ICCJ. Decizia nr. 1054/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1054/2013

Dosar nr. 3970/90/2011

Şedinţa publică de la 13 martie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 18 august 2011 sub nr. 3970/90/2011, reclamanta SC U. SA Râmnicu Vâlcea a chemat în judecată pe pârâtul B.M.R., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 305.118,5 RON, reprezentând prejudiciul înregistrat de SC U. SA - contravaloarea deplasărilor în scop turistic, în interes exclusiv personal, ale fostului director al SC U. SA, B.M.R., în perioada 2008 - 2010, plătite nejustificat de SC U. SA, precum şi la plata dobânzilor comerciale aferente sumei de 305.118,5 RON, conform art. 43 C. com. Cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa nr. 2651 din 9 decembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a directorului general şi a anulat cererea formulată de reclamantul SC U. SA Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu pârâtul B.M.R., pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de persoana juridică SC U. SA, prin reprezentantul său directorul general - economic S.E.I.

Asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare, instanţa a constatat că pârâtul susţine în esenţă că directorul general nu a fost mandatat de adunarea generală să promoveze acţiunea de faţă, fiind astfel încălcate prevederile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, situaţie faţă de care se impune analizarea cu prioritate a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a directorului general pentru formularea prezentei cereri de chemare în judecată (în şedinţa publică din 2 decembrie 2011 instanţa calificând astfel excepţia procesuală invocată de pârât).

A reţinut tribunalul că potrivit art. 155 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, "acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112. Adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.".

În cauza de faţă, reclamanta a susţinut că prin art. 10 din Hotărârea AGA din 29 aprilie 2010, s-a hotărât exercitarea cererii de chemare în judecată a pârâtului, fiind însărcinat consiliul de administraţie să acţioneze pe seama societăţii. De asemenea, s-a mai arătat că cererea este formulată în temeiul art. 1 din Hotărârea CA nr. 15 din 7 iulie 2011 şi a Raportului Comisiei de cenzori a SC U. SA întocmit la data de 23 iulie 2011.

Analizând Hotărârea AGA din 29 aprilie 2010, instanţa a constatat că în această şedinţă s-a luat act de Raportul Comisiei de cenzori din 29 martie 2011, stabilindu-se sesizarea organelor penale şi promovarea acţiunii în justiţie pentru recuperarea prejudiciului constatat prin acest raport. Acest raport priveşte verificarea rezultatelor economice financiare şi a situaţiei patrimoniului înregistrate de reclamantă în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2010, fără ca în cuprinsul raportului să se facă vreo menţiune referitoare la prejudiciul invocat pe calea acţiunii de faţă. Rezultă că Adunarea Generală din 29 aprilie 2011 nu a decis formularea acţiunii în justiţie împotriva fostului director (pârâtul B.M.R.) pentru recuperarea sumei de 305.118,5 RON, reprezentând contravaloarea deplasărilor în scop turistic, în interes exclusiv personal ale acestuia, excursii, vacanţe etc. De altfel, acest prejudiciu a fost constatat ulterior Adunării Generale din 29 aprilie 2011, şi anume la 23 iulie 2011, când a fost întocmit raportul comisiei de cenzori depus la dosar.

Faţă de această situaţie, s-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de societatea reclamantă reprezentată de actualul director general, fără ca acesta să fie împuternicit să formuleze şi să reprezinte societatea într-o astfel de acţiune, printr-o hotărâre a adunării generale, aşa cum prevăd, imperativ, dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel SC U. SA Râmnicu Vâlcea, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.

Prin Decizia civilă nr. 29/A-C din 25 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinţei civile nr. 2651 din 9 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a anulat hotărârea şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că prima instanţă a soluţionat cererea pe temeiul unei excepţii procesuale de procedură, reţinând că persoana care a semnat cererea de chemare în judecată, în calitate de director general al societăţii reclamante, nu şi-a dovedit calitatea de reprezentant pentru formularea cererii.

Argumentele reţinute de tribunal vizează pe de o parte lipsa unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor, în sensul formulării acţiunii în răspundere împotriva fostului director, ca o cerinţă de admisibilitate a acţiunii, iar pe de altă parte, lipsa împuternicirii date de adunarea generală pentru directorul general de a promova prezenta cerere.

Curtea a reţinut că potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112.

Alin. (2) al textului prevede că adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

Argumentul adus în apelul formulat, determinat de rezultatul interpretării sistematice a prevederilor art. 155 din Legea societăţilor comerciale, s-a constatat că este întemeiat, de vreme ce textul vorbeşte la alin. (4) şi (5) despre încetarea mandatului, respectiv de suspendarea din funcţie, în ipoteza în care se decide formularea acţiunii în răspundere.

Din Hotărârea AGOA nr. 1 din 29 aprilie 2011 rezultă că la pct. 10 s-a luat act de raportul comisiei de cenzori, care a fost aprobat cu 99,7% din capitalul social şi în temeiul căruia s-au stabilit următoarele: "Noul consiliu de administraţie ales va înainta raportul întocmit de comisia de cenzori însoţit de toate documentele ce au stat la baza întocmirii acestuia către organele de cercetare penală, în vederea verificării faptelor sesizate şi sub aspectul săvârşirii de infracţiuni de către persoanele care au angajat societatea în aceste operaţiuni, conform art. 272¹ alin. (2) C. pen.; pentru recuperarea prejudiciului la persoanele responsabile, societatea se va constitui parte civilă, în condiţiile în care se vor constitui dosare penale, în caz contrar acţionând pe cale civilă pentru recuperarea prejudiciului; consiliul de administraţie va revoca contractul de mandat al directorului general B.M.R. şi va schimba din funcţia de director comercial pe R.C., având în vedere aspectele sesizate de comisia de cenzori".

Totodată, a fost revocat Consiliul de administraţie al SC U. SA şi ales un nou consiliu, fiind împuternicit P.C.F., cu posibilitatea de substituire a acestuia cu o altă persoană având funcţia de consilier juridic, pentru a acţiona pe seama societăţii, de a efectua şi îndeplini oricare formalitate necesară pentru ducerea la îndeplinire a hotărârii adoptate.

Hotărârea menţionată a avut la bază raportul comisiei de cenzori în care s-a verificat situaţia patrimoniului societăţii în perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, perioadă în care conducerea executivă a societăţii a fost asigurată şi de B.M.R., în calitate de director general.

Pârâtul a exercitat calitatea de director general în baza contractului de mandat, încheiat la 22 aprilie 2008, prelungit prin acte adiţionale (15 iulie 2009 şi 30 martie 2011) până la 17 aprilie 2015.

Prin Hotărârea AGEA din 29 aprilie 2011, a fost împuternicit consiliul de administraţie să revoce contractul de mandat al directorului general şi totodată să fie formulată acţiune pentru recuperarea prejudiciului produs prin faptele sesizate în raportul comisiei de cenzori.

În baza acestei împuterniciri contractul de mandat a fost revocat la 6 mai 2011, prin Hotărârea CA nr. 8 din 6 mai 2011, situaţie faţă de care textul art. 155 din Legea nr. 31/1990 devine inaplicabil.

A fost emisă şi Hotărârea nr. 15 din 7 iulie 2011, prin care s-a stabilit sesizarea parchetului pentru fapte penale, săvârşite de fostul director general al societăţii, pârâtul din prezenta cauză.

La 28 iulie 2011 a fost întocmit raportul comisiei de cenzori, în care s-a reţinut că în perioada iulie 2008 - 31 decembrie 2010, directorul general a dispus şi semnat ordine de plată pentru servicii, fără contracte legal aprobate, fiind responsabil pentru angajarea şi efectuarea acestor cheltuieli.

Or, potrivit interpretării sistematice a textului art. 155 din Legea societăţilor comerciale, de la momentul revocării mandatului, acţiunea în răspundere se formulează de către societate prin reprezentant, fără a mai fi necesară o nouă hotărâre a adunării generale.

Totuşi, în cauză se constată că, la 29 aprilie 2011, cu majoritatea prevăzută de art. 112 din Legea nr. 31/1990, societatea a decis că se impune recuperarea prejudiciului de la persoanele responsabile, desemnând consiliul de administraţie pentru recuperarea acestuia.

Ca atare, chiar admiţând aplicabilitatea textului, se constată că hotărârea adunării generale nu putea identifica concret valoarea prejudiciului, ca o condiţie de admisibilitate a cererii de antrenare a răspunderii. De vreme ce s-a decis revocarea contractului de mandat al directorului general, rezultă că adunarea generală s-a referit la această persoană pentru formularea acţiunii.

În acest context, curtea de apel a reţinut că potrivit art. 143² din Legea nr. 31/1990, consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.

Alin. (4) al textului arată că, atunci când consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii în conformitate cu art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general, consiliul de administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.

Societatea a formulat prezenta cerere prin director general, cu respectarea dispoziţiilor sus-menţionate, iar faţă de Hotărârea AGOA din 29 aprilie 2011, cererea este semnată de P.C.F., consilier juridic împuternicit cu aducerea la îndeplinire a hotărârii adunării generale.

În acest context adoptarea ulterioară a Hotărârii nr. 1 din 26 ianuarie 2012, luată în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor, nu are relevanţă pentru analizarea condiţiilor reprezentării la momentul sesizării instanţei (30 septembrie 2011).

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că cerinţele de admisibilitate a formulării cererii sunt îndeplinite, neputându-se reţine lipsa dovezii calităţii de reprezentant al societăţii pentru formularea cererii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.M.R., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant arată că instanţa de apel lipseşte de conţinut prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, considerând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 143².

Apreciază recurentul că instanţa face confuzie între organul competent a stabili răspunderea materială a administratorilor, directorilor, cenzorilor, etc. şi organul competent să reprezinte societatea în relaţiile cu terţii şi în justiţie. Art. 155 alin. (1) prevede expres că acţiunea în răspundere pentru daune aduse societăţii pentru persoanele cu funcţii de răspundere aparţine adunării generale, iar conform art. 155 alin. (2), tot AGA este organul care desemnează persoana ce urmează să exercite acţiunea în justiţie.

Aşa cum reiese din probatoriul administrat, prin Hotărârea AGA din 29 aprilie 2010 s-a luat act de Raportul Comisiei de cenzori din 29 martie 2010, prin care s-a dispus sesizarea organelor penale şi constituirea ca parte civilă. Numai că din hotărârea AGA nu reiese că urmează a se declanşa o acţiune împotriva sa, nici obiectul acestei acţiuni şi nici persoana desemnată a formula asemenea acţiuni.

Susţine că numai după ce a invocat instanţei aceste aspecte prin excepţiile ridicate, intimata a hotărât să ţină o nouă adunare generală, pentru a acoperi neregulile şi a intra în legalitate. Instanţa de apel consideră că nu are relevanţă ceea ce a hotărât adunarea generală din 26 ianuarie 2012.

Recurentul invocă şi aplicarea eronată a art 143² alin. (4) din Legea nr. 31/1990, susţinând că acest articol stabileşte competenţa consiliului de administraţie în delegarea atribuţiilor de conducere şi faptul că consiliul de administraţie păstrează atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii şi nu are legătură cu reglementarea stabilită de art. 155 alin. (1); în ce bază a semnat noul director general acţiunea dacă nu a fost desemnat de AGA în acest sens.

Arată că tocmai prin Hotărârea AGA din 26 ianuarie 2012, AGA desemnează directorul general la art. 5 să acţioneze pe seama societăţii, ceea ce denotă faptul că până atunci acesta nu fusese împuternicit să ducă la îndeplinire hotărârile AGA. Pe de altă parte, o hotărâre AGA nu poate să aprobe retroactiv acţiunile existente pe rolul instanţelor de judecată, aceste acţiuni trebuind să îndeplinească condiţiile legale la data depunerii. Totodată, în hotărârea AGA nu se vorbeşte de acţiunile existente pe rolul instanţelor, ci de acţiuni şi măsuri ce urmează a fi luate.

Însă, întrucât instanţa de apel a reţinut că această hotărâre nu are relevanţă în cauză, deci de bază rămân Hotărârea din aprilie 2011 şi Raportul cenzorilor din martie 2011, de fapt singurele documente existente la data declanşării acţiunii. Susţine că aceste documente nu stabilesc vinovăţia sa, nu stabilesc luarea unor măsuri împotriva sa şi nici cine poate întreprinde asemenea măsuri.

În consecinţă, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea pârâtului B.M.R. la plata sumei de 305.118,5 RON, reprezentând prejudiciul înregistrat de reclamanta SC U. SA - contravaloarea deplasărilor în scop turistic, în interes exclusiv personal, ale fostului director al SC U. SA, B.M.R., în perioada 2008 - 2010, plătite nejustificat de SC U. SA, precum şi la plata dobânzilor comerciale aferente sumei de 305.118,5 RON, conform art. 43 C. com.

Acţiunea promovată de reclamanta SC U. SA a fost o consecinţă a Raportului Comisiei de cenzori a SC U. SA, întocmit în data de 23 iulie 2011, prin care s-a constatat efectuarea unor cheltuieli în sumă totală de 305.118,50 RON, reprezentând servicii turistice facturate de SC T. SRL în perioada 2008 - 2010, integral achitate prin ordine de plată semnate de B.M.R., R.C. şi M.E.

Prin Hotărârea AGOA nr. 1 din 29 aprilie 2011, ţinută tot ca urmare a Raportului întocmit de Comisia de cenzori în care s-a verificat situaţia patrimoniului societăţii în perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, perioadă în care conducerea executivă a societăţii a fost asigurată şi de B.M.R., în calitate de director general, la pct. 10 s-a luat act de acest raport, care a fost aprobat cu 99,7% din capitalul social şi în temeiul căruia s-au stabilit următoarele: "Noul consiliu de administraţie ales va înainta raportul întocmit de comisia de cenzori însoţit de toate documentele ce au stat la baza întocmirii acestuia către organele de cercetare penală, în vederea verificării faptelor sesizate şi sub aspectul săvârşirii de infracţiuni de către persoanele care au angajat societatea în aceste operaţiuni, conform art. 272¹ alin. (2) C. pen.; pentru recuperarea prejudiciului la persoanele responsabile, societatea se va constitui parte civilă, în condiţiile în care se vor constitui dosare penale, în caz contrar acţionând pe cale civilă pentru recuperarea prejudiciului; consiliul de administraţie va revoca contractul de mandat al directorului general B.M.R. şi va schimba din funcţia de director comercial pe R.C., având în vedere aspectele sesizate de comisia de cenzori".

Tot în baza acestei hotărâri a fost împuternicit consiliul de administraţie să revoce contractul de mandat al directorului general şi totodată să fie formulată acţiune pentru recuperarea prejudiciului produs prin faptele sesizate în raportul comisiei de cenzori.

În consecinţă, s-a promovat acţiunea semnată de către directorul general economic S.E.I. şi consilierul juridic P.C.F. în temeiul dispoziţiilor Hotărârii AGOA nr. 1 din 29 aprilie 2011, precitată, din care rezultă nu numai faptul că aceşti reprezentanţi au fost împuterniciţi să promoveze litigiul, dar s-a decis şi faptul că pentru recuperarea prejudiciului de la persoanele responsabile, societatea se va constitui parte civilă (în condiţiile în care se vor constitui dosare penale), în caz contrar acţionând pe cale civilă pentru recuperarea prejudiciului, iar consiliul de administraţie va purta întreaga răspundere pentru efectuarea demersurilor în interiorul termenului de prescripţie.

Prima critică invocată de recurentul-pârât vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) prin coroborare cu dispoziţiile art. 143² din Legea nr. 31/1990.

Reţinând cele stipulate la pct. 10 din Hotărârea AGOA nr. 1 din 29 aprilie 2011, cât şi faptul că acţiunea în răspundere a fost introdusă la data de 18 august 2011, fiind semnată de consilier juridic şi director, care au fost împuterniciţi să acţioneze pe seama societăţii pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii adoptate, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, inaplicabilitatea în speţă a art. 155 din Legea nr. 31/1990, întrucât prin interpretarea sistematică a întregului articol evocat rezultă că legiuitorul se referă la administratorii/directorii în funcţie la data adunării, aceasta fiind raţiunea pentru care operează încetarea de drept a mandatului de administrator, respectiv suspendarea de drept a mandatului de director şi desemnarea persoanei care să exercite acţiunea în numele societăţii.

În aceste condiţii, convocarea adunării generale pentru a se aproba promovarea unei acţiuni în justiţie împotriva fostului director general şi pentru mandatarea unei persoane pentru susţinerea acestui demers nu mai are caracter obligatoriu, textul aplicându-se doar pentru directorul în funcţie, de la data revocării mandatului, acţiunea în răspundere urmând a fi formulată de către societate prin reprezentant, fără a mai fi necesară o nouă hotărâre a adunării generale.

Înalta Curte apreciază că în situaţia în care adunarea generală nu a desemnat persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie îndreptată împotriva altor persoane decât persoanele având drept de reprezentare a societăţii, acţiunea se introduce de către societate, prin reprezentantul său legal de la data introducerii acţiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea societăţii în justiţie.

Din analiza prevederilor art. 143² din Legea societăţilor comerciale rezultă că rolul consiliului de administraţie constă nu numai în desfăşurarea unei activităţi de conducere şi de gestiune internă a societăţii, ci şi în reprezentarea acesteia în raporturile cu terţii şi în justiţie.

În acest context nu poate fi primită nici critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel în mod greşit a dat relevanţă dispoziţiilor art. 143² alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care nu ar avea legătură cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Art. 143²alin. (4) teza finală prevede în mod expres că, consiliul de administraţie păstrează atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.

Faţă de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte constată că în mod corect s-a statuat faptul că societatea a formulat prezenta cerere prin director general cu respectarea dispoziţiilor legale evocate, iar faţă de Hotărârea AGOA din 29 aprilie 2011, cererea este semnată de P.C.F., consilier juridic împuternicit cu aducerea la îndeplinire a hotărârii adunării generale şi de director general S.E.I.

Înalta Curte, reţinând că soluţia instanţei de apel este legală şi că, în mod corect, a desfiinţat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare pentru a nu priva părţile în litigiu de un grad de jurisdicţie, având în vedere că prima instanţă în mod greşit a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a directorului general, pentru argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC U. SA Râmnicu Vâlcea, Înalta Curte reţine că, dacă partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată este îndreptăţită să obţină, în condiţiile art. 274 C. proc. civ., obligarea părţii adverse la plata acestor cheltuieli, îi revine sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor pretinse.

Această concluzie se desprinde atât din dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care fac referire la cheltuielile "pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a efectuat", cât şi din regula generală în materie de probaţiune aplicabilă procesului civil, cuprinsă în prevederile art. 1169 C. civ.

Constatând că intimata-reclamantă SC U. SA Râmnicu Vâlcea, care a fost reprezentată de avocat în această fază procesuală şi care a solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, deşi a câştigat procesul şi ar fi avut dreptul la cheltuieli de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu a făcut dovada acestora prin depunerea la dosar a chitanţei de plată a onorariului avocaţial, care este documentul justificativ de efectuare a plăţii acestor cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 29/A-C din 25 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă SC U. SA Râmnicu Vâlcea privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2013.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 1039/2013. Civil. Acţiune în anulare a...		ICCJ. Decizia nr. 1058/2013. Civil. Pretenţii. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 1054/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1054/2013. Civil. Pretenţii. Recurs