ICCJ. Decizia nr. 793/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 793/2013
Dosar nr. 4744/110/2007*
Şedinţa publică din 19 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2079/D/2010, pronunţată în Dosarul nr. 4744/110/2007 al Tribunalului Bacău, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.(Z.)S., în contradictoriu cu pârâţii SC S. SA Bacău, Municipiul Bacău, prin primar şi cu intervenienta C.E., în interes alăturat pârâtei S.C. S. SA Bacău, având ca obiect "revendicare imobiliară".
S-a respins capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost obligată pârâta SC S. SA să îi lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 6233,60 mp, situat în Municipiul Bacău, conturată cu culoarea roşie în schiţa anexă expert D., precum şi fosta fabrică de postav S.S. SA (SAR. "Bacăul" la data naţionalizării) materializată în corpurile A, B, C, astfel cum sunt identificate în planul de situaţie anexat raportului de expertiză H., situate pe terenul menţionat.
S-a respins cererea de intervenţie accesorie (în interesul pârâtei) ca nefondată şi a fost obligată pârâta S.C.S. SRL să plătească reclamantului suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, prima instanţa a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 13 aprilie 2007, sub nr. 3948/180/2007, reclamantul S.(Z.)S. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, pentru ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se admită acţiunea sa în restituirea imobilului situat în Municipiul Bacău, compus din terenul în suprafaţă de 6236,6 mp şi construcţiile edificate pe această suprafaţă până în anul 1948, şi obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a acestor imobile.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost proprietar al Fabricii de postav Bacăul SAR, această fabrică purtând anterior denumirea de Soc. Anonimă Z.; că aceasta a fost naţionalizată în baza Legii nr. 118/1948, potrivit procesului-verbal anexat; că ulterior fabrica de postav s-a desfiinţat; că, la data de 31 octombrie 1990, s-a înfiinţat SC S.T. SA Bacău în fosta proprietate imobiliară a tatălui său, şi că ulterior s-a dispus schimbarea denumirii acestei societăţi în SC S. SA Bacău. Această unitate a fost privatizată prin încheierea de contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni cu FPP II Moldova, în ceea ce priveşte suprafaţa de 6533,6 mp şi clădirea industrială cu anexele aferente, ce au făcut obiectul naţionalizării.
Prin Sentinţa civilă nr. 4885 din 29 iunie 2007 s-a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere valoarea obiectului cererii.
Pe rolul tribunalului, cauza a fost înregistrată sub nr. 4744/110/2007.
La termenul din 20 februarie 2008, reclamantul a completat acţiunea solicitând ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilelor revendicate, precum şi existenţa dreptului său de proprietate asupra acestora.
Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât statul este reprezentat în justiţie de către Ministerul Finanţelor.
La termenul din 15 aprilie 2009, C.E. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC S. SA. Aceasta a invocat excepţia de neconstituţionalitate, respinsă ca inadmisibilă de instanţă prin încheierea din 27 mai 2009.
De asemenea, la data de 2 decembrie 2009, instanţa a soluţionat excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare invocată de intervenientă şi excepţia inadmisibilităţii cererii în constatarea nevalabilităţii titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, dispunând respingerea acestora.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că tatăl reclamantului, S.J., a dobândit prin succesiune de la S.S., tatăl său şi bunicul reclamantului, proprietatea imobilelor care formează Fabrica de Postav cu toate accesoriile ei, astfel cum rezulta din Ordonanţa de adjudecare nr. 2975 din 23 februarie 1925, aceste imobile fiind situate în Bacău, str. P. nr. 34, 38, 37 bis, 43, 45, 40/42. După dobândirea fabricii, tatăl reclamantului, în numele "Societăţii Anonime S.S.", adjudecatară a imobilelor menţionate, a edificat alte construcţii constând într-un atelier mecanic, un turn pentru rezervorul de apă şi a unor ateliere care să deservească fabrica propriu-zisă, situaţie ce rezultă din înscrisurile depuse la ultimul termen - cereri de autorizaţii şi planurile aferente.
Ulterior, la data de 25 martie 1942, denumirea Societăţii Anonime S.S. s-a modificat în Bacăul SAR, Fabrica de postav, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 254/1941, privind trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul statului.
Imobilele ce au făcut obiectul Ordonanţei de adjudecare şi care s-au transmis Societăţii Anonime S.S. redenumită "Bacăul SAR, Fabrica de postav", au fost naţionalizate la data de 11 iunie 1948, conform Legii nr. 119/1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor, ocazie cu care au fost încheiate mai multe procese-verbale în legătură cu bunurile aparţinând fabricii.
S-a concluzionat, că este indubitabilă calitatea de moştenitor a reclamantului după S.J., acesta făcând dovada filiaţiei prin actul de naştere depus la dosar.
Bunurile descrise, ce fac obiectul acţiunii pendinte, au fost preluate de stat în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă calea acţiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind valabil transmis acestuia prin moştenire.
Deşi în cauză s-a solicitat a se constata, pe calea unei cereri separate, nevalabilitatea titlului statului, instanţa a considerat că acţiunea a fost îndreptată împotriva unei persoane care nu justifică calitate procesuală pasivă dat fiind faptul că emitentul titlului - Legea nr. 119/1948 - este statul, reprezentat în justiţie prin Ministerul Finanţelor şi nu prin UAT Municipiul Bacău, astfel că a respins ca atare această cerere.
Însă cererea a fost analizată pe cale incidentală, cu motivarea că imobilul preluat de stat a fost înstrăinat către pârâta SC S. SA, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului neputându-se face decât în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate.
În ceea ce priveşte titlul statului, tribunalul a reţinut că, prin considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, din analiza practicii instanţei europene de contencios, că Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate în sensul că proprietarul imobilului nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Or, legea la data respectivă - Constituţia din 1948, prevedea că naţionalizarea se impunea doar ca o măsura excepţională şi doar când interesul general o cerea. Actul de naţionalizare nu reprezintă decât o privare de bun abuzivă, întrucât la baza acestuia nu a stat interesul general, ci o nouă ideologie impusă prin forţă, iar legea de naţionalizare nu poate constitui, în opinia instanţei, un titlu valabil al statului, astfel că statul nu poate opune un titlu valabil reclamantului. Ca urmare, nici deţinătorul actual al bunurilor naţionalizate, pârâta SC S. SA, nu poate, la rândul său, să opună un titlul valabil reclamantului, astfel că tribunalul a acordat preferinţă titlului acestuia.
În ceea ce priveşte identificarea bunurilor revendicate, tribunalul a reţinut că în cauză au fost administrate probe cu expertize topo şi construcţii, şi, deşi s-a susţinut teza potrivit căreia construcţiile existente pe terenul aparţinând reclamantului nu sunt aceleaşi cu cele preluate la data naţionalizării, instanţa a constatat că din probele administrate rezultă că imobilul - clădirea fostei fabrici de postav, în anul 1928, are aceeaşi configuraţie cu construcţia de la momentul actual.
În concluzie, instanţa a constatat ca reclamantul are deschisă calea acţiunii în revendicare şi că acţiunea formulată este întemeiată dispunând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, astfel cum au fost identificate în rapoartele de expertiză menţionate.
Pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea de intervenţie în interes alăturat.
Căzând în pretenţii, pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de expert. În ceea ce priveşte cheltuielile de transport efectuate de apărătorul reclamantului, instanţa a dispus respingerea acestora, întrucât nu s-a făcut dovada că acestea nu sunt incluse în onorariul de avocat.
Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012, a respins apelurile formulate de intervenienta C.E. şi pârâta S.C. S. SA, şi de intimatul-pârât Municipiul Bacău - prin primar, ca nefondate, reţinând, în esenţă, următoarele;
Referitor la motivul de apel privind greşita respingere a lipsei calităţii procesuale active a intimatului-reclamant, atât în considerarea inadvertenţelor de nume şi prenume ale autorului, în absenţa dovezii calităţii de succesor al reclamantului, cât şi a nedovedirii calităţii de proprietar al fabricii al autorului acestuia, instanţa a apreciat că acesta este nefondat în raport de actele de stare civilă, Decizia nr. 3036 din 7 noiembrie 1963 a Consiliului Guvernului din Cantonul Aargau, privind aprobarea schimbării numelui de familie S. pentru J.Z., depuse atât la fond, cât şi în apel, din care rezultă faptul că J.Z. este una şi aceeaşi persoană cu S.J., cât şi că intimatul-reclamant este una şi aceeaşi persoană cu S.(Z.)S., fiu al lui J.Z.
Cu privire ca calitatea autorului intimatului-reclamant de proprietar al imobilelor revendicate, s-a reţinut, de asemenea, potrivit înscrisurilor depuse în cauză, faptul că Societatea S.S. SA a fost constituită la 03 octombrie 1923, actul constitutiv fiind autentificat cu nr. 23138 din 3 octombrie 1923 de către fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, conform acestuia fiind acţionari J.Z. ş.a.
La data constituirii, 03 octombrie 1923, Fabrica S.S. SA exploata vechea Fabrică de Postav a bunicului intimatului-reclamant S.S. şi a acţionarului P.F.
Averea industrială a lui S.S. (decedat în 1921) a rămas în proprietatea celor trei descendenţi ai acestuia, printre care şi tatăl intimatului-reclamant, această avere fiind exploatată sub denumirea de S.S. - succesori, conform convenţiei de indiviziune din 9 martie 1921, autentificată de Tribunalul Bacău cu nr. 509 din 10 aprilie 1921 şi transcrisă la grefa tribunalului.
La solicitarea celor 3 proprietari în indiviziune, activul industrial a fost scos la vânzare prin licitaţie publică, Ordonanţa de adjudecare nr. 2975 din 23 februarie 1925 reprezentând actul în temeiul căruia se constituia o nouă societate anonimă S.S. SA.
În contextul în care fabrica a ars în 1923, cei trei fraţi, J., M. şi R.S. au reconstruit fabrica distrusă de incendiu, în acest sens contractând două împrumuturi bancare (1924, 1925), cu ipotecă asupra fondului industrial (imobiliar şi mobiliar).
În condiţiile în care împrumutul nu a putut fi restituit până în anul 1942 (când s-a şi dispus radierea ipotecilor), s-a ajuns în situaţia ca împotriva societăţii anonime S.S. să se pornească procedura falimentului, context în care autorul intimatului-reclamant, care se ocupa de activitatea fabricii, figurează într-o serie de acte emise de societate ca director, respectiv ca lichidator al acesteia.
Urmare a fluctuaţiilor în structura acţionariatului în perioada 1923 - 1948, autorul intimatului a devenit din acţionar minoritar al fabricii patron al acesteia, calitate în care şi apare în procesul-verbal de naţionalizare din 19 iunie 1948, în care societatea este menţionată sub emblema de Fabrica de Postav Bacăul.
În raport de cele arătate, de înscrisurile depuse la dosar şi de dispoziţiile art. 23 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, conform cărora sunt acte doveditoare în sensul legii "orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei respective)", s-a reţinut că nu poate fi primită critica sentinţei referitoare la nelegala respingere de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatului-reclamant.
S-a reţinut ca nefondată şi critica privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, în raport de dispoziţiile legii speciale, nr. 10/2001.
Respingerea, ca inadmisibilă, de plano şi automat a acţiunii în revendicare, pe considerentul existenţei căii speciale a Legii nr. 10/2001, republicată, fără a verifica în concret caracterul efectiv al acestei proceduri ca situaţie particulară a intimatului-reclamant, este de natură să conducă la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însăşi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, la punctul II.1 menţionează că instanţele învestite cu o cerere în revendicare imobiliară în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, republicată, sunt obligate să asigure reclamanţilor dreptul la acces la justiţie.
Totodată, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare şi obligarea la parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, este, de asemenea, de natură să conducă şi la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care reclamantul cere un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, pentru a fi considerat bun în sensul Convenţiei.
Într-un asemenea context, instanţa este datoare să analizeze, prin raportare la situaţia specifică a reclamantului, în ce măsură procedura Legii nr. 10/2001, republicată, este eficientă şi în ce măsură reclamantul are, fie un bun actual, fie o speranţă legitimă de a dobândi un bun.
Caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanţa naţională în raport de starea legislaţiei şi a practicilor administrative (apreciate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca nefiind eficiente, având în vedere 2 elemente: absenţa despăgubirii efective şi certitudinea cu privire la data la care acestea s-ar acorda), iar, în funcţie de situaţia concretă a reclamantului, acesta poate invoca un bun sau o speranţă legitimă (în raport de calitatea de moştenitor, legalitatea naţionalizării, dreptul de a primi despăgubiri sau restituirea imobilului).
În speţă, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că intimatul-reclamant s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, revenind în ţară abia în anul 2006, iar împrejurarea că intimatul-reclamant nu a urmat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, în termenele astfel cum acestea au fost prorogate prin acte normative succesive, nu este de natură să îl înlăture de la beneficiul acţiunii în revendicare (calea dreptului comun), în acest sens fiind şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, aşa cum rezultă din considerente, nu exclude posibilitatea existenţei situaţiei în care, raportându-se la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, părţile litigiului se prevalează de titluri ce le atestă drepturi de proprietate protejate de dreptul internaţional.
Ori, în raport de circumstanţele speţei, singurul remediu efectiv, aflat la dispoziţia intimatului-reclamant, pentru accesul la justiţie şi recunoaşterea dreptului său îl reprezintă numai acţiunea în revendicare, acţiune cu caracter imprescriptibil, considerent pentru care s-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost corect respinsă de către instanţa de fond.
Cu privire la vocaţia intimatului-reclamant de a redobândi bunurile imobile, s-a apreciat că aceasta subzistă atât timp cât actul de naţionalizarea a bunurilor imobile în litigiu, Legea nr. 118 din 11 iunie 1948, este prevăzut ca fiind o preluarea abuzivă a acestora în Legea specială nr. 247/2005, republicată, cât şi în Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, caracter abuziv ce trebuie privit şi prin prisma art. 8 al Constituţiei din 1948, care prevedea că proprietatea particulară este garantată prin lege.
Procedându-se la compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părţile în susţinerea acţiunii, respectiv a apărării, s-a reţinut preferinţa, titlului de proprietate invocat de intimatul-reclamant avut anterior celui învederat de pârâtă, (respectiv contractele de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 229/1994 şi nr. 126/1994, intervenite între Asociaţia S. - P.A.S. şi F.P.S., transcrise în C.F. 36948, cu nr. cadastral 13004).
Referitor la inadvertenţele privind numărul la care era amplasat activul fabricii de postav şi delimitările acesteia, s-a reţinut că, în cauză, s-a efectuat atât expertiză topo-cadastrală, cât şi cercetare la faţa locului, în urma cărora s-a constatat că amplasamentul actual al imobilelor este acelaşi cu cel vechi, în aceeaşi suprafaţă, construcţiilor vechi aducându-li-se, după privatizare, o serie de îmbunătăţiri (corpul A-B-C), construcţiile noi fiind garajul, centrala termică, şoproanele şi două magazii.
Referitor la tardivitatea promovării acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, invocată de apelanţi, s-a reţinut că aceasta nu este aplicabilă acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., potrivit cărora acţiunea este imprescriptibilă, termenul de un an fiind stipulat pentru acţiunile în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare la care face referire textul normativ anterior menţionat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta S.C. S. SA Bacău şi intervenienta C.E., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
Pârâta S.C. S. SA Bacău, indicând art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., prin recursul său, a arătat că, având în vedere jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel ar fi trebuit sa respingă acţiunea în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar, deoarece cererea introductivă a fost formulată de către intimatul-reclamant cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca acesta să fi urmat procedura prevăzută de această lege, astfel că acţiunea în revendicare este inadmisibilă.
În mod greşit, instanţa de apel a considerat că "singurul remediu efectiv aflat la dispoziţia intimatului-reclamant pentru accesul la justiţie şi recunoaşterea dreptului său îl reprezintă numai acţiunea în revendicare, acţiune cu caracter imprescriptibil" având în vedere următoarele argumente care sunt susţinute şi confirmate şi de jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare şi obligarea la parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu este de natură să conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât timp în dreptul intern este reglementată (din 2001) o procedură pusă la dispoziţia foştilor proprietari tocmai cu scopul de a le facilita revendicarea proprietăţilor naţionalizate.
Intimatul-reclamant nu deţine un bun sau o speranţă legitimă, în sensul Convenţiei, în raport de calitatea de moştenitor şi legalitatea naţionalizării, de a primi despăgubiri sau restituirea imobilului, aşa cum a reţinut instanţa de apel, cât timp, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea "bunuri" se poate referi atât la bunurile actuale, cât şi la valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care de mult timp nu mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" sensul art. I din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, lucru valabil şi pentru creanţa condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei (v. trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe).
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei.
Nu se poate reţine nici argumentul cu privire la imposibilitatea obiectivă a intimatului-reclamant de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu motivarea că "a revenit în ţară abia în anul 2006"; întrucât acesta îşi invoca propria culpă, respectiv necunoaşterea legii, elemente care în niciun caz nu pot fi reţinute în apărare sau ca o justificare a pretenţiilor sale.
Nu se pot invoca nici prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în favoarea intimatului-reclamant, cât timp admiterea acestei acţiuni în revendicare conduce la atingerea dreptului de proprietate al pârâtei şi la insecuritatea raporturilor juridice.
Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil şi oricare ar fi fost destinaţia acestora la data preluării.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, atât faţă de prevederile Codului civil român, inclusiv de art. 480 C. civ, cât şi faţă de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
De altfel, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 a anticipat legislativ apariţia acestui act normativ, prevăzând că "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
per a contrario, în măsura în care un imobil face obiectul unei legi speciale de reparaţie, revendicarea acestuia este inadmisibilă, pretinsele persoane deposedate putând să obţină restituirea imobilului numai prin modalităţile procedurale reglementate în legea specială de reparaţie.
Prin urmare, ca efect al prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din momentul adoptării legii speciale de reparaţie, acţiunea în revendicare a imobilelor care cad sub incidenţa sa a devenit inadmisibilă, iar pretinsele persoane deposedate abuziv pot obţine restituirea posesiei bunurilor preluate în mod nelegal de autorităţile comuniste numai pe căile procedurale reglementate în acest act normativ.
Introducerea acţiunii în revendicare este o formă de exercitare a dreptului de proprietate, dar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele deposedate în mod abuziv de stat îşi pot exercita dreptul de proprietate numai după primirea deciziei entităţii învestite cu soluţionarea notificării sau a hotărârii judecătoreşti de restituire emise în procedura reglementată în Legea nr. 10/2001.
Până la obţinerea unei asemenea decizii sau hotărâri, persoanele deposedate îşi pot valorifica dreptul de proprietate numai în modalităţile recunoscute în mod expres în Legea nr. 10/2001.
Legea nouă suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speţă şi, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, şi, prin norme de procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc.
A considerat şi a apreciat că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi dreptul comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.
Această problemă a fost soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia nr. 33 pronunţata de către Secţiile Unite, referitor la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor.
Astfel, instanţa supremă a statuat în decizia sa de îndrumare că concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială.
Pentru consideraţiunile arătate, s-a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi, drept urmare, respingerea cererii introductive formulate de către reclamant, întrucât acţiunea în revendicare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 - 481 din C. civ., a fost promovată în instanţă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, s-a mai arătat că acţiunea în revendicare a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie de un an şi şase luni, urmând ca aceasta să fie respinsă în consecinţă.
Legea nr. 10/2001 a reglementat şi ipoteza în care imobilul a cărui restituire se solicită de către fostul proprietar a fost înstrăinat. În aceste condiţii, devin aplicabile prevederile art. 45 din actul normativ menţionat, legiuitorul dorind să pună capăt incertitudinii privitoare la imobilele preluate abuziv de stat şi să clarifice în mod definitiv, Într-un termen cât mai scurt, situaţia lor juridică.
S-a conchis, că prin aceste prevederi legale s-a instituit imposibilitatea atacării, de către pretinşii proprietari deposedaţi, a actelor de înstrăinare a acestor imobile după expirarea termenului prevăzut în alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, şi care s-a împlinit la data de 14 august 2002, iar consecinţa împlinirii acestui termen a constat în pierderea dreptului la acţiune în anularea titlului dobânditorului imobilului preluat de către stat.
În cauză, acţiunea intimatului-reclamant a fost înregistrată la instanţă la data de 13 aprilie 2007, deci după împlinirea termenului de prescripţie de un an şi şase luni, astfel că dreptul de proprietate al reclamantului s-a stins (a încetat), iar acţiunea în revendicare urmează a fi respinsă.
De asemenea, s-a arătat că soluţiile pronunţate de către instanţele de fond sunt netemeinice şi sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, întrucât intimatul-reclamant nu a făcut dovada calităţii sale procesuale active.
Astfel, instanţele au considerat că autorul intimatului-reclamant deţinea proprietatea exclusivă a imobilului revendicat, evidenţiind în acest sens procesul-verbal de naţionalizare din 19 iunie 1948. Analizând motivarea deciziei instanţei de apel, se constată că se fac sumare precizări legate de faptul că autorul reclamantului ar fi figurat ca acţionar al societăţii S.S. SA, la data constituirii în 1923, apoi se precizează că figura ca director lichidator în anul 1942, pentru ca, în final, să fi devenit patron al fabricii, calitate în care, din punctul de vedere al instanţei de apel, autorul reclamantului ar fi îndreptăţit să deţină dreptul de proprietate.
Aceste argumente urmează a fi înlăturate, faţă de probele administrate în cauză din care rezultă că imobilele construcţii vechi au suferit transformări ireversibile, în prezent fiind vorba de construcţii noi edificate în perioada 1971 - 1972.
Mai mult, cu privire la titlul pârâtei s-a arătat că nu s-a analizat sub nicio formă buna-credinţă a acesteia în ceea ce priveşte dobândirea imobilului revendicat, făcându-se referire numai la valabilitatea titlului statului.
Prin recursul său, intervenienta C.E. a criticat decizia recurată pentru nelegalitate şi, indicând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:
Reclamantul, în cazul în care dovedeşte calitatea de persoană îndreptăţită (făcând dovada acceptării succesiunii defunctului J.Z.), potrivit Legii nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, are dreptul doar la despăgubiri, având în vedere faptul că în cauza de faţă se aplică situaţia de excepţie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Acţiunea de faţă, având ca obiect revendicare imobiliară, a fost introdusă fără respectarea de către reclamant a procedurii prealabile administrative, prevăzută de legea specială.
Acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către instituţiile publice care au efectuat privatizarea şi nu de către instanţa de judecată.
Aşa cum s-a stabilit în practica judiciară, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special ce conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie să se conformeze condiţiilor, procedurilor şi termenelor prevăzute de această lege, fiind inadmisibilă acţiunea fondată pe dispoziţiile Codului civil.
Imobilul revendicat prin prezenta acţiune este preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, lege specială, ce se referă numai la o anumită categorie de imobile.
Prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se limitează în mod expres şi incontestabil posibilitatea foştilor proprietari de a formula acţiune în revendicarea imobilelor ce fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate în cazul reclamantului, nu mai este acţiunea în revendicare, ci procedura prevăzută în acest act normativ.
Pe cale de consecinţă, s-a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerea acţiunii reclamantului, în consecinţă.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Deşi recurenta-pârâtă a invocat ca temei legal al criticilor formulate şi art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., iar recurenta-intervenientă a invocat şi art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora se constată că nu rezultă că s-au formulat critici ce ar putea fi încadrate în drept în aceste motive de recurs.
De aceea, instanţa va analiza decizia în limita criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi de recurenta-intervenientă întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De precizat, că recurenta pârâtă, prin recursul său, a invocat şi greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, faţă de existenţa legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, de către instanţele de fond şi apel, iar aceleaşi critici au fost formulate şi prin recursul declarat de intervenienta accesorie, astfel că instanţa va răspunde ambelor recursuri, cu privire la aceste critici, prin aceleaşi considerente comune.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta pârâtă potrivit cărora dreptul la acţiunea în revendicare al reclamantului este prescris, faţă de dispoziţiile art. 45 (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât acţiunea a fost promovată în anul 2007, iar potrivit textului de lege indicat termenul de prescripţie a fost de un an, iar ulterior a fost prelungit, potrivit O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002, se constată că sunt nefondate.
Astfel, potrivit art. 45 alin. (2) pct. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen ce a fost prelungit până la 14 august 2002, prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune vizează acţiunile în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele ce cad sub incidenţa acestui act normativ, potrivit art. 45 (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi nu dreptul la acţiunea în revendicare pe dreptul comun, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.
Prin urmare, critica formulată de recurenta-pârâtă potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 (2) pct. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind prescripţia dreptului la acţiune, câtă vreme acţiunea promovată de reclamant are ca petit numai revendicarea imobilului situat în Bacău, este nefondată.
Şi criticile formulate de pârâtă potrivit cărora instanţa de apel a soluţionat pricina fără să se pronunţe asupra valabilităţii titlului pârâtei şi fără a analiza buna-credinţă a acesteia la dobândirea imobilului revendicat sunt, de asemenea, nefondate, întrucât prima instanţa nu a fost învestită cu un petit în constatarea nevalabilităţii titlului pârâtei prin cererea de chemare în judecată.
Or, în respectarea principiului disponibilităţii, ca principiu de bază al procesului civil, instanţele sunt ţinute de cadrul procesual stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată cu privire la obiectul cererii şi părţile cu care acesta înţelege să se judece.
De aceea, se constată că, legal, instanţele de fond şi apel nu au supus controlului jurisdicţional valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă şi recurenta-intervenientă accesorie, Înalta Curte constată următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii la prima instanţă îl constituie acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Bacău, judeţul Bacău, compus din teren în suprafaţă de 6233,6 mp şi construcţiile edificate pe acesta până în anul 1948, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Legii nr. 119/1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a soluţionat litigiul pe fond, în sensul că a admis în parte acţiunea având ca obiect revendicarea imobiliară, iar instanţa de apel, prin decizia recurată, a menţinut soluţia primei instanţe.
Cu privire la excepţia admisibilităţii acţiunii formulate de reclamant, prima instanţă a reţinut că "bunurile descrise fac obiectul acţiunii pendinte, iar preluarea acestora s-a făcut în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă calea acţiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul tatălui reclamantului fiind valabil transmis acestuia prin moştenire", iar, instanţa de apel a menţinut această soluţie, reţinând şi că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a revenit în ţară în anul 2006, şi că "dovedirea dreptului său de proprietate s-a făcut, potrivit art. 23 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, cu procesul-verbal de naţionalizare din 19 iunie 1948", în care societatea a fost menţionată sub emblema Fabrica de Postav Bacăul, iar ca patron al acesteia apare autorul reclamantului, deşi, în cadrul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile legale de excepţie pentru dovedirea dreptului său de proprietate instituite prin legea specială.
Prin urmare, se constată că deşi nu s-a arătat expres, faţă de faptul că H.G. nr. 250/2007 reglementează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, republicată, şi nu a Legii nr. 247/2005 prin care s-a modificat şi Legea nr. 10/2001, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, implicit, s-a statuat că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator.
Potrivit art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuiau să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume "specialia generalibus derogant".
Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, "potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale".
Împrejurarea reţinută de instanţa de apel, ce ar deschide reclamantului dreptul la acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu, pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ., respectiv că acesta a revenit în ţară abia în anul 2006, ceea ce l-a pus în imposibilitatea efectivă de a uza de procedura Legii nr. 10/2001, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu deschide acestuia calea pentru promovarea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ., ci acesta putea constitui motiv pentru ca reclamantul să solicite repunerea sa în termenul legal de formulare a notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme imobilul în litigiu este deţinut cu titlu de către pârâtă, a căruia valabilitate nu a fost contestată în termenul legal.
Cu toate acestea, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, aceasta din urmă are aplicabilitate şi trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, şi dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Decizia dată de instanţa supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare, prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că într-o acţiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât "bunurile existente", cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, Hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, Hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, parag. 23 etc).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, aşa cum este cazul în speţă, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, Hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, Hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, Hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, parag. 29 etc).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, parag.143.
În speţă, cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, asupra cărora s-au pronunţat instanţele de fond şi apel, se constată că reclamantul a sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane decât statul. Atât reclamantul, cât şi pârâta au pretins că deţin un titlu asupra imobilului în litigiu, primul invocând dreptul autorului său asupra imobilului în litigiu, iar pârâta contractele de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 229 şi nr. 126/1994, intervenite între Asociaţia S. - P.A.S. şi F.P.S., transcrise în C.F. 36948, cu nr. cadastral 13004.
Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Reclamantul pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul său, cel al pârâtei provine de la un neproprietar.
Această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu este consolidat şi nici nu este actual.
Astfel, imobilul în litigiu a fost naţionalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest aspect, prin el însuşi, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puţin caracterizat în comparaţie cu cel al reclamantului, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamant, iar instanţele de fond şi apel au reţinut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, fără titlu valabil, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, statul beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar.
Or, acest lucru este important, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant, se constată că acesta nu deţine un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau al moştenitorului acestuia.
De aceea, este nereală susţinerea instanţelor de fond şi apel potrivit căreia recunoaşterea nevalabilităţii titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar atrage protecţia oferită de către Convenţie, dreptului de proprietate invocat de către reclamant.
Mai mult, reclamantul nu se poate prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat iniţial în patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, instanţa europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între simpla speranţă de restituire, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, potrivit art. 480 - 481 C. civ.
Referitor la titlul pârâtei SC S. SA, se constată că, într-adevăr, aceasta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deţinând un bun şi bucurându-se de garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are un titlu potrivit dreptului intern şi niciun bun, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar pârâta are un bun în sensul Convenţiei, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
De aceea, constatarea faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.
Pentru considerentele expuse, instanţa în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtă şi intervenientă şi va schimba în tot sentinţa, în sensul că va respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamant şi va admite cererea de intervenţie formulată de intervenienta accesorie C.E.
Constatând culpa procesuală a reclamantului, faţă de complexitatea cauzei, instanţa va dispune obligarea acestuia la 15.000 RON, cheltuieli de judecată în fond, apel şi recurs, către pârâta S.C. S. SA Bacău, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâta S.C. S. SA Bacău şi de intervenientă C.E. împotriva Deciziei nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâta S.C. S. SA Bacău şi de intervenienta C.E. împotriva Sentinţei nr. 2079/D din 15 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău.
Schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamant. Admite cererea de intervenţie accesorie.
Obligă pe intimatul-reclamant S.(Z.)S. la plata către recurenta-pârâtă S.C. S. SA Bacău, a sumei de 15.000 RON, cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 794/2013. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 664/2013. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
