ICCJ. Decizia nr. 1005/2013. Civil. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1005/2013
Dosar nr. 4121/2/2012
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 26 din 3 mai 2012 Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, admiţând excepţia de necompetenţă teritorială invocată de intimata A.V.A.S., a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta V.A.A., în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S. Bucureşti şi SC E.C. SRL Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia specializată în litigii cu profesioniştii.
În pronunţarea acestei hotărâri instanţa a reţinut că litigiul este supus prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 în forma în vigoare la data sesizării instanţei, fiind incidente în determinarea competenţei teritoriale dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998.
Astfel învestită Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea din 23 octombrie 2012, a admis cererea de suspendare formulată de pârâta SC E.C. SRL şi în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. a dispus suspendare judecării cauzei, apreciind că soluţionarea acestui dosar depinde de cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 2243/2/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu termen la 22 mai 2013.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta V.A.A. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate, respingerea cererii de suspendare şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea continuării judecăţii.
Recurenta-reclamantă îşi întemeiază în drept recursul pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 2441 C. proc. civ.
Într-o primă critică recurenta-reclamantă reproşează instanţei că nu şi-a motivat măsura suspendării, nearătând argumentele pe care şi-a sprijinit raţionamentul şi pronunţând astfel o încheiere neconformă dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În consolidarea acestei prime critici recurenta-reclamantă face trimitere şi la Recomandările C.C.J.E.
În cadrul celei de-a doua critici recurenta-reclamantă contestă soluţia dată pe fondul pricinii, reproşând instanţei că prin neanalizarea cauzei pendinte, a pronunţat o hotărâre nelegală, în cauză nefiind întrunite dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând încheierea recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat din următoarele considerente:
Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care sunt respectate circumstanţele concrete ale cauzei. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil.
Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă fiind de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, Hotărârea din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele şi contraargumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Examinând aşadar încheierea recurată din perspectiva exigenţelor impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., apare cu evidenţă faptul că instanţa nu s-a conformat obligaţiei legal reglementate, neindicând motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată, instanţa neanalizând argumentele şi contraargumentele prezentate cu privire la cererea de suspendare, împrejurare faţă de care încheierea recurată apare ca nemotivată,fiind pronunţată cu încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., concretizându-se astfel într-o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Faţă de aceste considerente care fac inutilă examinarea celei de-a doua critici, Înalta Curte, va admite recursul, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă V.A.A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, casează încheierea recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 783/2013. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 743/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
