proprietari şi pierderea, de către acesta, a posesiei şi proprietăţii asupra imobilului, se consideră că admiterea acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari constituie cauza reală a evicţiunii în speţă.
Aşa cum stipulează dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului, care poate fi cel de piaţă sau cel actualizat, conform distincţiilor făcute de prevederile primelor două alineate ale acestui text de lege, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Interpretând coroborat dispoziţiile legale anterior enunţate, statul îşi execută obligaţiile financiare care îi incumbă prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice, regulă care şi-a găsit expresia şi în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Restituirea preţului, ce urmează a fi plătit foştilor chiriaşi cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, se va face din fondul extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui normativ, care se va alimenta din următoarele surse:
a) sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor;
b) sumele obţinute din lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinaţie, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 91/1993*) privind datoria publică.
Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli în următoarea ordine:
a) plata despăgubirilor cuvenite - în condiţiile prezentei legi - proprietarilor şi moştenitorilor acestora;
b) plăţi pentru restituirea împrumuturilor contractate şi plata costurilor care decurg din aceste împrumuturi de stat;
c) construirea de locuinţe, care să fie repartizate cu prioritate chiriaşilor aflaţi în situaţia prevăzută la art. 5 alin. (3).
Având în vedere că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din legea nr. 10/2001, reprezintă o consacrare a acestei reguli, precum şi caracterul dispoziţiilor art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, de norme de protecţie socială a unei categorii din populaţie, Curtea reţine că în cauzele, având ca obiect pretenţii solicitate în condiţiile art. 50, respectiv art. 501 din legea specială, restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, astfel că nu există nici un impediment pentru punerea în executare a hotărârii.
Instanţa de control judiciar a apreciat în mod corect că obligaţia de plată a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanţelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Curtea a considerat că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care a revenit, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanţelor Publice, deşi nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, preţul plătit de foştii chiriaşi, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia plăţii preţului reactualizat sau de circulaţie din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existenţa fondului extrabugetar, drept sursă de finanţare a acestor plăţi, oferă încă un argument pentru a da eficienţă dispoziţiilor legii speciale faţă de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare cumpărare nu reprezintă expresia libertăţii contractuale, aceasta realizând în condiţiile speciale stabilite de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind şi faptul că preţul preferenţial (inferior celui de piaţă) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reţinut de către vânzător ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. În acest context, Curtea reţine că unităţile care realizau înstrăinarea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist acţionau de fapt ca mandatari fără reprezentare ai statului, preţul obţinut în urma vânzării nefiind încasat de către vânzător ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziţia recurentului pârât.
Potrivit dreptului comun, restituirea prestaţiilor reciproce, expresia respectării principiului „restitutio in integrum”, care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, operează între părţile contractante, însă potrivit prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legea specială derogă de la această regulă, instituind prin textul articolului anterior menţionat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (fiind vorba de vânzătorul obligat la restituirea preţului). Această prevedere legală îşi are raţiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului reactualizat sau de piaţă, în funcţie de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiţii).
Cu privire la principiul relativităţii efectelor contractului, deşi se constată justeţea susţinerilor recurentului în sensul că actul juridic dă naştere la drepturi şi obligaţii doar în favoarea, respectiv în sarcina părţilor contractante, neputând afecta situaţia juridică a terţilor, Curtea reţine că apărările recurentului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care există o dispoziţie legală care prevede expres obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foştilor chiriaşi, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul legii nr. 112/1995. Raţiunile pentru care legiuitorul a optat pentru o astfel de soluţie legislativă au fost prezentate în cele ce preced.
Pentru a argumenta în drept obligaţia vânzătorului, adică a autorităţii administrativ teritoriale de a plăti despăgubirile datorate foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor potrivit Legii nr. 112/1995, recurentul s-a prevalat de dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 C. civ., care reglementează evicţiunea în cazul contractului de vânzare cumpărare.
Pe fondul cauzei, din examinarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, potrivit celor arătate anterior, Curtea reţine că singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situaţiile în care există îndreptăţirea foştilor chiriaşi cumpărători ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, de a primi preţul de piaţă, de situaţiile în care aceştia sunt îndreptăţiţi să primească doar preţul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Speţa dedusă judecăţii în cauza de faţă prezintă o particularitate care constă în faptul că reclamantul a pierdut proprietatea imobilului în urma admiterii acţiuni în revendicare, formulată de fostul proprietar şi s-a respins în mod irevocabil acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, s-a pus problema stabilirii prevalenţei între reexaminarea îndeplinirii cerinţelor de validitate prevăzute de Legea nr. 112/1995, în condiţiile în care dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 permit acest lucru instanţei, sesizate cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii, întemeiate pe acest text de lege şi puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins irevocabil acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, reţinându-se că nu există motiv de nevalabilitate a contractului, reclamantul din prezenta cauză fiind de bună credinţă.
Potrivit principiului relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti, actul jurisdicţional nu poate crea drepturi, respectiv impune obligaţii în folosul, respectiv în sarcina altor persoane decât părţile litigante şi avânzii lor cauză. Însă acest lucru nu permite terţilor să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat, sub aspectul situaţiei de fapt şi de drept, prin hotărârea irevocabilă.
Puterea de lucru judecat este cel mai important efect procesual al actului jurisdicţional, unul dintre caracterele acesteia fiind exclusivitatea, în sensul că nu permite desfăşurarea unui nou proces între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Acest caracter se corelează cu aspectul pozitiv pe care în prezintă puterea de lucru judecat în sensul că, partea care a câştigat procesul, se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că cerinţele legale pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare au fost deja analizate prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare.
Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că instanţele de fond şi apel a dat în mod corect eficienţă juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti. În condiţiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv şi irevocabil, faptul că cerinţele prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 sunt îndeplinite, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat.
De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci şi considerentele care explică dispozitivul şi care susţin în mod necesar soluţia consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, care este ataşat în principal dispozitivului, dar care se extinde şi asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor anterior arătate.
Examinând efectele respingerii irevocabile a acţiunii în constatarea nulităţii absolute contractului de vânzare cumpărare, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Curtea, pornind de la cele reţinute de CEDO în cauza „Raicu contra României”, constată că deposedarea reclamanţilor de imobilul deţinut în temeiul unui titlu valabil, aşa cum s-a arătat în cele expuse anterior, în absenţa unei reparaţii echitabile poartă conotaţiile unei privări de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze din alin. (1) al art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, în condiţiile în care petenţii sunt beneficiarii unui bun, în sensul Convenţiei. Aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte în numeroase cauze, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să răspundă criteriilor de proporţionalitate, ceea ce înseamnă menţinerea unui just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi cel particular sau altfel spus, imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă individul suportă o sarcină specială şi exorbitantă, cu prizarea că, acest echilibru este menţinut dacă despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil şi proporţional în raport cu valoarea reală, obţinută în bani a bunului, ce a făcut obiectul ingerinţei. Mai mult decât atât, în cauza CEDO, anterior menţionată, în contra susţinerilor guvernului, care încerca să acrediteze ideea că petentul ar fi fost îndreptăţit la preţul reactualizat cu rata inflaţiei şi nu la preţul de piaţă( pe considerentul că, la momentul cumpărării nu s-a plătit preţul de piaţă), Curtea Europeană statuează că restituirea în natură ar fi fost de natură să pună petentul într-o situaţie echivalentă cu cea în care se găsea dacă exigenţele art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO nu ar fi fost încălcate, însă, în lipsa acesteia, este îndreptăţită să primească valoarea actuală a imobilului.
În consecinţă, reţinând cauza reală a evicţiunii,dar şi obligaţia instituită chiar prin lege la despăgubire,se constată că în mod corect a stabilit instanţa de apel calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat la plata preţului de piaţă al imobilului către reclamant.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 237A din 5 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3367/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1005/2013. Civil → |
|---|
