ICCJ. Decizia nr. 1081/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1081/2013
Dosar nr. 12471/3/2004
Şedinţa publică din 4 martie 2013
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 224 din 21 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii C.I.M., P.G., S.C.L. şi R.G.M. împotriva Deciziei nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de SC A.P. SA, în contradictoriu cu această pârâtă şi cu intervenienta în interes propriu SC A.P.G. SA, a anulat decizia sus-menţionată şi a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de restituire, în natură, a suprafeţei de 217,89 mp teren situat în Bucureşti, sector 1, identificat în schiţa anexă nr. 3 la raportul de expertiză topografică refăcut de expertul N.Ş.D.
De asemenea, pârâta a fost obligată să emită, în favoarea contestatorilor, decizie cu propunere de restituire prin echivalent, constând în acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru terenul în suprafaţă de 392,11 mp situat în Bucureşti, sector 1, identificat în anexa nr. 3 la acelaşi raport de expertiză.
Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC A.P.G. SA a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIl-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 58/ A din 15 martie 2007, a admis apelurile declarate de reclamanţi, de pârâta SC A.P. SA şi de întervenienta SC A.P.G. SA, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal. Instanţa de apel a reţinut, în pronunţarea acestei decizii, că Tribunalul nu s-a pronunţat asupra contestaţiei în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia compusă din garaj şi cinci camere de serviciu, în prezent, demolate. A stabilit ca prima instanţă, cu ocazia rejudecării, să verifice aplicabilitatea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată şi, raportat la aceste dispoziţii, competenţa SC A.P. SA de a se pronunţa, prin dispoziţie motivată, asupra notificării ce vizează construcţia individualizată mai sus.
Hotărârea instanţei de apel a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 2465 din 14 aprilie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanţi.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 200 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civila, a luat act de renunţarea contestatorilor la judecarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate; a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanţi, a anulat Decizia nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de intimata SC A.P. SA, a constatat că prezenţii contestatori sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul-teren, situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 102,41 mp; a dispus restituirea, în deplină proprietate şi posesie, către contestatori a cotei de 7/12 din terenul situat ia aceeaşi adresă, în suprafaţă de 217,89 mp, identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ş.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9,1, şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de întervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA), ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a luat act de renunţarea la judecată a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, având în vedere declaraţiile autentificate depuse în faţa instanţei de recurs, cât şi dispoziţiile art. 246 C. proc. civ.
Pe fond, a reţinut că, prin notificarea înregistrată la B.E.J. S. şi N., din 02 august 2001, şi comunicată intimatei SC A.P. SA, contestatorii au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea, în natură, a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 656 mp; restituirea, în echivalent, a garajului şi construcţiei compuse din 5 camere de serviciu, edificate pe acesta şi 3 demolate. Contestatorii au arătat că imobilul a aparţinut autorului lor, S.G.G., de la care a fost preluat abuziv de stat, fără titlu.
Prin Decizia nr 1 din 21 martie 2002 emisă de Consiliul de Administraţie al SC A.P. SA, s-a respins cererea de restituire a terenului şi de despăgubiri, reţinându-se că terenul din actul de vânzare cumpărare exhibat de contestatori nu se identifică cu terenul deţinut de SC A.P. SA, întrucât actul menţionat se referă la terenul din C.V., fără indicarea vreunui număr, iar terenul deţinut de pârâtă, pe care se află construit Complexul Hotelier H., este situat în, sector 1. De asemenea, s-a statuat că solicitanţii nu sunt unicii moştenitori ai defunctului S.G., actele depuse de aceştia atestând că, în afară de notificatori, există şi alţi moştenitori. Prin urmare, persoanele ce au formulat notificare nu pot revendica, în întregime, imobilul.
Tribunalul, din examinarea probelor dosarului, a reţinut că, prin actul de vânzare cumpărare din 9 octombrie 1882, G.S. a cumpărat locul viran situat în Bucureşti, având lăţimea de 22,5 m şi lungimea de 40 m. Potrivit procesului verbal pentru înfiinţarea C.F. din 2 iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188 mp, în temeiul actului de vânzare cumpărare autentificat din 9 octombrie 1882. Potrivit adresei emisă de D.T.L. sector 1, G.G.S. apare înscris în rolul fiscal cu imobilul situat în sectorul 1, din 1942 până în 1949, iar, din acest an, apare menţiunea „P.M.R." Neprezemarea unui titlu valabil de preluare de către stat atrage prezumţia preluării abuzive a acestuia, cu atât mai mult cu cât nu s-a depus un act translativ de proprietate asupra imobilului, încheiat de autorul reclamanţilor, în calitate de vânzător, anterior anului 1949. în plus, la 1 ianuarie 1990, terenul se afla în deţinerea pârâtei, conform Ordinului emis de M.C.T.
În concluzie, Tribunalul a apreciat că s-a făcut, prin probele administrate, dovada identităţii dintre imobilul înscris în actul de proprietate invocat şi imobilul notificat.
A mai constatat că terenul care a aparţinut autorului contestătorilor este de 900 mp, şi nu de 1.188 mp (1.189,8 mp rezultaţi din măsurători), această suprafaţă rezultând din actul de vânzare cumpărare invocat drept titlu, în care se menţionează laturile (22,50 mp x 40 mp), din planul care evidenţiază forma şi amplasamentul suprafeţei de teren, cât şi din faptul că, contestatorii nu au depus un titlu de proprietate care să justifice diferenţa de teren. Este adevărat că, în procesul verbal pentru înfiinţarea C.F. din 2 iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188 mp, dar temeiul indicat este doar actul de vânzare cumpărare autentificat din 9 octombrie 1882, în care suprafaţa este de 900 m.p . Mai mult, forma terenului, astfel cum o identifică expertul N., este total diferită de cea iniţială.
În plus, nu se poate reţine un caracter constitutiv al înscrierilor din procesul verbal menţionat, având în vedere că înscrierea în cartea funciara era provizorie, şi nu definitivă, fiind aplicabile nu dispoziţiile art. 32 din Decretul nr. 115/1938, ci cele ale art. 48, care prevedeau că înscrierea provizorie va avea, ca efect, dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin această înscriere, sub condiţiunea şi în măsura justificării ei.
Din certificatul de calitate de moştenitor din 2000, eliberat de B.N.P. M.R., a rezultat că moştenitorii defunctului S.G., decedat la 03 octombrie 1945, au fost V.E., N.C. şi N.M., în calitate de veri primari, fiecare cu cota de 1/3 din masa succesorală.
Conform certificatului de moştenitor din 1970, eliberat de notariatul de Stat local al sectorului 6 Bucureşti, de pe urma defunctei V.E., decedată la data de 27 decembrie 1969, au rămas, ca moştenitori. A.V., P.G. şi M.P., în calitate de fiice, flecare cu câte o cotă de 1/3 din masa succesorală.
De pe urma defunctei A.V., decedată la data de 06 aprilie 1973, conform certificatului de moştenitor din, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 3 Bucureşti, au rămas, ca moştenitori, A.I., în calitate de soţ supravieţuitor, cu cota de 3/6 din masa succesorală, R.E., P.G. şi M.P., în calitate de surori, fiecare cu câte o cotă de 1/6 din masa succesorală.
Conform certificatului de moştenitor din 09 noiembrie 1994, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 1 Bucureşti, de pe urma defunctei R.E., decedată la data de 12 aprilie 1994, au rămas, ca moştenitori, C.I.M. şi P.G. În calitate de surori, fiecare cu câte o cotă de 1/2 din masa succesorală.
Potrivit certificatului de moştenitor din 16 noiembrie 1989, eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 1 Bucureşti, de pe urma defunctei M.P., decedată la data de 02 aprilie 1989, au rămas, ca moştenitori, M.D.N., în calitate de soţ supravieţuitor, cu cota de 1/4 din masa succesorală, şi C.I.M., în calitate de fiică, cu cota de 3/4 din masa succesorală.
Conform certificatului de moştenitor din 1997, eliberat de eliberat de B.N.P. M.R., de pe urma defunctului M.D.N., decedat la data de 19 august 1996, a rămas, ca unic moştenitor, C.I.M., în calitate de fiică.
Din certificatul de calitate de moştenitor dinm 1998, eliberat de B.N.P. M.R., rezultă ca, de pe urma defunctului N.M., decedat la 06 mai 1959, a rămas, ca moştenitor, M.P., în calitate de legatar cu titlu particular pentru alte bunuri decât prezentul imobil.
Din certificatul de calitate de moştenitor din 1999, eliberat de B.N.P l.E., rezultă că moştenitorii defunctului N.C., decedat la 15 aprilie 1957, au fost V.E., R.H. şi S.D.A., în calitate de nepoţi de soră.
Din certificatul de calitate succesorală din 2000, eliberat de B.N.P, D.D., rezultă că, de pe urma defunctei R.H., decedată la 31 octombrie 1984, a rămas, ca unic moştenitor, R.M.G., în calitate de fiu.
Conform certificatului de moştenitor din 1984, eliberat de Notariatul de Stat judeţean Prahova, de pe urmă defunctului S.D.A., decedat la data de 17 octombrie 1984, au rămas, ca moştenitori, S.E., în calitate de soţie supravieţuitoare, cu cota de 1/4 din masa succesorală, şi S.L.C., în calitate de fiu, cu cota de 3/4 din masa succesorală.
Din certificatul de moştenitor din 29 august 2002, eliberat de B.N.P. I.C., rezultă că, de pe urma defunctei S.E., decedată la 04 mai 2002, a rămas unic moştenitor S.L.C., în calitate de fiu.
În ceea ce-l priveşte pe N.M., Tribunalul a constat că s-a emis doar un certificat de legatar, nefiind dezbătută succesiunea legală.
Pe de altă parte N.C. a decedat la 15 aprilie 1957, deci, anterior defunctului N.M.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul actului normativ în discuţie. Conform alin. (4) al aceluiaşi art., de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus, în termen, cererea de restituire.
Dispoziţiile alin. (3) nu sunt aplicabile în ceea ce-l priveşte pe N.M., deoarece cererea de restituire formulată de contestatori nu valorează acceptarea moştenirii acestuia; doar autorii contestatorilor, respectiv V.E., R.H. şi S.D.A., fiind decedaţi ulterior defunctului N.M., puteau face acte de acceptare, Contestatorii au dobândit doar drepturile aflate în patrimoniul autorilor lor la data deschiderii succesiunii acestora şi nu pot face acte de acceptare în locul antecesorilor, neavând o vocaţie directă la moştenirea defunctului N.M.
Contestatorii nu sunt rude cu defunctul A.I., acesta fiind soţul supravieţuitor al defunctei A.V., astfel că nu au vocaţie succesorală legală după acesta. în concluzie, nu pot accepta o moştenire cu privire la care nu au vocaţie.
Contesîatorilor nu le pot profita cota de 3/36, ce-i revine defunctului A.I., şi nici cota de 1/3 din dreptul de proprietate ce îi revenea defunctului N.M., astfel că, din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu le revine decât cota de 7/12.
Tribunalul a reţinut că din întreg terenul care a aparţinut autorului contestatorilor, intimata SC A.P. SA deţine suprafaţa de 320,30 mp (900 mp - 579,7 mp, aflată la R.A. A.P.P.S.), identificată în schiţa anexă 3 la raportul de expertiză refăcut de expert N.Ş.D., între pct. 1, 2, 3, 4, 9, din care suprafaţa de 217,89 mp, identificată între pct. 1, 2, 10, 12, 9, 1 în schiţa anexei 3, este liberă de construcţii, restul terenului fiind ocupat cu construcţii subterane, reprezentate de depozite, centrale, aripa nouă hotel, iar construcţia supraterană, parter, etaj, aparţine pârâtei.
S-a reţinut că SC A.P. SA deţine terenul ce a aparţinut autorului contestatorilor în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 03 mai 1994, imobilul fiind preluat de stat de la acesta, în mod abuziv, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare (aspect necontestat de niciuna dintre părţile din proces).
Prin contractul de transfer al dreptului de superficie, autentificat din 14 decembrie 1995 de B.N.P, M., pârâta SC A.P. SA, în calitate de proprietar, a transferat către intervenienta SC A.P.G. SA (actuala SC A.H. SA), în calitate de superficial", dreptul de superficie asupra terenului în suprafaţă totală de 7.489 mp, pe care este situat hotelul cu accesoriile, pe durata existenţei intervenientei sau a oricărora dintre succesorii săi, în cazul dizolvării anticipate a societăţii.
În raport de aceste considerente, Tribunalul a constat că, în mod nelegal, pârâta a respins notificarea, motivat de faptul că nu există identitate între terenul proprietatea autorilor contestatorilor şi terenul deţmut de pârâtă. În consecinţă, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, a anulat Decizia nr. 1 din 21 martie 2002, emisă de SC A.P. SA, a constat că prezenţii contestatari sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabiliri şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul - teren, situat în Bucureşti,sector 1, în suprafaţă de 102,41 mp.
În temeiul art. 7 alin. (1), (2) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, a dispus restituirea, în deplină proprietate şi posesie, contestatorilor a cotei de 7/12 din imobilul - teren situat la aceeaşi adresă, în suprafaţă de 217,89 mp, identificat în anexa 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ş.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9, 1.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, Tribunalul a constatat că se impune respingerea acesteia, având în vedere incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că actul juridic încheiat între pârâtă şi intervenienta nu face parte din categoria celor enumerate în art. 14 din aceeaşi Lege, respectiv a acelora în care noul proprietar se subrogă în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cât şi împrejurarea că înscrierea acestui drept în cartea funciară este ulterioară formulării notificării.
Prin Decizia civilă nr. 42/ A din 31 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelanţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, de SC A.P. SA, de apelanta intervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA) şi de apelanţii contestatori C.I.M., S.C.L., L.M.C. (moştenitoarea defunctului R.G.M.) împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
Curtea a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată împotriva Municipiului Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive,
A stabilit dreptul contestatorilor Ia măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren de 608,3 mp, situată în Bucureşti, sector 1.
A obligat-o pe intimata SC A.P. SA să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D., în favoarea contestatorilor, pentru terenul sus-menţionat, conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.
A respins cererea de restituire în natură a terenului, ca nefondată, şi, ca lipsită de interes, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC A.H. SA.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Referitor la apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, între intimat şi persoana ce poate fi obligată în raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii trebuie să existe identitate, pentru ca aceasta să-şi justifice calitatea de a sta în proces.
În speţă, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii se leagă între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare.
Din actele dosarului nu rezultă că Municipiul Bucureşti ar avea calitatea de unitate deţinătoare şi nici măcar contestatorii nu emit pretenţii în raport cu acesta.
Ca urmare, nu există identitate între Municipiul Bucureşti şi persoana ce ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, aşa încât pârâtul respectiv nu are calitate procesuală pasivă.
Drept urmare, s-a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti şi s-a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea faţă de acesta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În ceea ce priveşte celelalte apeluri, Curtea a constatat următoarele:
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a bunurilor.
Din actele dosarului, rezultă că C.B. a vândut doctorului G.S. „locul viran din Bucureşti, cu faţada ia aceeaşi stradă, în lărgime de 22 m şi 50 cm şi în adâncime de 40 m, învecinat cu A.N., printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1882.
Din procesul verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea C.F. Bucureşti din 1940, rezultă că S.G.G. s-a intabulat în C.F., cu suprafaţa de 118 mp teren şi casă cu 14 camere, imobil, dobândit prin cumpărare, în baza actului încheiat între C.C.B. şi Dr. G.S., tatăl titularului înscrierii dreptului în C.F., din anul 1882.
Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate sus-citat are la bază şi un plan de situaţie ce a fost avut în vedere de experţi, la identificarea imobilului, cu privire ia care contestatorii au emis pretenţii.
La dosarul cauzei nu există dovezi privind momentul şi temeiul preluării imobilului de stat, însă, din certificatul de calitate de moştenitor din 2000 şi arborele genealogic întocmit, rezultă că, după S.G., decedat la 3 octombrie 1945, au rămas, ca moştenitori, V.E., N.M. şi N.C., în cote egale, de câte 1/3, în calitate de veri primari.
Având în vedere data decesului iui S.G., instanţa a reţinut câ preluarea imobilului de către stat a avut loc, ce! mai probabil, direct de la succesorii acestuia. Moştenitorii lor, în linie dreaptă şi colaterală, până la gradul al IV-lea inclusiv, într-o succesiune just reţinută de către prima instanţă şi necontestată prin motivele de apel, fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Ei au calitatea de moştenitori legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, aşa încât notificările formulate reprezintă cereri de acceptare a succesiunii.
Drepturile succesorale s-au dobândit de către contestatori, prin retransmitere, de la V.E., N.M. şi N.C., toţi. decedaţi.
N.M., prin testamentul din august 1950, depus în apel, a lăsat nepoatei sale, S.R., şi soţiei sale, N.A., întreaga sa avere, aşa încât prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că reclamanţii, moştenitori ai legatarilor universali sus-menţionaţi, nu moştenesc şi cota de 1/3, care a aparţinut autorului lor.
Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr, 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Faptul că nu toţi moştenitorii lui V.E., N.M. şi N.C. au formulat notificări este lipsit de relevanţă, în contextul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform căruia, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. 3, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţire, care au formulat, în termen, cererea de restituire.
Ca urmare, beneficiind de dreptul de acrescărant, contestatorii sunt îndreptăţiţi, în cotele indivize ce se cuvin autorilor lor, la restituirea imobilului ca întreg şi nu pentru o cotă din acesta.
În consecinţă, motivul de apel formulat de contestatori, în sensul că sunt îndreptăţiţi la restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului ca întreg, şi nu în cote părţi, este întemeiat.
Criticile privind lipsa identităţii terenului ce a tăcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1882 şi al intabulării din anul 1940, pe de o parte, şi terenul deţinut de intimata SC A.P. SA şi de intervenienta SC A.H. SA, pe de altă parte, sunt neîntemeiate.
Astfel, deşi, iniţial, respectiv în anul 1882, terenul figura în str. X, în urma sistematizării oraşului, la data intabulării acelaşi imobil figura în str. Y. Or, prin notificare, s-a solicitat restituirea imobilului de la această adresă.
În plus, în cauză, au fost efectuate expertize de identificare, respectiv raportul de expertiză întocmit de expertul M.C., raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ş.D. şi raportul de expertiză întocmit de G.C.
În ceea ce priveşte identificarea terenului, toţi experţii au demonstrat că intimata şi intervenienta se află în posesia, de fapt şi de drept, a terenului ce face obiectul notificării către SC A.P. SA. Ca urmare, criticile formulate în acest sens de intimată şi intervenienta au fost înlăturate.
Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin „imobile preluate în mod abuziv" se înţelege orice imobile preluate tară titlu valabil sau tară respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale aie puterii sau ale administraţiei de stat.
Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, critica intimatei şi intervenientei, în sensul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului către stat, pe considerentul că nu s-a dovedit în ce bază s-a efectuat preluarea imobilului, este neîntemeiată.
Art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 relevă intenţia legiuitorului de a extinde sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi de a recunoaşte persoanelor îndreptăţite dreptul la măsuri reparatorii pentru bunurile aflate în posesia lor, la data preluării.
Or, în speţă, deşi, iniţial, în anul 1882, proprietatea avea o întindere de 900 mp, în anul 1945, când, în baza unui plan de situaţie, a fost intabulată în cartea funciară, aceasta avea o întindere de 1.188 mp teren,
Aşa fiind, chiar dacă înscrierea în C.F. a imobilului nu are caracter constitutiv de drepturi, raportat la dispoziţiile art. 48 din Decretul nr. 115/1938, Curtea a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de teren intabulată, aflată în detenţie la data apropiată preluării de stat, astfel cum rezultă din spiritul şi normele Legii nr. 10/2001.
Faptul că S.G.G. se afla în posesia suprafeţei de 1.188 mp nu rezultă numai din procesul verbal de carte funciară, ci şi din planul de situaţie de ia acea dată, aflat în anexele rapoartelor de expertiză, teren care are o cu totul altă formă decât cea dreptunghiulară, de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
De la SC A.P. SA, contestatorii au solicitat, prin notificare, suprafaţa de 656 mp teren din întreaga suprafaţă de 1.188 mp, iar, din actele dosarului, rezultă că, prin Decizia civilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă, aceiaşi contesîatori au obţinut restituirea suprafeţei de 532 mp teren din cei 1.188 mp, de la R.A.A.P.P.S. În realitate, această entitate juridică a predat contestatorilor o suprafaţă mai mare de teren aflată în posesia sa, şi anume suprafaţa de 579,7 mp. Ca urmare, contestatorii nu pot primi măsuri reparatorii pentru o suprafaţă mai mare de 1.188 mp teren, decât cu riscul îmbogăţirii fără just temei. Deducând din 1.188 mp teren suprafaţa de 579,7 mp teren, Curtea a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 608,3 mp teren.
Conform raportului de expertiză întocmit de expert N.Ş.D., după naţionalizare, hotelul A.P. s-a extins către nord, în vederea construirii unei aripi noi, ajungând să se suprapună cu fosta proprietate a lui G.S., pe porţiunea numerotată 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1, în întindere de 610 mp. De asemenea, şi din raportul de expertiză refăcut de inginer G.C. în apel, rezulta că terenul intabulat se suprapune cu terenul deţinut de SC A.P. SA, într-o arie de 608,3 mp. Asupra terenului, intimata deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 mai 1994. Prin contractul de transfer al dreptului de superficie autentificat din 14 decembrie 1995, de către B.N.P. M., intimata a transferat către intervenienta SC A.P.G. SA, în calitate de superficiar, dreptul de superficie asupra terenului în suprafaţă de 7.489 mp, pe care este situat hotelul cu accesoriile sale.
În ceea ce priveşte pretenţia contestatorilor, de restituire, în natură, a terenului, instanţa a reţinut că este neîntemeiată. Astfel, din raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ş.D. şi schiţele anexe, rezultă că, pe terenul sus-citat, sunt amplasate construcţiile subterane A (depozite şi centrală - aripa nouă hotel) şi construcţia supraterană B (parter + etaj). Ar exista o porţiune de teren liberă de construcţii - porţiunea 1, 2, 10, 12, 9, 1, în suprafaţă de 217,89 mp, pe care prima instanţă a restituit-o în natură.
Din expertiza întocmită în apel de expert C.G., rezultă că, pe terenul pe care îl solicită contestatorii, este amplasată o construcţie cu subsol, parter, etaj şi pod, cu o suprafaţă construită de 70 mp, precum şi o parcare, iar, în subteran, sunt construite mai multe anexe (celule de medie tensiune, boxe trafo, grupe electrogene, ateliere de mentenanţă, pompe pentru canalizare, etc). Toate construcţiile sunt autorizate şi aparţin apelantei interveniente.
Aceasta a pretins că, pentru buna sa funcţionare şi pentru a răspunde standardelor de calitate a serviciilor sale, nu se poate dispensa de terenul aflat în posesia sa şi în legătura cu care a încheiat un contract de superficie cu SC A.P. SA, în acest sens, s-au depus la dosar Criteriile obligatorii pentru clasificarea structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare de tipul hotel, apartament şi motel. Din examinarea acestor criterii, Curtea a reţinut că parcările auto reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor şi motelurilor. Contestatorii au renunţat la judecata contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile care au fost demolate, nu şi la acordarea de măsuri reparatorii pentru teren, cum greşit pretind intimata şi inîervenienta.
Faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, de rapoartele de expertiză menţionate mai sus, din care rezultă că, pe terenul în suprafaţă de 608,3 mp, se află amplasate construcţii supraterane şi subterane şi parcări destinate deservirii SC A.H. SA., Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor, de restituire, în natură, a terenului.
A constatat că nu poate fi restituită, în natură, nici măcar suprafaţa de 217 mp teren, ocupată de parcare, din cauza destinaţiei clădirilor subterane şi supraterane învecinate, de a deservi activităţi hoteliere, ce implică şi existenţa locurilor de parcare.
Raportat la art. 1 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Aceste despăgubiri acordate în echivalent se propun de către unitatea deţinătoare, prin decizie, şi se înaintează, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Secretariatului C.C.S.D.
Aceasta din urmă va stabili, pe baza unui raport de evaluare, valoarea despăgubirilor, în raport de preţul de piaţă al imobilului, modalităţile de despăgubire şi termenele de achitare, în condiţiile reglementate prin legea menţionată.
Ca urmare a respingerii cererii de restituire în natură, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC A.H. SA, în sensul obligării eventualilor noi proprietari la respectarea dreptului de superficie asupra terenului, a rămas lipsită de obiect şi de interes, motiv pentru care a fost respinsă ca atare, fiind înlăturată soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de intervenţie pe fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii L.M.C., C.I.M., S.C.L. şi pârâta SC A.P. SA.
I. Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de apel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. În mod nelegal, instanţa de apel a stabilit că recurenţii deţin suprafaţa de teren de 579, 7 mp din imobilul situat în str. X. Prin Decizia civilă definitivă şi irevocabilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, li s-a recunoscut un drept de 532 mp, iar, în unna punerii în posesie, conform raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei, deţin mai puţin teren cu 21,7 mp decât suprafaţa din documentaţia cadastrală, de 579,7 mp, în mod greşit, s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la recunoaşterea unui. Drept de proprietate în suprafaţă de 608,3 mp, dreptul lor fiind de 610 mp, teren care aparţine SC A.P. SA, conform identificării realizate de expert N.Ş.D.
Prin acest raport, necontestat de către părţi, s-a stabilit că proprietatea autorului recurenţilor s-a suprapus cu terenul aparţinând apelantei pe suprafaţa de 610 mp împrejurarea că suprafaţa de teren restituită de R.A.A.P.P.S. este mai mare decât cea stabilită prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 170 A din 5 aprilie 2006 nu limitează dreptul reclamanţilor la restituirea, în natură şi despăgubiri, pentru întreaga suprafaţă care a aparţinut autorului ior şi care este ocupată, iară titlu legal, de intimata apelantă, respectiv de 610 mp.
2. În mod greşit, Curtea a reţinut că nu este întemeiată pretenţia recurenţilor, de restituire, în natură, a suprafeţei de teren libere de construcţii, de 217,89 mp.
Astfel, s-a stabilit, în mod nelegal, de instanţa de apei, că destinaţia suprafeţei de teren sus-menţionate este de parcare auto; că această destinaţie determină imposibiiitatea pârâtei şi intervenientei de a se dispensa, în funcţionarea lor, de această suprafaţa de teren şi că reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor şi motelurilor.
S-a procedat, în mod nelegal, la aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare a aceleiaşi legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
În susţinerea acestui motiv, recurenţii arată că raportul juridic dedus judecaţii este constituit la data emiterii Deciziei contestate, nr. 1 din 21 martie 2002, astfel încât legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei, neputând să le fie opuse modificările acestei Legi, ulterioare datei de 21 martie 2002. în acest sens, au invocat cele stabilite prin Decizia nr. 830/2G08 a Curţii Constituţionale, în legătură cu aplicarea legii în timp.
Apreciind, în mod nelegal, că, în cauză, este aplicabilă legea în vigoare la daîa judecării apelului, Curtea a încălcat pricipiul "tempus regit actum" şi dispoziţiile legale constituţionale, vizând neretroacîivitatea legii civile şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
Modificările legislative ulterioare datei de 21 martie 2002, dacă s-ar aplica în cauză, după ce s-a constituit raportul juridic dedus judecaţii, ar tinde să genereze o situaţie de inechitate între persoanele ale căror cereri au fost soluţionate înainte de aceste modificări şi cele care au fost chemate în judecată înainte de modificarea Legii nr. 10/2001, dar cererile ior au fost soluţionate după data intrării în vigoare a legilor de modificare.
Simpla împrejurare de fapt că cererile introduse în instanţă înainte de intrarea în vigoare a legii noi se soluţionează diferit, în funcţie de legea aplicabilă la data pronunţării soluţiei, nu este un criteriu de diferenţiere care să justifice un tratament discriminatoriu aplicabil celor aflaţi în situaţii identice, dar care, din motive care nu le pot fi imputate, se judecă la momente diferite de timp.
Astfel, nu pot fi aplicate, în speţă, prevederile raportate la verificarea destinaţiei terenului, potrivit art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, şi dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
Potrivit Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din 27/06/2001, publicată în M. Of. nr. 379/2001, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, erau prevăzute, ca excepţii reglementate expres, situaţiile în care se puteau oferi despăgubiri prin echivalent. Niciunul dintre aceste cazuri, în care puteau fi acordate despăgubiri, nu este incident în speţă, pentru suprafaţa de teren de 217,89 mp.
În plus, construcţiile intimatei apelante sunt realizate fără autorizaţie de construire, recurenţii arătând că, pe tot parcursul procesului, au afirmat că suprafaţa de teren de 610 mp trebuia restituită, în natură, în integralitate sa. Din niciun înscris administrat în cauză, nu rezultă că parcarea este realizată în baza unei autorizaţii de construire. Nu reiese că parcarea cu destinaţie administrativă ar fi de natura celor care ar reprezenta un criteriu obligatoriu pentru acordarea unei anumite clasificări. Instanţa nu menţionează temeiul iegal în baza căruia acest criteriu ar avea un impact determinant asupra activităţii desfăşurate de intimata apelantă.
De asemenea, Curtea nu arată cum acest criteriu obligatoriu de clasificare, apreciat ca atare, este determinant în cauză, având în vedere că nu Întreaga parcare, cu intrare dinspre str. X, va fi desfiinţată, o parte fiind menţinută pe terenul care nu poate fi restituit, în natură, reclamanţilor, teren în suprafaţă de 392,11 mp, dar şi pe restui terenului aparţinând intimatei apelante, care nu se suprapune cu terenul care aparţine autorului lor.
3. Intimata apelantă SC A.P. SA şi intervenienta apelantă SC A.H. SA nu au contestat, prin motivele de apel, soluţia primei instanţe, de restituire, în natură, a terenului liber de construcţii, în suprafaţa de 217,89 mp, în baza art. 10.3. din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că nu se pot dispensa de teren, pentru buna funcţionare sau calitate a serviciilor. Nu este invocat, ca motiv de apel, un temei din Legea nr. 10/2001, care să determine instanţa de apel să analizeze imposibilitatea de restituire.
Apelanta intervenienta a arătat, în cadrul motivelor de apel, că cererea de intervenţie a fost respinsă în mod greşit, întrucât terenul este ocupat de construcţii şi lucrări, proprietatea acesteia. Această critică nu vizează, însă, netemeinicia soluţiei de restituire, în natura, a suprafeţei de teren de 217,89 mp, ci este invocată pentru a justifica temeinicia cererii de intervenţie. Doar la data la care s-a judecat apelul, intervenienta a afirmat că nu-şi va putea desfăşura activitatea, întrucât nu îndeplineşte criteriile de clasare, dacă soluţia cu privire la terenul restituit va fi menţinută. Această susţinere nu a fost invocată în cadrul motivelor de apel, astfel încât reclamanţii să poată formula apărări, şi nici de persoana care avea calitatea de a face aceste susţineri, respectiv de unitatea deţinătoare a imobilului, pe care intervenienta nu o îndeplineşte.
În concluzie, au arătat că instanţa de apel s-a pronunţat pe mai mult decât s-a solicitat, în baza unor temeiuri legaîe cu care nu a fost învestită, care nu au fost aduse la cunoştinţa părţilor în mod procedural, cu respectarea caracterului devolutiv al apelului şi dreptului la apărare.
Au mai arătat că, de vreme ce soluţia primei instanţe, cu privire la cererea de intervenţie, nu a fost schimbată pe fond, ci ca o consecinţă a respingerii cererii de restituire în natură, apărările formulate de apelanta intervenienta, legate de modul de folosire a terenului şi de destinaţia acestuia, nu pot fi analizate.
4. Instanţa de apel a constatat, în mod nelegal, aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1.6 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, inclusiv pentru suprafaţa de teren pentru care, pentru prima dată, au fost acordate despăgubiri în apel (217,89 mp), raportat îa principiile care guvernează aplicarea legii în timp, precum şi la decizia în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Arată că dispoziţia contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţele de judecată sunt obiigate a stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite. Prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a Legii. De aceea, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a noii Legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, nu mai pot fi trimise C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi. temeiniciei. Susţin, în ipoteza în care se va menţine decizia recurată, sub aspectul respingerii cererii de restituire, în natură, a terenului de 217,89 mp, că instanţa este obligată să stabilească cuantumul despăgubirilor pentru întregul lor drept, conform expertizei întocmite de expert D., efectuată la instanţa de fond şi necontestată.
5. Curtea a considerat, în mod greşit, că apelul declarat de intervenienta este întemeiat, cu consecinţa schimbării soluţiei primei instanţe, de respingere, pe fond, a cererii de intervenţie.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, respingerea apelurilor declarate de pârâtă şi intervenienta, admiterea apelului declarat de reclamanţi, schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul recunoaşterii dreptului lor asupra imobilului în suprafaţă de 1.188 mp, menţinerea soluţiei de restituire, în natură, a terenuiui în suprafaţă de 217,89 mp, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, de 15 392,11 mp, la suma de 705.798 euro, menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.
Pârâta SC A.P. SA a criticat decizia pentru următoarele motive:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut".
1.1 În mod greşit, instanţele de fond şi de apel au luat act de renunţarea contestatorilor la judecarea doar a capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate.
Ca urmare a declaraţiilor autentice depuse de toţi contestatorii în dosarul de recurs anterior, s-au modificat limitele sesizării, astfel încât instanţa rămâne sesizată doar cu cererea de restituire, în natură, a terenurilor libere de construcţii, după cum se menţionează, în mod expres, în aceste declaraţii.
Renunţările respective fac inutilă examinarea cererii de despăgubiri pentru terenurile ocupate de construcţiile A.H.
1.2. Contestatorii au învederat încă de la început, prin acţiune, că solicită cota de 51/54 din dreptul de proprietate, întrucât o parte din drept aparţine statului, ca succesiune vacantă de pe urma lui A.I. Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut, şi anume 100% din drepturile succesorale de pe urma lui S.G.G.
2. Motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".
Titlul de proprietate depus de reclamanţi vizează, în mod cert, o proprietate totală de 900 mp (22,5 m x 40m) aşa cum este stipulat în acest înscris.
Art. 48 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prevede că înscrierea provizorie în cartea funciară, cum este cazul de faţă, nu are caracter constitutiv, fiind efectuată sub condiţia şi în măsura justificării ei. Procesul verbal de înscriere în C.F. (de unde, în mod nejustificaî, reiese suprafaţa de 1.188 mp) menţionează că actul juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea este contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1882.
Deşi instanţa de apel are în vedere aceste împrejurări şi dispoziţiile legale sus-menţionate, reţine, în mod greşit, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de teren intabulată.
Cu alte cuvinte, instanţa este de acord că titlul de proprietate al autorului S. vizează doar 900 mp, dar consideră că posesia unei suprafeţe mai mari de teren, intabulate în C.F., ar fi temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii.
Decizia este nelegală sub acest aspect, prezenta cauză având ca obiect „contestaţie la Legea nr. 10/2001", în aplicarea căreia, posesia nu are nicio relevanţă.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii".
16 Recurenta suspine că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; normele ce reglementează succesiunea legată şi testamentară C. civ., precum şi art. 4 din Legea specială de reparaţie.
3.1.Cu privire la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, arată că aceste norme au fost nerespectate, sub următoarele aspecte:
- Referitor la suprafaţa terenului notificat, instanţa a considerat, cu încălcarea legii, că posesia unei suprafeţe de teren mai mare decât cea înscrisă în titlul de proprietate poate constitui temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, succesorilor fostului deţinător, pentru întreaga suprafaţă deţinută în fapt.
- Referitor la persoana proprietarului din momentul preluării, contestatorii au arătat că sunt succesorii persoanei îndreptăţite, S.G.G., proprietarul înscris în C.F. din 02 iulie 1940, fiul lui S.G., semnatar al contractului de vânzare-cumpărare din 09 octombrie 1882, care reprezintă titlul de proprietate.
Cu toate acestea, instanţa a considerat, în mod greşit, că persoanele de la care s-a preluat imobilul au fost verii primari (rude de gradul IV) cu S.G.G., respectiv V.E., N.M. şi N.C.
3.2. Prin această constatare, instanţa încalcă şi principiile devoluţiunii moştenirii legale, conform cărora colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari, respectiv nu au posesiunea de drept a moştenirii. Aceştia preiau posesiunea doar în condiţiile art. 653 alin. (2) C. civ. şi sub condiţia acceptării în termenul prevăzut de art. 700 din acelaşi cod.
Faptul că succesiunea de pe urma defunctului S.G. a fost dezbătută în anul 2000 (certificat de calitate nr. 74/2000) atestă, per a contario, că nu s-a dezbătut succesiunea acestuia în termen de 6 luni de la decesul proprietarului din 03 octombrie 1945.
În realitate, având în vedere climatul politic al epocii, este foarte probabil că persoanele cu vocaţie succesorală la moştenirea lui S.G.G. (înscris în C.F.) nu au mai dorit să accepte succesiunea în termenul legal, aceasta fiind, pur şi simplu, abandonată.
Verii primari nu sunt moştenitori sezinari, astfel că nu au, de drept, posesiunea moştenirii, până la acceptarea expresă a acesteia, conform art. 700 C. civ.
În lipsa acceptării moştenirii, cei trei veri nu au avut nicio legătura cu averea lui S.G.G. şi este greşit a se susţine că aceasta a trecut, automat, la ei.
Doar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele cu vocaţie succesorală utilă la succesiunea persoanei îndreptăţite, S.G.G., au fost repuse, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii.
3.3. Decizia atacată încalcă prevederile art,4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanţa apreciază că proprietarii de la care a fost preluat, abuziv, bunul sunt cei trei veri, cărora le revine câte o parte egală din dreptul de proprietate, fiind, deci, coproprietari la data intrării bunului în proprietatea statului.
Cu toate acestea, nu aplică această normă şi consideră, în mod greşit, că operează dreptul de acrescământ între succesorii unui coproprietar faţă de alt coproprietar.
3.4. Decizia atacată încalcă prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanţa a apreciat că operează dreptul de acrescământ în favoarea unor persoane al căror grad de rudenie cu fostul proprietar este de 9, respectiv 10, deci, care nu au vocaţie succesorală faţă de persoana îndreptăţită.
3.5. Decizia încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. fn aplicarea acestui text, normele de aplicare expiicitează că, de prevederile repunerii în termen, nu beneficiază succesibilul renunţători.
Instanţa de fond a reţinut, corect, că 1/3 (4/12) din dreptui de proprietate s-a pierdut prin lipsa de succesori ai defunctului N.M., iar cota de 3/36 (1/12) reprezintă cota lui A.I., soţul autoarei sale, A.V. (nu au avut descendenţi), care, în această calitate, de soţ, nu se află în relaţii de rudenie cu reclamanţii.
Succesiunea de pe urma defunctului N.M. a fost dezbătută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul testamentului depus în faţa instanţei de apel, fiind emisă încheiere finală.
Potrivit certificatului de calitate din 1998-B.N.P. M.R., N.M. a avut un singur succesor, în calitate de legatar cu titlul particular, pe M.P.
per a contrario, ceilalţi posibili moştenitori nu au acceptat succesiunea în anul 1998, deoarece, în caz contrar, nu rezultă cum ar fi putut fi emisă încheierea finală.
Acest certificat nu a fost niciodată contestat de alţi eventuali moştenitori testamentari, astfel că, până la anulare, face probă deplină cu privire la succesorii acceptanţi ai succesiunii defunctului N.M.
Pe de altă parte, testamentul lăsat de N.M., din 03 august 1955, instituie un legat în favoarea lui H.R. şi N.N., pentru „absolut tot ce se va găsi pe numele meu la încetarea mea din viaţă între care se cuprinde şi pensia de la stat neîncasată timp de cinci ani".
Or, proprietatea asupra imobilului din X, nu a fost pe numele lui N.M. la încetarea lui din viaţă, întrucât acesta nu a acceptat succesiunea vărului său, S.G., predecedat la 03 octombrie 1945.
Cele două legatare nu au acceptat niciodată succesiunea lui N.M. şi nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind decedate la apariţia acesteia.
Cu privire la succesiunea faţă de A.I. (1/12 din dreptul de proprietate), testamentul depus indică, în mod clar, un legat particular. De fapt, contestatorii au învederat încă de la început, prin acţiune, că o parte din drept aparţine statului, ca succesiune vacantă după A.I. Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut, şi anume 100% din drepturile succesorale după S.G.G.
3.6. Decizia este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Ipoteza Legii speciale este aceea că, dintre mai mulţi moştenitori cu vocaţie succesorală reală fată de fostul proprietar al imobilului (persoana îndreptăţită - S.G.G.), doar o parte acceptă succesiunea prin depunerea cererii de măsuri reparatorii, operând, astfel, dreptul de acrescământ pentru solicitanţi.
În situaţia de faţă, mcmnul din reclamanţi nu deţine vocaţie succesorală utilă fată de doi dintre succesorii proprietarului imobilului solicitat, respectiv N.M. şi A.I.
Niciunul dintre contestatori nu are vocaţie succesorală utilă şi directă faţă de fostul proprietar, S.G.G., în raport de care au, în cel mai bun caz, gradul 10 de rudenie.
În concluzie, conîestatorii au calitate procesuală activă doar pentru 7/12 din terenul de 900 mp, inclus în titlul de proprietate, deci, doar pentru 525 mp.
3.7. Este nelegală obligarea recurentei la propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D., în favoarea contestatori lor, în condiţiile în care au primit, până la această dată, tot terenul la care aveau dreptul, de la R.A.A.P.P.S., şi aproximativ 55 mp în plus.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii apelului declarat de reclamanţi, admiterii, în integralitate, a apelului declarat de pârâtă şi, pe fond, respingerea, în iot, a contestaţiei; menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei atacate, referitoare la admiterea apelului declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a apelului declarat de întervenientă, precum şi la respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului în litigiu.
Recurenta pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, solicitând, în esenţă, respingerea acestuia, ca nefondat. Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 705.798 euro, arată că aceasta este şi inadmisibilă în recurs, în raport de împrejurarea că reprezintă o cerere nouă.
Înalta Curte a încuviinţat proba cu înscrisuri, conform celor redate în încheierile de şedinţă din 12 noiembrie 2012 şi 4 februarie 2013.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de critlcile susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, iar recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prezenta instanţă va analiza, mai întâi, recursul declarat de pârâtă, întrucât susţinerile sale vizează calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum şi întinderea suprafeţei de teren ce se dispută în proces, în timp ce recursul declarat de reclamanţi se referă, în esenţă, la forma de reparaţie cuvenită pentru o parte din imobil, chestiune care este subsecventă aspectelor contestate de pârâtă.
21.1.1. Critica privind încălcarea limitelor sesizării instanţei, sub forma lui „plus petita", respectiv „extra petita", ca urmare a declaraţiilor de renunţare autentice depuse de reclamanţi în primul dosar de recurs, nu poate fi primită.
În primul rând, aceste susţineri vor fi verificate, în ceea ce priveşte decizia Curţii de Apel, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu a art. 304 pct. 6, deoarece instanţa de apel doar a confirmat soluţia primei instanţe sub aspectul obiectului renunţării, nu a luat, ea însăşi, act de renunţare. Cu alte cuvinte, criticile privind incidenţa celor două ipoteze de încălcare a limitelor de învestire, prin cererea de chemare în judecată, cu referire şi la obiectul declaraţiilor de renunţare, vor fi verificate de această instanţă în ceea ce priveşte hotărârea Tribunalului şi, ulterior, se va examina decizia recurată, sub aspectul legalităţii confirmării sentinţei, pe limitele de învestire, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, criticile vizând „extrapetita" nu se încadrează în această ipoteză de încălcare a limitelor de învestire, de vreme ce însăşi recurenta recunoaşte că, în declaraţiile de renunţare, se specifică cererea reclamanţilor de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură, pentru terenul liber de construcţii, deci, pentru o parte din terenul pretins prin cererea de chemare în judecată, privit ca întreg. în consecinţa, criticile recurentei se referă, în realitate, la ipoteza de „pluspetita" şi urmează a fi verificate din această perspectivă, neprezentând relevanţă soluţia pronunţată, în final, asupra măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor pentru terenul pentru care aceştia au cerut restituirea în natură, după cum instanţa l-a considerat a fi liber de construcţii sau nu, în ceea ce priveşte „plus petita", critica este neîntemeiată.
La filele 18-20 din dosarul de recurs anterior, se regăsesc declaraţiile autentice de renunţare, depuse de reclamanţi, în care se menţionează că aceştia înţeleg să renunţe la judecată, în temeiul art. 246 C. proc. civ., „cu privire la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile care au fost demolate şi care au aparţinut autorului.S.G.G.", Aşadar, intenţia reclamanţilor, de renunţare la judecată doar în ceea ce priveşte cererea de despăgubiri formulată pentru construcţiile demolate, nu şi pentru terenul ocupat de construcţiile actuale, este lipsită de echivoc - faptul că, în aceste declaraţii, petenţii menţionează, în paragraful următor celui în care se precizează obiectul renunţării, ca îşi menţin contestaţia, fată de pârâtă şi intervenientă, „pentru obligarea la restituirea în natură a suprafeţei de teren care este ocupată de aceste societăţi şi care este liberă de construcţii în prezent" nu are relevanţă, în sensul celor susţinute de recurentă, de vreme ce voinţa părţilor exprimată în acest paragraf nu se transpune într-o cerere de renunţare la judecata cererii de măsuri reparatorii pentru terenul ocupat de construcţii.
În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte obiectul renunţării la judecată, şi anume doar în legătură cu măsurile reparatorii solicitate pentru construcţiile demolate ce au aparţinut autorului reclamanţilor, cu consecinţa pronunţării instanţei în limitele sesizării, iar nu în condiţii de „plus pelita".
1.2. Susţinerile privind depăşirea limitelor sesizării, prin acordarea măsurilor reparatorii pentru cota de 100% din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, sunt, însă, întemeiate în ceea ce priveşte cota din drept, revenită, prin succesiune, lui A.I. Şi aceste critici vor fi verificate, pentru argumentele expuse mai sus, din perspectiva art. 304 pct,9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte decizia recurată, cu referire la ipoteza de „plus petita ", în privinţa hotărârii primei instanţe.
Prin cererea introductiva de instanţă, reclamanţii au solicitat constatarea dreptului lor de coproprietate asupra unei cote de 51/54 din terenul de 1.188 mp, din str. X, menţionând, în mod expres, că se află în indiviziune cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care are o cotă din proprietate de 3/54, ce reprezintă succesiunea vacantă de pe urma lui A.I. Prin urmare, reclamanţii au formulat cerere pentru imobil, mai puţin pentru cota din drept care a aparţinut persoanei arătate. Ei nu şi-au precizat această cerere, în sensul că înţeleg să-şi majoreze câtimea obiectului cu cota din drept care i-a revenit lui A.I. din imobil, în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, prin declaraţie verbală sau prin cerere scrisă, până la închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fondul cererii, în primă instanţă, nici în faza iniţială a judecăţii şi nici în rejudecare. Este adevărat că, prin notele scrise şi la cuvântul pe fond, reclamanţii au cerut măsuri reparatorii pentru imobilul în suprafaţă de 610 mp, ceea ce ar corespunde, în raport de suprafaţa totală a terenului solicitat şi de ceea ce au obţinut pentru acest bun, prin hotărâre judecătorească, în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S., cotei de 100% din imobil. Solicitarea reclamanţilor nu poate fi luată, însă, în considerare, atât timp cât cererea iniţială de chemare în judecată nu a fost precizată în condiţiile legii, şi anume până la acordarea cuvântului pe fond, iar notele scrise nu pot fi avute în vedere în sensul precizării cererii părţilor, întrucât, în cadrul acestor note nu pot fi formulate cereri noi, ele având rolul de a dezvolta poziţia părţilor în legătură cu cererile cu care instanţa a fost legal sesizată. în caz contrar, s-ar încălca principiul contradictoria!ităţii şi al dreptului fa apărare al părţii interesate în combaterea cererii respective. Nici apărarea reclamanţilor formulată în prezentul dosar, şi anume că menţiunea referitoare la excluderea cotei din drept aparţinând lui A.I. ar viza doar acţiunea în revendicare, nu şi contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât nu rezultă o astfel de distincţie în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi nici nu a fost depusă o cerere precizatoare în sensul arătat.
În ceea ce priveşte critica reclamanţilor, formulată în apel, referitoare îa mărimea cotei din drept, aparţinând lui A.I., apreciată greşit de instanţa de fond ca fiind de 1/12, în loc de 1/185 aceasta este neîntemeiată.
În primul rând, Înalta Curte va proceda Ia examinarea susţinerilor sus-menţionate, chiar dacă au fost invocate prin motivele de apei, iar nu prin cererea de recurs, deoarece reclamanţii nu aveau interesul să conteste mărimea cotei corespunzătoare dreptului lui A.I., în cadrul căii extraordinare de atac, de vreme ce, prin decizia care formează obiectul dosarului de faţă, li s-au acordat măsuri reparatorii pentru cota de 100% din imobilul în litigiu.
Cât priveşte mărimea cotei respective, aceasta a fost calculată, în mod corect, de către prima instanţă. Astfel, instanţa a reţinut, în fapt, că A.I. este moştenitorul lui A.V., în calitate de soţ supravieţuitor, având o cotă succesorală din moştenirea lăsată de aceasta de 3/6 și (1/2), în concurs cu surorile defunctei. A.V., Ia rândul ei, a moştenit-o pe V.E., în calitate de fiică, având o cotă succesorală de 1/3 din moştenire, în concurs cu celelalte două fiice ale defunctei, accepîante ale moştenirii. V.E. are o cota de 1/3 din succesiunea lui S.G.G., în concurs cu ceilalţi doi veri ai acestuia, N.C. şi N.M. Prin urmare, dacă s-ar avea în vedere numai cota de 1/3, aparţinând lui V.E. de pe urma moştenirii lăsate în mod direct acesteia de S.G.G., cota dobândită, prin retransmitere, de A.I., ar fi, într-adevăr, de 1/18. Reclamanţii omit, însă, că V.E. vine şi. la moştenirea lăsată de fratele său, N.C., cota acesteia la respectiva succesiune fiind, în condiţiile art. 666 şi 672 C. civ., de-și, egală cu cota totală a lui R.H. şi S.D.A., care vin la moştenire, prin reprezentarea mamei lor, S.V., sora predecedată a defunctului N.C. (în certificatul de moştenitor emis de pe urma lui N.C. nu sunt menţionate cotele moştenitorilor, ceea ce determină stabilirea acestor cote de prezenta instanţă). în consecinţă, coîa succesorală a lui V.E., rezultată din adiţionarea cotei de 1/3 de pe urma defunctului S.G.G. cu cota de 1/6 (1/2 x 1/3) de pe urma succesiunii lui N.C., este de 3/6 (1/2). Din această cotă revine lui A.V., prin retransmitere, cota de 1/3, deci, în final, 1/6 din cota de drept asupra imobilului care face parte din patrimoniile transmise (mai precis, este vorba despre dreptul de a pretinde imobilul, drept existent în patrimoniile transmise succesiv). Cum cota lui A.I. din succesiunea soţiei sale, A.V., este de 1/2 raportat la cota acesteia din urmă, de 1/6, rezultă că mărimea cotei soţului supravieţuitor, aferentă imobilului în litigiu, este de 1/12, aceasta fiind cota pentru care, în mod greşit, instanţa a acordat măsuri reparatorii,, cu încălcarea limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată.
Pentru acest motiv, va fi admis recursul declarat de pârâtă, cu consecinţa înlăturării dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru cota de 1/12 din imobil.
2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se circumscrie acestui text de lege. Ipotezele din text, referitoare la nemotivarea hotărârii atacate şi la existenţa unor motive străine de natura pricinii, sunt excluse, întrucât susţinerile concrete ale recurentei nu se referă la aceste situaţii.
Criticile în legătură cu cele reţinute de instanţa de apel în privinţa suprafeţei de teren ce rezultă din titlul de proprietate al autorului reclamanţilor şi efectele înscrierii provizorii conform art,48 din Decretul-Lege nr. 115/1938, pe de o parte, şi cele stabilite, în final, referitor la întinderea suprafeţei de teren pentru care li se cuvin reclamanţilor măsuri reparatorii nu se subsumează, nici ele, ipotezei motivelor contradictorii, reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta contestă, în realitate, decizia Curţii pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, susţinând, în esenţă, încălcarea legii în materia dovedirii dreptului de proprietate imobiliară în legătură cu suprafaţa de teren pentru care instanţa a acordat măsuri reparatorii. Ca atare, aceste critici vor fi examinate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul pct. 3.1. din cererea de recurs, în care recurenta reia aceste critici.
3. Susţinerile referitoare la încălcarea art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, precum şi a dispoziţiilor din C. civ. în materia moştenirii iegale sunt întemeiate, în parte, instanţa de apel constatând, în mod greşit, că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren menţionată în procesul verbal întocmit de Comisia de înfiinţare a C.F. în Bucureşti.
3.1. Cu privire la întinderea suprafeţei de teren, Înalta Curte constată următoarele:
Curtea de Apel, confirmând situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, sub aspectul întinderii diferite a suprafeţei de teren în litigiu, astfel cum rezultă din titlul de proprietate al autorului reclamanţilor încheiat în anul 1882, pe de o parte, şi din procesul verbal întocmit de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti şi planul de situaţie vechi a! imobilului, pe de altă parte, a dat prioritate suprafeţei menţionate în cele din urmă înscrisuri. În acest sens, a pornit de la concluzia că intenţia legiuitorului actului normativ special de reparaţie a fost de a extinde sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, raportat la art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, şi de a recunoaşte persoanelor îndreptăţite dreptul la măsuri reparatorii pentru bunurile aflate în posesia lor la data preluării.
Concluzia Curţii de Apel este, în parte, corectă ca principiu teoretic, şt, în totalitate, greşită, în raport de situaţia de fapt reţinută şi de dispoziţiile legale incidente în cazul concret dedus judecăţii, în care reclamanţii au prezentat un titlu de proprietate pentru imobil, un act juridic translatîv de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1882.
Astfel, este adevărat că art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, extinde sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate în ceea ce priveşte imobilele preluate abuziv, menţionând, la lit. b) și h), şi alte acte decât cele care, potrivit dreptului comun, ar face dovada proprietăţii, şi anume actele juridice translative de proprietate. Această extindere a mijloacelor de dovadă a dreptului în discuţie operează, însă, numai în cazul în care notificatorul nu prezintă un act translativ de proprietate.
Cât priveşte intenţia legiuitorului, de a recunoaşte dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele aflate în posesia persoanei de Ia care acestea au fost preluate, contrar considerentelor Curţii, nu simpla posesie a imobilelor la data respectivă generează dreptul la măsuri reparatorii, ci prezumţia instituită de legiuitor că o asemenea posesie este fundamentată pe dreptul de proprietate, sub condiţia să nu se producă dovada contrară, dovadă care o constituie tocmai titlul de proprietate, în cazul în care există un asemenea titlu. Astfel, potrivit art. 24 din Lege, „(1) în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) in aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în acfui normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
Împrejurarea că actui de proprietate înlătură, sub aspect probator, celelalte acte doveditoare, considerate ca atare, de Lege, în cuprinsul art. 23.1. din H.G. nr. 250/2007, rezultă atât din interpretarea literală a dispoziţiei legale enunţate, precum şi a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr, 10/2001, cât şi din scopul legiuitorului, prin derogarea de la dreptul comun, în materie de imobile preluate abuziv, instituită în favoarea persoanelor deposedate, care, în absenţa unui act de proprietate, trebuie să beneficieze, dacă prezintă alte acte doveditoare, de măsuri reparatorii în condiţii egale cu cei care justifică un titlu.
Astfel, în cuprinsul art. 23.1. din Normele metodologice, actul juridic translativ de proprietate este plasat pe primul loc în enumerarea actelor doveditoare ale proprietăţii, conform textului, tocmai determinat de împrejurarea că un asemenea titlu reprezintă, potrivit dreptului comun, singurul mijloc de dovadă a dreptului de proprietate (în regim de carte funciară, dacă este însoţit şi de înscrierea dreptului în C.F.).
Pe de altă parte, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumţia existenţei dreptului de proprietate, a întinderii lui şi a calităţii de titular în persoana celui de la care s-a preluat imobilul notificat operează, cum s-a arătat, doar în absenţa probei contrare, care o reprezintă titlul de proprietate, în sens de act juridic translativ al dreptului în discuţie.
Cât priveşte scopul legiuitorului, de a extinde sfera actelor doveditoare în materia imobilelor care fac obiectui legii, acesta este fundamentat, cum s-a arătat deja, pe finalitatea legii, care constă în asigurarea unei reparaţii echitabile şi în condiţii egale pentru toate persoanele deposedate sau moştenitorii lor, indiferent că notificatorii justifică un titlu de proprietate sau, din cauze neimputabiie acestora (timpul îndelungat scurs de la data preluării, cu consecinţa pierderii sau distrugerii actelor, şi altele asemenea), nu mai pot prezenta un astfel de titlu. Doar în acest din urmă caz, legea permite dovedirea dreptului cu alte mijloace de probă decât actul translativ de proprietate.
În speţă, reclamanţii au depus titlui de proprietate al autorului lor, S.G., respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 9 octombrie 1882, în care suprafaţa de teren dobândită de acesta, raportat la dimensiunile laturilor imobilului, este de 900 mp. Acesta este singurul act translativ de proprietate depus la dosar. Fiul acestuia, S.G.G., care este menţionat în procesui verbal al Comisiei de înfiinţare a C.F. în Bucureşti, a dobândit irnobiiui prin moştenire legală, după cum s-a reţinut, în fapt, de instanţa de apel, şi, ca atare, nu putea dobândi o suprafaţă mai mare de teren decât cea pe care a avut-o autorul său, iar, la rândul lor, moştenitorii acestuia, respectiv V.E., N.C. şi N.M., nu puteau dobândi decât aceeaşi suprafaţă de teren, respectiv 900 mp.
Dispoziţiile art. 48 din Decretul-Lege nr. 115/1938 invocate de recurentă în sensul că prevăd caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii provizorii în C.F., sub condiţia justificării dreptului, şi reţinute de instanţele anterioare în soluţionarea cauzei, nu sunt incidente în speţă, deoarece însuşi actul normativ nu a fost aplicat în regiunea de sud a ţarii, unde este situat imobilul în litigiu, determinat de ne finalizarea procedurii de înfiinţare a cărţilor funciare definitive în zona respectivă. Conform art. 147din actul normativ menţionat, acesta a intrat în vigoare în vigoare în Transilvania şi Bucovina, o dată cu codul civil unificat, iar în Vechiul regat şi Basarabia, potrivit dispoziţiilor următoare din actul normativ, dispoziţii care condiţionau aplicarea Decretului de finalizarea procedurii amintite, care nu s-a mai realizat. Din această perspectivă, ambele instanţe, raportându-se Ia procesul verbal întocmit de Comisia de înfiinţare a cărţilor funciare din Bucureşti, în care apare menţionată suprafaţa de 1,188 m. pe numele lui S.G.G., şi dând relevanţă acestui act, este adevărat, în mod diferit, au făcut confuzie între înscrierea provizorie a dreptului în C.F. definitivă, şi care atrage incidenţa art. 48 din Decret, şi înscrierea dreptului în C.F. provizorii, cum a fost şi cazul imobilelor din Vechiul regat (în care se afla şi zona Bucureştiului), C.F. care, nemaifiind definitivate înlătură aplicarea actului normativ respectiv.
În ceea ce priveşte art. 24 din Legea nr. 10/2001, din interpretarea căruia, instanţa de apel a concluzionat că reclamanţilor li se cuvin măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţa menţionată în procesul verbal întocmit de Comisia de înfiinţare a C.F. în Bucureşti, nici această dispoziţie legală nu este aplicabilă în litigiul de faţă, concluzia Curţii fiind greşită sub acest aspect. Astfel, textul nu este incident în speţă, nu numai determinat de împrejurarea că titlul, de proprietate al lui S.G. reprezintă proba contrară celor menţionate în procesul verbal amintit, în legătură cu întinderea suprafeţei de teren, dar şi raportat ia faptul că art. 24 instituie prezumţia în legătură cu întinderea proprietăţii doar în cazul în care aceasta este menţionată într-un „act normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Or, în cauză, instanţa de ape! s-a raportat la un proces verbal de înscriere a dreptului în C.F. provizorie, iar nu la un act prin care să se fi dispus măsura preluării imobilului.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, prîntr-o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale sus-enunţate, instanţa de apel a considerat dreptul ia măsuri reparatorii al reclamanţilor pentru terenul în suprafaţă de 3.188 mp, ei fiind îndreptăţiţi la reparaţia acordată de lege, în condiţiile art. 4 alin. (2) cu referire Ia art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/200 3, doar pentru suprafaţa de teren care rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de S.G., în anul 1882.
- În ceea ce priveşte persoanele de la care s-a preluat imobilul, referitor la care recurenta a menţionat că, în mod greşit. Curtea a constatat că acestea sunt V.E., N.M. şi N.C., verii primari ai lui S.G.G., critica este neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut că S.G.G. a decedat la 3 octombrie 1945, prezumând că preluarea a avut loc de la moştenitorii acestuia, respectiv persoanele sus-menţionate. Concluzia Curţii este corectă, întrucât, deşi nu a stabilit care este data preluării, în absenţa unui titlu al statului care să justifice o asemenea măsură, este puţin probabil ca trecerea bunului la stat să fi avut loc între data de 6 martie 3945, momentul instaurării la putere a regimului comunist, şi data morţii autorului reclamanţilor, 3 octombrie 1945. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în perioada de şapte luni cuprinsă între cele două momente, nu au fost emise acte normative de preluare care să fundamenteze, cel puţin teoretic, preluarea bunului.
Prin urmare, instanţa de apel a procedat în mod corect, prezumând că preluarea a avut loc de la moştenitorii lui S.G.G., şi nu de la acesta din urmă, chiar în absenţa actului prin care s-a dispus trecerea bunului în proprietatea statului.
De altfel, şi dacă bunul s-ar fi preluat în această perioadă, de la S.G.G., iar nu de la succesorii lui, soluţia ar fi fost aceeaşi în legătură cu dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (mai puţin cota de 1/12 aparţinând lui A.I., care nu intră în discuţie pentru argumentele prezentate în cadrul examinării motivului 1.2. din cererea de recurs), de vreme ce aceştia sunt moştenitori, prin retransmitere, atât de pe urma celor trei veri cu autorul comun, cât şi de pe urma lui S.G.G. Ca atare, pentru dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii vizând întregul imobil (cu excepţia cotei de 1/32), ar fi operat acelaşi mod de calcul, indiferent dacă preluarea bunului ar fi avut loc de la un singur proprietar, sau de la trei, astfel cum a considerat instanţa de apel.
În concluzie, nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cu privire la dreptul reclamanţilor pentru bunul în cotă de 3 3/1.2, rezultată în urma scăderii cotei de 1/32, aparţinând lui A.I., raportat la numărul şi persoanele de la care s~a considerat de către Curte că a avut loc preluarea imobilului.
3.2. Nici critica privind încălcarea regulilor devoluțiunii imobilului prin moştenire legală nu sunt întemeiate.
În primul rând, recurenta se referă la S.G.G., ca fiind persoana îndreptăţită la restituirea imobilului (ipotetic, având în vedere că acesta este, în prezent, decedat), contestând calitatea de moştenitori al acestuia în persoana celor trei veri, V.E., N.C. şi N.M., Pentru argumentele arătate mai sus, „persoanele îndreptăţite la restituire", în sensul Legii nr. 10/2001, în mod firesc, dacă ar fi fost în viaţă Ia data intrării în vigoare a acestei legi, sunt cele de la care s-a preluat imobilul, în consecinţă, cele trei persoane menţionate, veri cu S.G.G., iar nu acesta din urmă. Cum recurenta contestă calitatea „persoanelor îndreptăţite", de moştenitori ai Iui S.G.G., înseamnă că, în realitate, pune în discuţie nu calitatea acestor persoane, de moştenitori ai persoanei îndreptăţite, In sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci dobândirea bunului, prin moştenire legală, de la S.G.G., şi, în final, preluarea imobilului de la cele trei persoane. Ca atare, Înalta Curte va verifica susţinerile pârâtei nu prin raportare la dispoziţiile legii speciale privind calitatea de moştenitori ai persoanei îndreptăţite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi repunerea în termenul de acceptare a succesiunii (art. 4 alin. (3)), ci prin raportare la dispoziţiile dreptului comun.
Susţinerile sunt neîntemeiate. Potrivit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, până la anularea, prin hotărâre judecătorească, a certificatului de moştenitor din 2000, emis de pe urma lui S.G.G., acest act face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor. Prin urmare, cum, potrivit certificatului de calitate de moştenitor sus-menţionat, s-a constatat că V.E., N.C. şi N.M. sunt moştenitorii lui S.G.G., fiecare cu o cotă de 1/3 din succesiune, iar acest act juridic nu a fost anulat în condiţiile textului de lege enunţat, nu se poate stabili, în prezenta cauză, contrariu! certificatului, în sensul că persoanele respective nu ar avea calitatea de moştenitori, determinat de neacceptarea succesiunii în termenul legal sau pentru că nu ar fi moştenitori sezinari. în concluzie, cei trei, în calitate de moştenitori ai lui S.G.G., au dobândit imobilul în litigiu, prin transmisiune succesorală, iar preluarea bunului de către stat a operat de la aceste persoane, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel.
3.3. Sunt nefondate şi susţinerile privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în loc de dispoziţiile art. 4 alin. (1), în raport de cele reţinute în legătură cu persoanele de ta care s-a preluat imobilul, titulare ale unui drept de coproprietate asupra imobilului preluat.
În primul rând, Curtea nu a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1) în loc de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din actul normativ în discuţie, ci a considerat că sunt incidente ambele texte de lege, chiar dacă, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, nu a făcut referire şi la alin. (1). Aceasta rezultă din argumentarea soluţiei pronunţate, conform căreia Curtea a pornit de Ia împrejurarea că imobilul a fost preluat de la trei coproprietari, cu o cotă egală, de 1/3, din drept (ceea ce determină incidenţa art. 4 alin. (1), după care a raportat transmiterea acestor cote, prin moştenire legală şi testamentară, până la reclamanţi şi, totodată, a reţinut dreptul acestora la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, în baza dreptului de acrescământ reglementat de art. 4 alin. (4) din Lege.
De asemenea, aplicarea concomitentă a celor două texte de lege nu este exclusă, iar circumstanţele particulare ale speţei, în care s-a constatat că imobilul a fost preluat de la trei coproprietari, combinat cu calitatea reclamanţilor, de succesori ai tuturor celor trei coproprietari, determină incidenţa, în cauză, a ambelor alineate ale art. 4.
În litigiul de faţă, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel, restituirea a fost pretinsă nu de persoanele îndreptăţite, respectiv cele de la care s-a preluat bunul şi care nu mai erau în viaţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci de moştenitorii acestora, prin transmiterea directă a succesiunii, în cazul lui P.G. (de pe urma coproprietarei V.E.), şi prin retransmitere, în cazul tuturor notificat ori lor, inclusiv în ceea ce o priveşte pe P.G., cu referire ia cota dobândită de autoarea sa, V.E., de pe urma coproprietarului N.C.
Conform lanţului de succesiuni care conduc până la cei trei coproprietari de la care s-a preluat imobilul, reclamanţii moştenesc, prin transmitere/retransmitere, pe toţi coproprietarii. Astfel, instanţa de apei a reţinut ca fiind necontestate succesiunile de pe urma coproprietarilor V.E. şi N.C., în legătură cu care recurenta pârâtă nu a formulat critici.
Cota din drept a lui A.I. nu intra în discuţie pentru argumentele arătate în precedent.
În ceea ce priveşte succesiunea coproprietarului N.M., Curtea a constatat că aceasta este una testamentară, dând relevanţă legatelor cu titlu universal făcute de acesta în favoarea lui R.H. şi N.N., în baza testamentului olograf întocmit la 3 august 1955. A considerat că moştenitorii celor două legatare moştenesc, prin retransmitere, cota de 1/3 aparţinând lui N.M. şi că, în ansamblu, faptul că nu toţi moştenitorii celor trei coproprietari au formulat notificare este lipsit de relevanţă, moştenitorii care au recurs la procedura Legii nr. 10/2001 beneficiind şi de cota cuvenită moştenitorilor pasivi, în temeiul art. 4 alin. (4) din actul normativ menţionat.
Concluzia Curţii este corectă atât în ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor la cota de 1/3 aparţinând lui N.M., cât şi referitor la incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru întregul imobil (mai puţin cota de 1/12 a lui A.I.).
Susţinerile legate de transmiterea, pe cale succesorală, a cotei lui N.M. vor fi examinate la 3.5. din cererea de ecurs, în cadrul prezentului subpunct al motivelor de recurs, pârâta neformulând critici concrete în legătură cu acest aspect.
În ceea ce priveşte dreptul de acrescământ, acesta operează, într-adevăr, în favoarea notificatorilor, în condiţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Conform textului de lege sus - menţionat, „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire". Dispoziţia legală nu face distincţie între situaţia în care notificarea a fost formulată de moştenitorii direcţi ai persoanei îndreptăţite sau de succesorii moştenitorilor direcţi.
Notificatorii sunt moştenitori, prin transmitere directă/retransmitere, a tuturor celor trei coproprietari (C.I.M. şi P.G. de pe urma tuturor celor trei coproprietari, având în vedere certificatele de moştenitor depuse la dosar, testamentul întocmit de N.M. (olograf, din 3 august 1955) în favoarea lui N.N., prin care aceasta a fost instituită legatar cu titlu universal alături de R.H., şi testamentul întocmit de N.N. (A.A.) în favoarea celor două reclamante (testamentul autentificat din 22 aprilie 1996 de B.N.P. E. M.S.), prin care reclamantele au fost instituite legatare cu titlu universal; S.E. şi S.C.L. de pe urma lui N.C.; R.G.M. de pe urma lui N.C. şi N.M.).
Ca atare, şi în cazul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi fost în viaţă şi alţi moştenitori ai coproprietarilor sau ai succesorilor lor„ care nu au înţeles să formuleze notificare, de cota acestora beneficiază moştenitorii care au urmat procedura Legii nr. 10/2001, în baza dreptului de acrescământ reglementat de art. 4 alin. (4) din actui normativ.
Împrejurarea că nu toţi solicitanţii imobilului moştenesc, fiecare în parte, pe toţi cei trei coproprietari nu prezintă relevanţă, de vreme ce, în condiţiile arătate mai sus, pentru toţi coproprietarii de la care s-a preluat bunul există moştenitori care au formulat notificare şi, ulterior, contestaţia care formează obiectul litigiului de faţă. în consecinţă, nu se poate pune problema ca, pentru vreuna dintre aceste cote, niciunul dintre reclamanţi să nu justifice dreptul la măsuri reparatorii.
În concluzie, aplicarea de către Curtea de Apel a ambelor alineate din cuprinsul art. 4 al Legii nr. 10/2001, în speţa de faţă, este corectă.
3.4. Nici susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Lege, raportat la gradul de rudenie al reclamanţilor faţă de fostul proprietar, nu sunt întemeiate.
Mai întâi, trebuie precizat că recurenta nu specifică la care fost proprietar se referă. în condiţiile în care îl vizează pe S.G.G., critica nu va fi analizată, întrucât nu se raportează la argumentele instanţei de apel, care a reţinut, în mod corect, că imobilul a fost preluat de la cei trei coproprietari, V.E., N.C. şi N.M.
Dacă recurenta a avut în vedere cele trei persoane sus-menţionate. folosind impropriu sintagma „fostul proprietar", susţinerile nu pot fi primite.
Astfel, nu prezintă relevanţă gradul de rudenie al reclamanţilor, mai precis al notificatorilor (dacă se ţine seama că unii dintre notificatori au decedat ulterior formulării notificării şi anterior procesului de faţă, iar alţii pe parcursul litigiului) cu cei trei coproprietari de la care s-a preluat imobilul, întrucât notiftcatorii nu au moştenit direct persoanele deposedate, mai puţin P.G., care a venit la succesiunea mamei sale, V.E., şi care, fiind descendent, în mod neîndoielnic se încadrează în clasa de moştenitori cu vocaţie la succesiune, conform art,659 şi 669 C. civ. Ceilalţi notiflcatori a.u dobândit dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în calitate de succesori prin retransmitere în raport de coproprietarii de la care bunul a trecut în proprietatea statului, astfel încât nu interesează gradul de rudenie faţă de aceştia din urmă, ci faţă de autorii lor direcţi. Sub acest aspect, calitatea de moştenitori a reclamanţilor de pe urma autorilor lor direcţi este dovedită cu certificatele de moştenitor (legal şi de legatar), certificatele de calitate şi testamentele depuse la dosar, în condiţiile art. 4.2. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr, 10/2001. Ca atare, pentru moştenitorii legali, nu se poate pune problema că aceştia nu ar fi în gradul de rudenie prevăzut de lege faţă de autorii lor direcţi, certificatul de moştenitor şi certificatul de calitate probând calitatea de moştenitor legal până la anularea lor în condiţiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale. în ceea ce priveşte pe moştenitorii testamentari instituiţi ca legatari cu titlu universal (H.R., N.N., C.I.M., P.G.), nu prezintă relevanţă gradul de rudenie ai beneficiarelor legatelor respective cu testatorul, întrucât acesta este liber să constituie legatul în favoarea oricăror persoane, indiferent că sunt sau nu în grad de rudenie cu el.
3.5. Nici susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt fondate.
Niciunul dintre notificatori nu este succesibil renunţător, astfel încât nu sunt incidente, în speţă, dispoziţiile art. 4,6. din H.G. nr,250/2007, care menţionează că asemenea persoane nu beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001.
Criticile privind greşita includere a cotei din drept a lui A.I. nu vor mai fi analizate pe fond, în raport de soluţia ce urmează a se pronunţa în legătură cu această cotă, în sensul înlăturării din cota pentru care reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii.
Referitor la cota de 1/3 aparţinând lui N.M., în mod corect Curtea de Apel a stabilit că trebuie să intre în cota din imobil pentru care reclamanţii beneficiază de reparaţia prevăzută de legea specială.
Aşa cum s-a arătat în precedent, N.M. a instituit, prin testamentul olograf din 3 august 1955, ca legatari cu titlu universal, alături de legatara cu titlu particular, M.P., pe R.H., autoarea reclamantului R.G.M. conform certificatului de calitate succesorală din 11 aprilie 2000, şi pe N.N. (A.A.), autoarea reclamantelor C.I.M. şi P.G., instituite de aceasta ca legatare cu titlu universal în baza testamentului autentificat din 22 aprilie 1996, fiind emis şi certificatul de moştenitor din 1998.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, de cota de 1/3 aparţinând lui N.M., beneficiază moştenitorii legatarelor cu titlu universal, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv reclamanţii R.G.M., C.I.M. şi P.G., moştenitori prin retransmitere pentru cota respectivă.
Faptul că s-a emis certificat de calitate în favoarea legatarei cu titlu particular, M.P., de pe urma lui N.M., este nerelevant pentru calitatea de legatare cu titlu universal în persoana lui R.H. şi N.N., autoarele celor trei reclamanţi, această calitate fiind păstrată de legatarele cu titlu universal. Legatul cit titlu particular nu înlătură legatul cu titlu universal şi, în absenţa anulării sau revocării testamentului în baza căruia a fost instituit un asemenea legat, acesta îşi produce efectele pentru legatarele cu titlu universal, alături de legatul cu titlu particular. De asemenea, cum s-a arătat deja, conform art. 4.2. din H.G. nr. 250/2007, testamentul face dovada calităţii de legatar, tară să fie necesară însoţirea acestuia de un certificat de legatar emis de notarul public.
Împrejurarea că, la data decesului lui N.M., imobilul în litigiu nu se afla în patrimoniul său, deoarece acesta nu ar fi acceptat succesiunea autorului său, S.G.G., reprezintă o susţinere care nu poate fi primită, de vreme ce N.M. este menţionat în calitate de moştenitor de pe urma lui S., potrivit certificatului de calitate din 2000 emis de B.N.P. M.R., iar actul respectiv atestă calitatea de succesor, făcând această dovadă până la anularea lui prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în condiţiile dispoziţiilor din Legea notarilor publici, citate mai sus.
De asemenea, reclamanţii nu trebuie să probeze că legatarele cu titlu universal de pe urma lui N.M., R.H. şi N.N., au acceptat, în termenul prevăzut de lege, succesiunea acestuia, din moment ce nici notificatorii înşişi nu trebuie să facă o astfel de dovadă, în condiţiile în care, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare pentru imobilele care fac obiectul acestei legi, cererea de restituire valorând acceptare.
Cât priveşte faptul că nu legatarele cu titlu universal au formulat notificare, acest aspect nici nu poate fi pus în discuţie, din moment ce ele erau decedate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această, lege nu limitează dreptul de a formula notificare doar la persoanele care sunt moştenitorii direcţi ai persoanelor îndreptăţite, un asemenea drept existând, deci, şi In cazul în care, între persoana îndreptăţită şi notificatori, există un şir de moşteniri succesive, cum este şi ipoteza din speţă.
În concluzie, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din actul normativ sus-menţionat, raportat la niciuna dintre criticile formulate.
3.6. în cadrul acestui subpunct din cererea de recurs, recurenta reia parte dintre criticile prezentate anterior, privind faptul că niciunul dintre reclamanţi nu are vocaţie succesorală utilă faţă de moştenitorii proprietarului imobilului, N.M. şi A.I., şi nici faţă de S.G.G., astfel încât dreptul lor la măsuri reparatorii se limitează la cota de 7/12 din imobilul în suprafaţă de 900 mp, deci, pentru 525 mp.
Toate aceste aspecte, in legătură cu persoanele de ia care s-a preluat imobilul, cota din imobil pentru care li se cuvin reclamanţilor măsuri reparatorii, raportat la cotele lui N.M. şi A.I., relevanţa gradului de rudenie faţă de S.G.G. şi întinderea suprafeţei de teren pentru care se justifică reparaţia au fost examinate în precedent şi nu vor mai fi prezentate din nou.
În esenţă, aşa cum s-a arătat, criticile recurentei sunt întemeiate în ceea ce priveşte cota de 1/12 din imobil, aparţinând Iui A.I., care va fi exclusă de la măsuri reparatorii, precum şi întinderea suprafeţei de teren pentru care se cuvin aceste măsuri, suprafaţa de teren fiind cea care rezultă din titlul de proprietate depus la dosar.
3.7. În ceea ce priveşte greşita obligare a pârâtei la propunere de măsuri reparatorii în echivalent, în raport de suprafaţa de teren pe care au primit-o reclamanţii de la R.A.A.P.P.S,, excedentară cu 55 mp, susţinerile sunt fondate, în parte, prin raportare la suprafaţa de teren menţionată în titlul de proprietate al lui S.G.
Cum s-a arătat deja, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de S.G. în anul 1882, rezultă că suprafaţa de teren este de 900 mp; prin Decizia civilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 788 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a dispus obligarea R.A.A.P.P.S. la restituirea, în natură, către reclamanţi a suprafeţei de teren de 532 mp.
Prin decizia recurată, Curtea de Apel a reţinut, în fapt, că hotelul A.P. s-a extins în nord, în vederea construirii unei aripi noi, ajungând să se suprapună cu fosta proprietate a lui G.S. pe o suprafaţă de 610 mp, în opinia expertului N.Ş.D., respectiv pe o suprafaţă de 608,3 mp, în cea a expertului G.C. Situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de Curte, nu mai poate fi reevaluată în recurs, în raport de abrogarea motivului de casare care permitea acest lucru, şi anume cel prevăzut de art. 304 pct. ll C. proc. civ., abrogat prin art. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. în mod evident, suprafaţa de teren stabilită de cei doi experţi ca fiind deţinută de SC A.P. SA (610 mp, în opinia lui N./608,3 mp în opinia lui C.) interesează pentru calitatea recurentei, de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu, din care face parte şi suprafaţa de teren pentru care, în final, aceasta va fi obligată la propunere de măsuri reparatorii prin echivalent (pentru 368 mp). întinderea suprafeţei, astfel cum a fost menţionată de cei doi experţi, cu o diferenţă de 1,7 mp între cele două opinii, nu va fi avută in vedere, însă, în totalitate la stabilirea suprafeţei de teren pentru care li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent reclamanţilor, deoarece ambii experţi se raportează la suprafaţa de teren menţionată în procesul verbal de înfiinţare a C.F. în Bucureşti (1.188 mp), iar nu la cea rezultată din contractul de vânzare- cumpărare încheiat în anul 1882 de S.G. (900 mp), Or, pentru argumentele expuse în precedent, suprafaţa care trebuia avută în vedere Ia pronunţarea soluţiei este cea din titlul de proprietate, iar nu cea din procesul verbal întocmit de Comisia de înfiinţare a C.F. în Bucureşti.
Cum, prin hotărâre judecătorească irevocabila, care se bucură de putere de lucru judecat în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ. cu referire la art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., s-a dispus obligarea R.A.A.P.P.S. Ia măsuri. reparatorii pentru suprafaţa de 532 mp, iar reclamanţii nu pot fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii decât pentru suprafaţa de teren prevăzută în titlul de proprietate, de 900 mp, pe care recurenta o deţine, conform celor reţinute, în fapt, de către Curtea de Apel, SC A.P. SA trebuie să facă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren rezultată în urma scăderii suprafeţei menţionate în Decizia nr. 170/A/2006 din suprafaţa prevăzută în titlul de proprietate, respectiv pentru 368 mp, evident în cotă de 11/12, ca urmare a excluderii cotei aparţinând lui A.I. (1/12). în acest sens, va fi obligată recurenta, prin prezenta decizie, Ia propunere de măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru stabilirea suprafeţei de teren pentru care SC A.P. SA va fi obligată la propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, nu interesează care este suprafaţa de teren restituită, în fapt, de R.A.A.P.P.S., şi anume 579,7 mp, în raport de cât s-a dispus să restituie această entitate, prin Decizia nr. 170/A/2006, şi anume 532 mp, faţă de caracterul irevocabil al deciziei menţionate şi de împrejurarea ca întinderea terenului restituit în fapt de R.A.A.P.P.S. vizează raporturile juridice dintre reclamanţi şi această unitate deţinătoare, interesând doar în aceste raporturi modul în care R.A.A.P.P.S. a înţeles să se conformeze sau nu hotărârii irevocabile, în ceea ce priveşte întinderea suprafeţei de teren restituite.
În concluzie, recursul pârâtei va fi admis cu referire la întinderea suprafeţei de teren pentru care aceasta este datoare să facă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent (368 ra.p.) şi la cota pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent (cota de 11/12 din suprafaţa de teren de 368 mp).
I. Recursul declarat de reclamanţi este nefondat.
1. Critica privind faptul că, în mod greşit, Curtea de Apei a avut în vedere, la stabiiirea suprafeţei de teren pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, terenul restituit în fapt de R.A.A.P.P.S., şi anume 579,7 mp, şi nu suprafaţa de îeren menţionată în decizia pronunţată în contradictoriu cu această entitate, respectiv 532 mp, este corectă pentru argumentele prezentate în analiza ultimului motiv din recursul declarat de recurenta pârâtă. Cu toate acestea, temeinicia susţinerilor reclamanţilor, sub aspectul în discuţie, nu poate determina admiterea recursului declarat de ei, întrucât soluţia finală cu privire la întinderea supraieţei de teren şi cota din drept pentru care li se cuvin măsuri reparatorii nu le este favorabilă.
Într-adevăr, conform celor arătate în precedent, Curtea de Apel trebuia să aibă în vedere suprafaţa de îeren menţionată în Decizia nr. 170/A/2006, şi anume 532 mp, iar nu cea restituită în fapt de R.A.A.P.P.S., respectiv de 579,7 mp. Raportat, însă, la suprafaţa rezultată din titlul de proprietate al lui S.G., de 900 mp, şi la cota lui A.I., care trebuie exclusă, suprafaţa de teren finală, pentru care pârâta SC A.P. SA, este datoare să propună măsuri reparatorii prin echivalent, este de 368 mp, în cotă de 11/12. Aceasta este mai mică decât cea reţinută de instanţa de apel ca fundamentând dreptul la măsuri reparatorii în echivalent al reclamanţilor (608,3 mp); pentru acest motiv, recursul reclamanţilor nu poate fi admis.
Cât priveşte împrejurarea că instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească dreptul la reparaţie pentru suprafaţa de teren de 610 mp, pe care o deţine SC A.P. SA, conform raportului de expertiză întocmit de expert N., iar nu pentru suprafaţa de teren de 608,3 mp, menţionată de expertul C., critica este neîntemeiată. Cum s-a arătat în examinarea recursului declarat de pârâtă, având în vedere că cei doi experţi s-au raportat, în stabilirea suprafeţei de teren deţinute de aceasta, la suprafaţa de teren de 1.188 mp din procesul verbal întocmit de Comisia de înfiinţare a C.F., iar nu la cea de 900 mp din titlul de proprietate, niciuna dintre cele două suprafeţe de teren, de 610 mp, respectiv de 608,3 mp, nu poate fi avută în vedere pentru stabilirea dreptului la măsuri reparatorii al reclamanţilor. întrucât aceştia nu pot beneficia de o suprafaţă de teren mai mare decât cea a autorului tor, S.G., conform titlului de proprietate, de 900 mp, transmisă către fiul său, S.G.G., prin moştenire legală, şi apoi către moştenitorii celui din urmă, V.E., N.C. şi N.M., de la care imobilul a fost preluat, reparaţia nu poate fi acordată decât pentru 368 mp, raportat şi la suprafaţa de 532 mp pentru care s-a dispus obligarea R.A.A.P.P.S. la restituirea în natură, şi, evident la cota din drept rămasă în urma excluderii cotei lui A.I. (11/12).
2. Susţinerile recurenţilor referitoare la greşita respingere a cererii de restituire, în natură, a suprafeţei de teren de 217,89 mp sunt neîntemeiate.
Critica privind destinaţia suprafeţei de teren sus-menţionate, stabilită, în mod eronat, ca fiind de parcare, nu va fi examinată de prezenta instanţă, întrucât vizează reevaluarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de Curtea de Apel în raport de probele administrate, o asemenea analiză fiind incompatibilă cu structura actuală a recursului, în cadrul căruia nu se pot invoca decât motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie a hotărârii atacate.
Concluzia Curţii, în sensul că terenul respectiv nu poate fi restituit în natură, determinat de destinaţia clădirilor subterane şi supraterane învecinate, de a deservi activităţi hoteliere, care implică şi locuri de parcare şi că existenţa acestora din urmă reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor este corectă.
În legătură cu primui aspect, recurenţii au criticat soluţia pronunţată şi în raport de legea aplicată de instanţă, cu privire la care au considerat că trebuie să fie legea în vigoare Ia data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, iar nu Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005. Au susţinut încălcarea principiului „Tempus regit acium", precum şi principiile constituţionale reglementate de art. 15 alin. (2), ai neretroactivităţii legii civile noi, şi de art. 16 alin. (1), al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, bazat, printre altele, pe nediscriminare.
„Tempus regit actum" defineşte regula conform căreia o situaţie juridică produce efectele care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii situaţiei respective.
În cazul faptelor în curs de a-şi produce efectele („fada pendemia"), cum este şi cazul în speţa de faţă, determinat de împrejurarea că imobilul pentru care reclamanţii pretind restituirea în natură nu a intrat definitiv în patrimoniul acestor părţi la data modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, se aplică legea nouă, conform principiului aplicării imediate a legii civile noi, principiu care decurge în mod firesc şi completează principiul neretroactivităţii legii civile noi.
În consecinţă, nu se poate reţine că, prin verificarea situaţiei juridice a bunului pretins în natură, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, şi a art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, instanţa ar fi încălcat regula „Tempus regit actum" şi, corespunzător, nici principul reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., al neretroactivităţii legii civile noi.
Raportat la principul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără discriminare, reglementat de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, Înalta Curte constată că nici acest principiu nu a fost încălcat de instanţa de apel, prin aplicarea legii de reparaţie în forma modificată.
Situaţia de discriminare sau de dezavantaj în care s-ar afla reclamanţii prin aplicarea legii noi, astfel cum aceştia au descris-o în cererea de recurs, trebuie examinată din perspectiva art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care menţionează criteriile în raport de care trebuie asigurată nediscriminarea, „.fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
În speţă, fiind în discuţie forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor pentru imobilul preluat de stat abuziv, care, în cele din urmă, vizează dreptul de proprietate asupra bunului pretins, respectarea art. 14 din Convenţie trebuie circumstanţiată art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care consacră dreptul la protecţia proprietăţii private şi condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de proprietatea sa.
În esenţă, s-ar putea considera că reclamanţii, prin aplicarea legii noi, se află într-o situaţie de dezavantaj faţă de alte persoane care au apelat Ia procedura Legii nr. 10/2001 şi ale căror cereri au fost soluţionate irevocabil, inclusiv în procedura judiciară, până la intrarea m vigoare a acesteia (Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005), dacă, în concepţia Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O., recurenţii, în urma aplicării legii vechi (de la data emiterii deciziei contestate), ar fi avut „un bun" sau, cel puţin, „speranţa legitimă" de a-l obţine în natură. Or, nici în cazul aplicării Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data deciziei contestate, recurenţii nu ar fi putut obţine reparaţia în natură, contrar celor susţinute de aceştia.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) din actul normativ sus-menţionat, în forma de la data intrării în vigoare, respectiv 14 februarie 2001, aceeaşi cu forma în vigoare la data emiterii deciziei nr. 1/21 martie 2002, „În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate".
Cum s-a arătat deja, instanţa de apel a reţinut, conform expertizelor administrate în cauză, că terenul solicitat în natură este ocupat de parcare.
La data emiterii deciziei contestate, 21 martie 2002, ca şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, era în vigoare Ordinul nr. 56/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice şi a criteriilor privind clasificarea pe stele şi categorii a structurilor de primire turistice, emis de Ministerul Turismului, care prevede, în anexa 1.1, drept criteriu minim pentru acordarea nr. de 5 stele pentru un hotel, existenţa parcajului auto propriu, cu un număr de locuri de parcare de cel puţin 30% din numărul camerelor (pct. 1.4).
Potrivit art. 2 din Norme, aplicarea acestora este obligatorie pentru toţi agenţii economici de turism cu activitate de cazare şi alimentaţie pentru turism, indiferent de forma de organizare şi de proprietate, iar, conform pct. 3.8. din anexa 1, „Agenţii economici au obligaţia sa respecte pe toată perioada de funcţionare a structurilor de primire turistice condiţiile şi criteriile care au stat la baza clasificării". Nerespecîarea criteriilor de clasificare, stabilite prin Norme conduce la declasificatea de către Ministerul Turismului a structurii turistice în cauză.
Cum, în speţă, hotelul A.P., care ocupă şi o parte din terenul solicitat de reclamanţi, este clasificat cu 5 stele, pentru buna desfăşurare a activităţii hoteliere şi, totodată, pentru menţinerea clasificării acordate, pârâtei şi intervenientei le este necesar terenul în suprafaţă de 217,89 mp, pe care sunt amplasate locurile de parcare respective.
Prin urmare, şi din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data emiterii deciziei contestate, terenul în discuţie nu putea fi considerat „liber 5, în sensul legii, astfel încât reclamanţii nu aveau „speranţa legitimă" de a-l obţine în natură. In accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, protecţia dreptului de proprietate este asigurată în cazul în care solicitantul are „un bun", şi anume o hotărâre definitivă de recunoaştere a dreptului pretins, ceea ce nu este situaţia reclamanţilor, sau în cazul „unei speranţe legitime" de a obţine bunul în natură, reclamanţii neaflându-se nici în această situaţie. Existenţa „speranţei legitime" presupune ca, în baza dispoziţiilor legale unite cu o practică judiciară constantă, petentui să poată obţine ceea ce pretinde. întrucât, pentru argumentele enunţate, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, nu permitea restituirea, în natură, a terenului, nefiind liber, şi, în mod firesc, nici jurispmdenţa creată în apiicarea legii nu putea ajunge ia o altă soluţie, recurenţii nu pot invoca, cu succes, situaţia de discriminare în care s-ar afla, prin aplicarea legii în forma actuală, faţă de cei care au obţinut o soluţie irevocabilă în soluţionarea notificării, sub imperiul legii vechi. Ca atare, nu se poate reţine încălcarea art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional ia Convenţie.
Curtea de Apel a aplicat, în consecinţă, în mod corect Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005 şi Normele metodologice de aplicare unitară, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în vigoare la data pronunţării deciziei recurate.
Raportat la aceste acte normative, soluţia instanţei de apel este corectă, analiza cererii de restituire, în natură, a terenului în suprafaţă de 217,89 m.p. conform art. 10 alin. (2) în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, având loc, în esenţă, în aceiaşi termeni ca şi în cazul în care s~ar fi aplicat legea în forma iniţială.
Astfel, Curtea de Apel a considerat că terenul în discuţie este necesar pârâtei şi intervenientei, atât raportat la împrejurarea că parcările auto reprezintă un criteriu în acordarea stelelor hotelurilor, dar şi pentru faptul că serviciile hoteliere impun existenţa locurilor de parcare.
Mai întâi, concluzia instanţei de apel în legătură cu menţionarea locurilor de parcare printre criteriile de acordare a stelelor hotelurilor, contestată de reclamanţi, este legală raportat la pct.1l din „Criteriile obligatorii pentru clasificarea structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare de tipul hotel, hotel apartament şi motel" - anexa 1 din Ordinul din 3 martie 2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi brevetelor de turism emis de M.D.R.T., în vigoare ia data pronunţării hotărârii recurate.
De asemenea, potrivit alin. (4) din anexa 1, „Categoria de clasificare a hotelului.este determinată de îndeplinirea în totalitate a criteriilor obligatorii prevăzute în anexa nr. 1.1 la prezentele norme metodologice."; or, în anexa 1.1, este menţionat „parcaj auto propriu, cu pază, pentru minimum 30% din numărul camerelor".
Cât priveşte împrejurarea că acest criteriu nu este determinant în speţă, întrucât pârâta dispune şi de alte locuri de parcare, amplasate pe terenul ce nu poate fs restituit, în natură, reciamanţilor, dar şi pe alte suprafeţe de teren, care nu se suprapun cu terenul autorului lor, critica nu poate fi examinată. Aceasta, întrucât recurenţii nu au precizat, în mod concret, de câte locuri de parcare dispune pârâta, în afara celor aflate pe terenul pretins în prezenta cauză şi care este numărul camerelor hotelului, pentru ca, raportat la aceste aspecte, să se poată verifica în ce măsură, chiar în absenţa locurilor de parcare situate pe terenul solicitat de reclamanţi, intervenienta (actuala proprietară a imobilului hotel şi beneficiara unui drept de superficie pentru teren) îndeplineşte criteriile obligatorii corespunzătoare numărului de stele acordate hotelului şi îşi poate desfăşura în condiţii corespunzătoare activitatea hotelieră.
Prin urmare, aceasta nu se poate dispensa de terenul ocupat de parcare, astfel cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel, suprafaţa respectivă, raportat la destinaţia sa, formând un tot unitar cu hotelul, construcţie a cărui existenţă a determinat şi imposibilitatea restituirii, în natură, a terenului în litigiu, ocupat de o parte din hotel. în acest sens, art. 17 din Ordinul M.D.R.T. din 2011 prevede că „activităţile desfăşurate în cadrul structurilor de primire turistice (cazare, alimentaţie, agrement, tratament comerţ etc.) constituie un tot unitar, fiind părţi componente ale produsului turistic, care impune asigurarea corelaţiei dintre categoria structurii de primire şi calitatea celorlalte servicii".
Critica privind inexistenţa autorizaţiei de construire pentru construcţiile realizate de pârâtă nu va fi examinată, întrucât tinde la schimbarea situaţiei de fapt raportat la probele administrate în cauză, instanţa de apel reţinând existenţa autorizaţiei respective pentru lucrările care ocupă terenul pretins, în natură, de reclamanţi.
Conform art. 10 alin. (2) în forma ulterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, avut în vedere de instanţa de apel în pronunţarea deciziei atacate, „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, este necesară verificarea destinaţiei actuale a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane. Conform aceluiaşi text de lege, în cazul existenţei unor asemenea situaţii, restituirea se limitează la suprafeţele de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Raportând cele reţinute, în fapt, de instanţa de apel la dispoziţiile legale sus-menţionate, concluzia Curţii în legătură cu imposibilitatea restituirii, în natură, a suprafeţei de teren de 217,89 mp, este dată cu aplicarea corectă a legii, terenul ocupat de parcare neputând fi considerat ca fiind liber, ci formând un tot unitar cu clădirile hotelului, pe care le deserveşte.
Nu sunt întrunite, ca atare, cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi.
3. în mod greşit susţin recurenţii că instanţa de apel s-a pronunţat pe mai mult decât s-a cerut, prin respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului sus-menţionat, invocând ipoteza motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. („plus petita "), raportat la inexistenta unui motiv de apel formulat, în acest sens, de părţile interesate (apelanta pârâtă şi apelanta intervenientă). Critica va fi verificată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare Ia încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, iar nu din perspectiva motivului de modificare susţinut de recurenţi. Invocându-se depăşirea limitelor de învestire prin motivele de apei, critica se circumscrie motivului de casare arătat, iar nu ipotezei de plus petita din motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Această ipoteză vizează o altă situaţie, care nu este circumscrisă motivului afirmat de părţi, şi anume când instanţa de apel, în urma admiterii căii de atac, a admis acţiunea şi a dispus cu privire la mai mult decât s-a cerut, iară să existe o cerere de majorare a câtimii obiectului, iar nu în caz de respingere a cererii, urmare a depăşirii motivelor de apel.
În apelul formulat de intervenientă SC A.H. SA, aceasta a criticat sentinţa, sub aspectul restituirii, în natură, a suprafeţei de teren de 217.89 mp. S.B. din cererea de apel), arătând că este nelegală, printre altele, întrucât „terenul este ocupat de construcţii şi lucrări proprietatea intervenientei - parcarea administrativă a hotelului şi construcţii subterane centrale, utilaje, anexe administrative" (pct. 3.C. din apel). A solicitat în subsidiar, în cazul în care se admite cererea reclamanţilor privind restituirea, în natură, a terenului, aceştia să fie obligaţi să-i respecte dreptul de superficie legal constituit.
Faţă de aceste critici, instanţa de apel, în mod corect, a verificat, în raport de destinaţia terenului, în ce măsură suprafaţa respectivă putea fi sau nu restituită, în natură, Înalta Curte constatând că nu au fost depăşite limitele de învestire prin cererea de apel.
Împrejurarea că, prin cererea de apel, intervenientă nu a invocat, în mod expres, faptul că existenţa locurilor de parcare reprezintă un criteriu obligatoriu în acordarea stelelor hotelului asupra căruia este proprietară şi nici actul normativ care prevede aceasta nu prezintă relevanţă în sensul invocat de recurenţi, întrucât soluţionarea căii de atac, prin aplicarea legii la situaţia de fapt reţinută, în raport de şi în limitele criticilor formulate de apelantă, este atributul instanţei de apel. Depăşirea limitelor de învestire prin motivele de apel ar fi avut loc în cazul în care apelanta nu ar fi contestat soluţia primei instanţe, de restituire, în natură, a terenului ocupat de parcare, iar nu în ipoteza în care, fiind învestită cu o asemenea critică, Curtea a verificat soluţia primei instanţe, în raport de legea incidenţă. De altfel, soluţia instanţei de apel se fundamentează indirect pe actul normativ care prevede modul de acordare a stelelor în cazul structurilor de primire turistice, dispoziţiile legale de bază fiind cele existente în Legea nr. 10/2001 şi in Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, asupra aplicării cărora recurenţii au fost avizaţi, având în vedere temeiul juridic pe care ei înşişi şi-au fundamentat acţiunea.
În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel pronunţându-se în limitele de învestire prin cererea de apel formulată de intervenientă.
Cât priveşte încălcarea dreptului lor la apărare, sub aspectul momentului la care au fost formulate susţinerile apelantei mterveniente în legătură cu criteriile de clasificare a hotelurilor, susţinerile recurenţilor vor fi verificate din perspectiva aceluiaşi motiv de casare.
Conform textului de lege sus-menţionat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), deci, în cazul în care nerespectarea formelor procedurale a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Nici această critică nu este întemeiată, întrucât, fiind vorba despre un simplu argument legal în susţinerea motivului de apel, privind pronunţarea sentinţei cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă apărările legate de actul normativ privind clasificarea hotelurilor au fost formulate cu ocazia susţinerii cererii de apel formulate de intervenientă şi reţinute, ca atare, de Curte, în considerentele deciziei atacate, recurenţii le puteau contesta prin cererea de recurs, care permite examinarea hotărârii pentru motive de nelegalitate. În acest sens au şi procedat recurenţii reclamanţi, primind răspuns susţinerilor legate de incidenţa actului normativ privind criteriile de clasificare a hotelurilor în cuprinsul prezentei decizii. Ca atare, nu li s-a produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea deciziei, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii Curţii de Apel.
Nu pot fi primite nici susţinerile privind imposibilitatea examinării apărărilor pârâtei în legătură cu modul de folosire a terenului şi cu destinaţia acestuia, în raport de soluţia dată cererii de intervenţie.
Recurenţii nu arată în ce fază procesuală nu pot fi examinate aceste apărări. Ca atare, dacă se referă la faza recursului, critica este neîntemeiată, întrucât, fiind învestită chiar prin cererea de recurs formulată de reclamanţi, cu aceste critici, prezenta instanţă este obligată să le verifice, sens în care a şi procedat.
Dacă recurenţii vizează faza apelului, susţinerile lor sunt, de asemenea, nefondate. In mod corect, instanţa de apel a examinat apărările respective, chiar dacă nu a schimbat, pe fond, soluţia dată de prima instanţă asupra cererii de intervenţie. Atât timp cât soluţia primei instanţe a fost contestată de intervenientă, sub aspectul greşitei dispoziţii de obligare la restituirea în natură a terenului şi intervenientă avea interes să o conteste, întrucât, de modul de rezolvare a acestei cereri, depindea soluţia dată cererii de intervenţie, este fără dubiu că instanţa de apel avea obligaţia să verifice susţinerile respective. De asemenea, pentru cele ce se vor arăta în examinarea ultimului motiv de recurs formulat de reclamanţi, soluţia dată de Curte cererii de intervenţie, raportat ia respingerea cererii de restituire în natură, este corectă.
4. Susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 şi a deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, sunt neîntemeiate, iar parte dintre ele nu vor fi examinate de prezenta instanţă, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate reţine încălcarea textului de lege respectiv, prin soluţia pronunţată, deoarece, cum s-a arătat deja, în examinarea motivului 3 de recurs, legea civilă este de imediată aplicare, situaţia juridică dedusă judecăţii vizează o „fada pendenîia". iar, la momentul pronunţării deciziei recurate, măsurile reparatorii erau cele prevăzute de legea în vigoare la data respectivă, şi anume în forma modificată prin Legea nr. 247/2005. Stabilind că reclamanţii nu au dreptul la restituirea, în natură, a imobilului, soluţie legală pentru cele arătate în precedent, în mod corect Curtea a constatat că părţile au dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma modificată, despăgubirile în condiţiile legii speciale reprezintă o formă de reparaţie în echivalent, alături de acordarea unor bunuri sau servicii în compensare, aceasta din urmă fiind exclusă discuţiei, atât timp cât nu s-a făcut o propunere în acest sens de unitatea deţinătoare şi nici nu s-au individualizat, pe parcursul procesului, asemenea bunuri sau servicii de către părţile interesate.
în mod corespunzător, nu se poate reţine că au fost nerespectate dispoziţiile art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege, dispoziţie legală care reia conţinutul art. 1 alin. (2). Şi dacă, raportând la „speranţa legitimă", în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului combinat cu principiul nedi seri minării prevăzut de art. 1 4 din Convenţie, reclamanţii ar fi avut speranţa legitimă de a obţine una dintre formele de reparaţie în echivalent prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, dacă acest text de lege s-ar aplica, dreptul lor efectiv la reparaţia în echivalent nu se schimbă faţă de legea actuală. Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare, prevedea, ca forme de reparaţie în echivalent, „compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător" (nu este cazul, pentru argumentele mai sus arătate), „acordarea de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital" (de asemenea, nu este cazul), „acordarea de titiuri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare" (şi în cazul în care s-ar fi emis asemenea titluri, cele ne valorificate se convertesc în titluri de plată a despăgubirii, în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005) sau „despăgubiri băneşti" (nu se putea acorda o asemenea formă de reparaţie pentru „imobile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă", deci, nici pentru terenuri, conform art. 10 alin. (2) şi (9) cu referire la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială).
În concluzie, în mod corect, instanţa de apel a dispus obligarea unităţii deţinătoare să facă propunere de acordare a măsuriior reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu (evident, în cota şi suprafaţa de teren menţionată în prezenta decizie), în condiţiile legii speciale pentru stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Cât priveşte încălcare art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu referire la decizia în interesul Legii nr. 52/2007, nici aceste susţineri nu pot fi primite, parte dintre ele fiind neîntemeiate, parte fiind invocate fără respectarea dispoziţiilor procedurale, ceea ce va determina neanalizarea criticilor respective.
Au arătat recurenţii că instanţa nu trebuia să oblige pârâta să facă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, către C.C.S.D., ci trebuia să verifice legalitatea şi temeinicia deciziei contestate şi să stabilească întinderea despăgubirilor, raportat la decizia în interesul legii enunţată mai sus, care a stabilit că dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în cazul dispoziţiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Afirmaţiile recurenţilor, privind necesitatea verificării de către instanţa de judecată a legalităţii şi temeiniciei deciziei unităţii deţinătoare, de respingere a notificării, sunt corecte, ca principiu, dar nu pot fi primite, întrucât Curtea de Apel a dispus obligarea pârâtei la propunere de măsuri reparatorii prin echivalent tocmai ca urmare a verificării deciziei contestate, reţinând calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la reparaţia conferită de Legea nr. 10/2001, precum şi natura reparaţiei, în echivalent, faţă de respingerea cererii de restituire în natură a imobilului pretins. Ca urmare, instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia deciziei contestate şi nu a transpus această atribuţie în sarcina C.C.S.D., contrar susţinerilor recurenţilor.
Referitor la întinderea despăgubirilor, care trebuia stabilită de instanţă, nu lăsată în competenţa C.C.S.D., critica nu poate fi examinată de prezenta instanţă.
Astfel, aşa cum a susţinut şi pârâta în întâmpinare, reclamanţii nu au formulat un motiv de apel sub acest aspect, critica din recurs fiind, în consecinţă, invocată omisso medio (cu depăşirea caii de atac a apelului) şi, deci, imposibil de analizat direct în recurs.
În legătură cu aceeaşi critică formulată în privinţa suprafeţei de teren de 217,89 mp, restituită în natură de Tribunal şi pentru care s-a stabilit dreptul ia reparaţia în echivalent pentru prima dată, prin decizia recurată, de asemenea, nu poate fi analizată de această instanţă. Din punct de vedere procedural, această susţinere ar fi trebuit să fie formulată pe calea unei cereri de aderare la apel, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., încă din faza procesuală a apelurilor declarate de reclamanţi, pârâtă şi intervenientă împotriva sentinţei civile nr. 224 din 21 februarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, când a fost admisă contestaţia şi s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea, în natură, a suprafeţei de 217,89 mp din terenul solicitat prin acţiune. Cel puţin, împotriva ultimei sentinţe care s-a pronunţat pe fondul cauzei, sentinţa nr. 200 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lV-a civilă, conform căreia soluţia a fost tot de obligare la restituirea, în natură, a suprafeţei de teren menţionate, în cotă de 7/12, în favoarea petenţilor, reclamanţii trebuia să exercite aderare la apel faţă de apelul declarat de intervenientă, prin care se contesta restituirea în natură a suprafeţei de teren în discuţie.
În speţă, existau premisele pentru ca reclamanţii să utilizeze calea aderării la apel, în raport de condiţiile pe care le implică acesî mijloc procedural conform art. 293 C. proc. civ. (absenţa interesului reclamanţilor, care câştigaseră, în dosarul primei instanţe, restituirea, în natură, a terenului de 217,89 mp, de a declara apel, dar existenţa interesului în schimbarea hotărârii, în caz de admitere a apelului părţii adverse) şi de efectele pe care le-ar fi putut produce aderarea la apel, în caz de admitere, asupra hotărârii primei instanţe.
Astfel, ca urmare a declarării apelului de către intervenientă şi a motivelor formulate în susţinerea căii de atac, exista riscul, pentru reclamanţi, ca soluţia să se schimbe în defavoarea lor, în sensul de a se stabili că şi. pentru această suprafaţă de teren au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent şi să se respingă cererea tor, de restituire în natură, ceea ce s-a şi întâmplat, prin. pronunţarea deciziei recurate în prezentul dosar.
În situaţia dată, singura posibilitate procedurală pentru reclamanţi, de obţine stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul acordat în natură de prima instanţă era formularea unei cereri de aderare la apel, cale procedurală care nu a fost, însă, uzitată de părţi.
În consecinţă, stabilirea acestui cuantum de către prezenta instanţă nu poate fi realizată, determinat şi de împrejurarea că aspectul în discuţie nu reprezintă un motiv de ordine publică, care să poată fi examinat direct în recurs.
Trebuie menţionat că analiza criticilor care vizează forma de reparaţie în natură pentru suprafaţa de 217,89 mp trebuie coroborată cu cea privind criticile referitoare la întinderea suprafeţei de teren pentru care se cuvin măsuri reparatorii reclamanţilor, astfel încât, în cele din urmă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent al acestora se va stabili la cota de 11/12 din terenul în suprafaţă de 368 mp situat în Bucureşti, sector 5.
5. Soluţia Curţii de Apel. asupra cererii de intervenţie este corectă, raportat la soluţia dată acţiunii formulate de reclamanţi. Astfel, obiectul cererii de intervenţie formulată de SC A.H. SA l-a constituit obligarea reclamanţilor la respectarea dreptului de superficie constituit în favoarea sa asupra terenului în litigiu, în cazul admiterii acţiunii. Cum cererea de chemare în judecată a fost respinsă în ceea ce priveşte forma de reparaţie, în natură, a terenului pentru care intervenienîa a solicitat respectarea dreptului de superficie, cererea de intervenţie a devenit lipsită de interes, soluţia de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru aceiaşi teren, ca, de altfel, pentru tot terenul în litigiu, neproducând consecinţe juridice asupra dreptului pretins de inîervenientă a fi recunoscut şi respectat de către reclamanţi. Prin urmare, printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia soluţionării cererii de intervenţie, ca efect al modului de soluţionare a acţiunii principale, Curtea a respins cererea de intervenţie principală, ca lipsită de interes. Cum soluţia instanţei de apel este diferită de cea a primei instanţe, care dispusese respingerea cererii de intervenţie, ca neîntemeiată, şi, în plus este şi favorabilă intervenientei faţă de cea dată prin sentinţă, în mod corect a fost admis apelul acestei părţi, raportat la dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele menţionate, în baza art. 312 aIin. (1) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va stabili dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 11/12 din suprafaţa de teren de 368 mp, situat la adresa din Bucureşti, sector 1; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei privind admiterea apelurilor declarate în cauză, schimbarea, în parte, a sentinţei atacate; soluţia dată acţiunii îndreptate împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti; respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului; soluţia dată cererii de intervenţie şi păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
În baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC A.P. SA împotriva Deciziei civile nr. 42/ A din 31 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:
Stabileşte dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 11/12 din suprafaţa de teren de 368 mp, situat la adresa din, sector 1, Bucureşti,
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii contestatori L.M.C., C.I.M. şi S.C.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 793/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1673/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
