ICCJ. Decizia nr. 1316/2013. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1316/2013
Dosar nr. 6632/1/2012
Şedinţa publică din 12 martie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Reclamanta SC S.R. SA a formulat în contradictoriu cu O.S.I.M., SC H.E.R. SRL, A.R.C., SC A. SRL, SC A.I. SA, SC S. SA, SC P.C. SA, SC S.G. SRL, SC M.C.P. SRL, o contestaţie a Deciziei nr. 3323 din 12 noiembrie 2009 emisă de O.S.I.M. prin care a fost respinsă opoziţia la înregistrarea indicaţiei geografice „Salam de Sibiu”.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile Regulilor nr. 43/1, 38, 39/3 şi următoarele din H.G. nr. 833/1998 şi art. 6, 23, 35, 68 şi următoarele din Legea nr. 84/1998.
S-a susţinut că în mod greşit s-a respins opoziţia la înregistrarea indicaţiilor geografice „Salam de Sibiu” deşi aceasta nu îndeplinea cerinţele prevăzute de art. 68 alin. 1 din Legea nr. 84/1998 şi acesteia i se opuneau mărcile deţinute de reclamantă şi înregistrate anterior.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 429 din 9 martie 2011 a admis excepţia inadmisibilităţii contestaţiei şi a respins contestaţia pentru acest motiv.
În considerentele sentinţei tribunalul a reţinut următoarele:
La contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 3323 din 12 noiembrie 2009, introdusă la 24 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, pârâtele au invocat prin întâmpinare excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului, excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin Încheierea de şedinţă din 29 iunie 2010 a fost respinsă excepţia lipsei competenţei funcţionale a secţiei civile în judecarea cauzei iar la termenul din 9 martie 2011 s-au pus în discuţia părţilor excepţiile necompetenţei materiale a instanţei, inadmisibilitatea acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
S-a constatat că cele două excepţii - necompetenţa tribunalului în soluţionarea contestaţiei împotriva deciziilor O.S.I.M. şi a inadmisibilităţii acţiunii invocate de SC S. SA, se circumscriu în fapt excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor în soluţionarea contestaţiei, împrejurare faţă de care tribunalul a luat în examinare cu precădere excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pentru a soluţiona aceasta excepţie, tribunalul a analizat căile administrative de atac formulate împotriva hotărârilor O.S.I.M. astfel cum sunt prevăzute de legea mărcilor si a regulamentului de aplicare in vigoare la data formulării opoziţiei.
Astfel, s-a susţinut că art. 23-25 din Legea nr. 84/1998 reglementează opoziţia formulata de orice persoana interesata, în termen de 3 luni de la data publicării mărcii sau a indicaţiei geografice, care se soluţionează de către o comisie de examinare formata din trei specialişti.
În ipoteza găsirii întemeiate a opoziţiei, comisia de examinare decide respingerea înregistrării mărcii, iar împotriva acestei decizii, ca efect al admiterii opoziţiei, solicitantul înregistrării poate face contestaţie.
Potrivit art. 80, deciziile O.S.I.M. din acest domeniu pot fi contestate la acest organism de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de către titularul mărcii, în termen de 3 luni de la comunicare.
Legea a prevăzut în art. 25, posibilitatea atacării cu contestaţie doar a deciziei prin care s-a respins cererea de înregistrare a mărcii ca urmare a admiterii opoziţiei, nu si a deciziei de respingere a acesteia, prevăzând in mod expres, totodată, ca numai solicitantul înregistrării mărcii poate formula contestaţie.
Prin urmare, căile de atac ce se pot exercita împotriva unei hotărâri sunt numai cele prevăzute de lege, neputând fi extinse prin analogie, legea excluzând dreptul oponentului căruia i s-a respins opoziţia de a ataca decizia de respingere.
Contrar afirmaţiilor reclamantei, numai în aparenţă se creează un tratament defavorabil oponentului în raport cu solicitantul, prin faptul ca oponentul nu are o cale de atac, care este accesibilă numai solicitantului.
În realitate excluderea unei căi de atac la îndemâna oponentului vizează tocmai respectarea egalităţii de tratament şi are rolul de a preveni abuzul de drept.
Astfel, persoana căreia i s-a respins opoziţia are deschisă calea acţiunii în anularea înregistrării mărcii sau indicaţiei geografice, iar în acest cadru poate să-şi susţină punctul de vedere şi interesul pe cale de acţiune, în primă instanţă şi apoi în apel sau recurs.
La rândul sau, solicitantul mărcii sau a indicaţiei geografice căruia i se respinge cererea de înregistrare, ca urmare a admiterii opoziţiei, are la îndemână un număr egal de şanse spre a-si susţine cererea, în contestaţie, apel şi recurs.
Deschiderea unei căi de atac oponentului împotriva deciziei de respingere a opoziţiei ar conduce la producerea unui dezechilibru, în sensul de a i se permite acestuia să exercite atât contestaţia împotriva deciziei date în opoziţie, cu toate căile de atac ulterioare, cât şi acţiunea în anulare, recunoscându-i-se în acest mod mai multe drepturi procesuale decât solicitantului înregistrării mărcii/indicaţiei geografice.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 42/ A din 15 martie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC S.R. SA:
În decizia pronunţată s-au reţinut în esenţă următoarele:
Reclamantul a arătat că prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra in judecata fondului cauzei, deoarece a respins ca inadmisibila contestaţia.
Apelanta a susţinut că teoria inadmisibilităţilor este criticată în doctrină deoarece „noţiunea de inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumita modalitate de respingere a cererii”.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, curtea a constatat, dincolo de disputele doctrinare şi jurisprudenţiale referitoare la existenţa sau nu a unei asemenea excepţii, că nu pot fi ignorate împrejurările în care o dispoziţie legală impune un fine de neprimire, iar o cerere adresată instanţei nu poate fi primită din acest motiv.
Prin urmare, dacă se constată că există un impediment legal care se opune sesizării sale, instanţa va respinge cererea pentru acest motiv, formularea utilizată în dispozitiv fiind o chestiune de nuanţă, cu conotaţii teoretice şi fără efecte concrete asupra legalităţii sentinţei.
Astfel, în privinţa căilor de atac, principiul legalităţii impune instanţei verificarea legalei sale învestiri, respectiv dacă legea permitea formularea respectivei căi de atac, ipoteză în care, inexistenţa căii de atac atrage, după cum a hotărât prima instanţă, inadmisibilitatea cererii.
Din acest punct de vedere curtea a constat că în mod corect a sesizat apelanta că, în realitate inadmisibilitatea reţinută era justificată de inexistenţa căii de atac, însă acesta nu este un aspect care să atragă nelegalitatea sentinţei, de vreme ce inadmisibilitatea este sancţiunea aplicată în mai multe ipoteze în care se întâlneşte un fine de neprimire.
În privinţa chestiunii referitoare la greşita calificare şi stabilirea eronată a ordinii de soluţionare a excepţiilor invocate, curtea a reţinut, pe de o parte, că primează inadmisibilitatea, în raport de lipsa calităţii procesuale active, astfel că această critică a fost considerată nefondată.
Pe de altă parte, s-a observat că excepţia necompetenţei materiale a tribunalului a fost invocată prin întâmpinare de către pârâta SC A. SRL, pentru considerentul că pricina cade în competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului, astfel încât în mod corect a fost calificată excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a tribunalului şi soluţionată prin încheierea din data de 29 iunie 2010, deoarece secţiile instanţei nu sunt instanţe diferite şi necompetenţa uneia dintre acestea nu atrage admiterea excepţiei necompetenţei materiale şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, ci trecerea administrativă a cauzei la secţia competentă, potrivit art. 99 alin. (2) din regulamentul aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 cu modificări.
În acelaşi timp, pârâta SC S.G. SRL a invocat prin întâmpinare excepţia necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, cu motivarea că cererea pendinte, având ca obiect contestaţia împotriva deciziei Comisiei de Examinare a Opoziţiilor, este de competenţa Comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M. Aceeaşi pârâtă a subliniat, în finalul argumentării acestei excepţii, că apreciază cererea cu care a fost învestită instanţa ca inadmisibilă.
Pârâta SC A. SRL a susţinut că tribunalul nu este competent în soluţionarea contestaţiei, deoarece numai deciziile comisiei de reexaminare pot fi atacate cu apel la Tribunalul Bucureşti, solicitând respingerea pentru acest motiv a contestaţiei;
Pârâta SC S. SA a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei cu motivarea că legea şi regulamentul nu oferă persoanei care a eşuat în opoziţia formulată împotriva unei cereri de înregistrare calea de atac a contestaţiei, cu solicitarea de respingere a cererii ca inadmisibilă;
Pârâta A.R.C. a arătat prin întâmpinare că potrivit Regulii nr. 39 alin. (6) din H.G. nr. 833/1998, dacă opoziţia a fost respinsă, O.S.I.M. înregistrează indicaţia geografică şi eliberează certificatul de înregistrare, iar oponentul nu are altă cale decât să solicite instanţei anularea indicaţiei geografice;
Pârâta SC S.G. a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, deoarece contestaţia era de competenţa Comisiei de reexaminare şi a considerat, astfel, cererea ca inadmisibilă.
S-a constatat că examenul sintetic al acestor apărări relevă, după cum în mod corect a reţinut prima instanţă, că toate pârâtele au invocat în realitate dispoziţii legale care se opun formulării în faţa instanţei a contestaţiei împotriva deciziei comisiei de examinare a opoziţiilor, indiferent că au apreciat cererea drept inadmisibilă sau ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.
De aceea curtea a considerat că în mod corect a constatat prima instanţă că toate excepţiile formulate se subsumează, prin argumentele lor, problemei inadmisibilităţii.
Cu privire la critica în sensul că apelanta avea deschisă calea contestaţiei, curtea a constatat că au fost invocate prevederile Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998.
Or, alin. (1) al regulii amintite prevede că „deciziile O.S.I.M. privind indicaţiile geografice se iau de directorul general sau de împuternicitul acestuia şi pot fi atacate în justiţie potrivit procedurii contenciosului administrativ.”
Prin urmare, s-a apreciat că textul se referă la alte acte cu caracter administrativ şi nu la deciziile emise de comisia de examinare a opoziţiilor, astfel că acest text nu este aplicabil în speţă.
Dimpotrivă, s-a apreciat, cum în mod corect a reţinut tribunalul, că art. 25 din Legea nr. 84/1998 în forma aplicabilă litigiului pendinte prevedea că opoziţiile (la înregistrarea mărcii publicate) se soluţionează de o comisie de examinare din cadrul O.S.I.M., iar dacă opoziţiile sunt întemeiate, comisia decide respingerea înregistrării mărcii, decizia de respingere putând fi contestată de solicitantul mărcii în termenul şi procedura prevăzute de art. 80.
Având în vedere că textul limitează posibilitatea atacării cu contestaţie la persoana ce are calitatea de titular al mărcii şi la decizia prin care s-a respins înregistrarea mărcii, în mod corect a reţinut tribunalul că această cale de atac, a contestaţiei, nu este deschisă şi oponentului.
Au mai fost invocate dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, care consacră dreptul fundamental de liber acces la justiţie.
Curtea a reţinut că atunci când legea restrânge posibilitatea unei părţi de a se adresa instanţei, norma constituţională obligă la aplicarea dispoziţiei de favoare cuprinsă în legea fundamentală şi la înlăturarea dispoziţiei de natură a aduce atingere dreptului fundamental pe care aceasta îl protejează.
Cu toate acestea, accesul liber la justiţie al oponentului nu este restrâns, de vreme ce, pentru aceleaşi raţiuni care i-au justificat formularea opoziţiei (nerespectarea cerinţelor cuprinse în art. 70 din Lege sau existenţa unui interes legitim fondat pe un drept de proprietate industrială anterior protejat cu care indicaţia geografică ar intra în conflict), acesta poate formula în faţa instanţei, conform art. 79 alin. (1) din lege acţiune în anulare a indicaţiei geografice, pe întreaga durată de protecţie a indicaţiei.
În aceste condiţii, curtea a reţinut că limitarea cuprinsă în art. 25 din lege este una acceptabilă din punct de vedere al liberului acces la o instanţă, intrând în marja de apreciere a statului legiuitor cu privire la instituirea unor termene sau condiţii care să reglementeze accesul la justiţie în această materie.
Un alt argument al apelantei s-a bazat pe dispoziţiile actuale ale art. 86 din Legea nr. 84/1998.
Curtea a constatat că litigiul pendinte este supus legii în vigoare la data sesizării instanţei, 24 februarie 2010, anterior publicării în M. Of. al României nr. 226 din 9 aprilie 2010 a Legii nr. 66/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998.
S-a concluzionat că apelanta nu poate invoca reguli procedurale care nu erau în vigoare la data formulării cererii sale.
3. Recursul
Împotriva Deciziei nr. 42/ A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, (inclusiv a încheierii din 8 martie 2012) a declarat recurs reclamanta în termen legal, invocând două motive de recurs, cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor invocate, recurenta a arătat în esenţă următoarele:
Motivarea hotărârii atacate prin prezentul este sumară, superficială şi confuză. I nstanţa s-a rezumat la a reţine numai că textul Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice se referă la acte cu caracter administrativ şi nu la deciziile emise de comisia de examinare, instanţa nefăcând altceva decât să preia argumentele părţilor adverse şi să constate că accesul liber la justiţie nu este restrâns, de vreme ce, conform art. 79 alin. (1) din Lege este permisă o acţiune în anularea indicaţiei geografice.
Recurenta a criticat faptul că instanţa nu a analizat în profunzime speţa şi a motivat superficial, ignorând (deliberat sau nu), o multitudine de dispoziţii legale aplicabile, făcându-se trimitere la art. 34 alin. (2) Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 1 din Convenţia de la Paris, Regula nr. 39 alin. (3) din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, Regula nr. 39 alin. (6) din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998.
Recurenta a susţinut că la momentul depunerii contestaţiei, în materia indicaţiilor geografice, singura prevedere privind modalitatea de atacare a hotărârilor OSIM în domeniu era Regula nr. 43 alin. (1) din H.G. nr. 833/1998 care stabilea că „deciziile O.S.I.M. privind indicaţiile geografice se iau de Directorul General sau de împuternicitul acestuia şi pot fi atacate în justiţie”, fiind cât se poate de evident că în sintagma „deciziile O.S.I.M.” sunt incluse şi hotărârile comisiei de opoziţii, din cel puţin următoarele considerente:
Regula nr. 39 alin. (3) din H.G. nr. 833/1998 prevedea că "o declaraţie de opoziţie la înregistrarea indicaţiei geografice poate fi formulată”, iar Regula nr. 39 alin. (6) din acelaşi document, că „în cazul în care O.S.I.M. consideră opoziţia neîntemeiată, înregistrează indicaţia geografică”, fără ca în aceste texte să se specifice ce procedură de opoziţie se urmează.
Astfel, atâta timp cât procedura examinării opoziţiei, cât şi hotărârea din cadrul acestei proceduri, au urmat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile si indicaţiile geografice (deci, hotărârea din dosarul de opoziţie a fost data de o comisie de examinare şi nu de directorul O.S.I.M. aşa cum prevede Regula nr. 43 alin. (1) din H.G. nr. 833/1998 ), este evident că O.S.I.M. a aplicat, prin analogie, aceleaşi proceduri de la mărci la indicaţii geografice.
În caz contrar s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie şi al garantării dreptului la apărare conform art. 21 din Constituţia României fiind imposibil ca O.S.I.M. sa fie "ultima instanţa" pentru hotărârile date tot de O.S.I.M.
Recurenta a mai arătat că este necesar să se ţină cont şi de principiul interpretării legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.
În raport de faptul că s-a reţinut că textul Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 se referă la acte cu caracter administrativ şi nu la deciziile emise de comisia de examinare, recurenta a criticat decizia instanţei pentru încălcarea şi a principiul unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem, adăugând astfel la lege, având în vedere ca nicăieri în cuprinsul normei menţionate mai sus se prevede că referirea este strict la acte cu caracter administrativ.
Cât priveşte invocarea spiritului legii, nu numai litera ei, recurenta a mai arătat că dacă s-ar considera că legiuitorul nu a intenţionat să prevadă o cale de atac împotriva hotărârii din cadrul procedurii de opoziţie, nu se poate admite nici procedura opoziţiei în materia indicaţiilor geografice. Or, inexistenţa procedurii opoziţiei în materia indicaţiei geografice este absurdă prin ea însăşi, cu atât mai mult cu cât nimeni, incluzând instanţele) nu a considerat că aceasta nu există.
În consecinţă s-a susţinut că nu a fost niciodată în intenţia legiuitorului să elimine calea de atac împotriva hotărârilor O.S.I.M. date în procedură de opoziţie, ci doar acestea au fost omise din corpul legii Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (vechi), dar prinse în prevederile H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Mai mult, este adevărat că Regula nr. 43 din H.G. nr. 883/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice prevede ca hotărârile O.S.I.M. se atacă în instanţă „potrivit procedurii contenciosului administrativ”, dar aceasta a fost modificată de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care, în art. 34 alin. (2) menţionează Tribunalul ca instanţă specializată în proprietate intelectuală, iar cum, conform art. 1 din Convenţia de la Paris, indicaţiile geografice sunt obiect al proprietăţii intelectuale, este evident că orice acţiune având ca obiect indicaţii geografice este de competenţa instanţelor specializate în proprietate intelectuală.
Într-un mod extrem de confuz, instanţa de apel se referă la art. 25 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, deşi articolul menţionat este legat de mărci, neargumentând cum şi de ce este aplicabil în speţă. Mai mult, face acelaşi exerciţiu şi cu art. 80 din Legea privind mărcile şi indicaţiile geografice fără să clarifice de ce se consideră că textul limitează posibilitatea atacării cu contestaţie la persoana care are calitate de titular al mărcii şi la decizia prin care s-a respins înregistrarea mărcii omiţând analiza acestor prevederi legale în raport de alte norme juridice precum Regulile nr. 39 alin. (3), nr. 39 alin. (6) si nr. 43 din H.G. nr. 883/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, spre exemplu.
A fost criticat şi faptul că instanţa a reţinut că accesul liber la justiţie nu este restrâns, de vreme ce se poate formula în faţa instanţei, conform art. 79 alin. (1) din Lege o acţiune în anulare a indicaţiei geografice.
Or, interpretarea eronată a legii în sensul că legea nu prevede căi de atac împotriva unei hotărâri (în speţă, instanţa reţinând că legea nu prevede o cale de atac împotriva hotărârii comisiei de opoziţii O.S.I.M. în materia indicaţiilor geografice) cu motivarea că există o alta cale legală de anulare a indicaţiei geografice, nu poate să însemne că accesul la justiţie nu a fost restrâns, când, tocmai, acesta a fost restrâns prin privarea unei persoane (în speţă, a noastră) de o cale de atac.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel, în repetate rânduri, a dat o interpretare greşită legii, având în vedere criticile mai sus arătate.
S-a mai menţionat şi faptul că instanţa a interpretat restrictiv dispoziţiile legale (Regula nr. 43), reţinând că aceasta se referă la acte cu caracter administrativ şi nu la deciziile emise de comisia de examinare; a recurs la anumite texte de lege aplicabile speţei dar nu le-a interpretat corect în spiritul lor, făcând distincţii, deşi legea nu distingea (Regula nr. 43); a interpretat greşit legea încălcând drepturi fundamentale, precum dreptul părţii la dublul grad de jurisdicţie (exemplu: susţinând inexistenţa căii de atac împotriva hotărârii din procedura de opoziţie).
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată se constată că aceasta este legală şi temeinică, motivele invocate pentru criticile formulate neconducând la concluzia că în cauză se impune modificarea sau casarea deciziei curţii de apel.
O primă constatare - în raport de împrejurarea că recurenta a precizat în recursul formulat că atacă şi încheierea din 8 martie 2012 - este aceea că încheierea indicată face parte integrantă din Decizia nr. 42/ A din 15 martie 2012.
În încheierea din 8 martie 2012 au fost consemnate prezenţa părţilor şi dezbaterile acestora cu privire la apelul reclamantei, instanţa amânând pronunţarea în temeiul art. 260, la data de 15 martie 2012.
Deşi atacată distinct şi această parte a deciziei, cu privire la aceasta, recurenta nu a formulat în mod expres nici o critică.
Examinând motivele invocate împotriva deciziei Curţii de Apel, se constată că acestea sunt nefondate.
În mod corect instanţa a examinat excepţiile şi le-a soluţionat, aplicând dispoziţiile legale care erau în vigoare la momentul declarării acestei căi de atac, cel al sesizării instanţei, 24 februarie 2010.
Interpretarea textelor legale incidente cauzei (texte expres analizate din Legea nr. 84/1998 şi Regulamentul de punere în aplicare a legii, aprobat prin H.G.R. nr. 833/1998) - în temeiul cărora instanţele de judecată au respins contestaţia reclamantei ca inadmisibilă - este corectă şi legală.
Procedura - pentru formularea opoziţiilor, soluţionarea acestora şi căile de atac - este expres şi distinct prevăzută de Legea nr. 84/1998, pentru cazul mărcilor şi, respectiv, pentru cazul indicaţiilor geografice, iar Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 84/1998 detaliază aceste proceduri în regulile nr. 42 – apărarea dreptului asupra mărcilor, nr. 43 - apărarea dreptului asupra indicaţiilor geografice şi respectiv nr. 45 - 47 - comisia de reexaminare.
Potrivit acestor reglementări controlul judiciar este expres şi distinct prevăzut pentru deciziile O.S.I.M. privind indicaţiile geografice luate de directorul general sau de împuternicitul acestuia şi respectiv pentru anularea înregistrării unei indicaţii geografice prezentată pe cale de acţiune instanţei judecătoreşti.
Potrivit reglementărilor mai sus arătate, împotriva deciziei O.S.I.M. de respingere a opoziţiei formulate de reclamantă la înregistrarea indicaţiei geografice „Salam de Sibiu”, reclamanta nu mai are deschisă o altă cale de atac, în justiţie.
Este străină de reglementarea din litera şi spiritul legii, interpretarea dată de recurentă regulii nr. 43 alin. (1) din Regulament în sensul că în sintagma „deciziile O.S.I.M.” sunt incluse şi hotărârile comisiei de opoziţii.
Alineatul 1 al acestei reguli, care prevede apărarea dreptului asupra indicaţiilor geografice este clar: „deciziile O.S.I.M. privind încălcările geografice se iau de directorul general sau de împuternicitul acestuia şi pot fi atacate în justiţie potrivit procedurii contenciosului administrativ”.
Este nefondată susţinerea că legiuitorul nu a făcut nici o distincţie sub acest aspect şi ca urmare s-ar aplica principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
Din contră, legea prevede atacarea în justiţie numai a deciziilor O.S.I.M., pronunţate în materia indicaţiilor geografice, decizii care se emit de directorul general.
Celelalte decizii O.S.I.M., care se iau în condiţiile exprese ale regulii nr. 42 alin. (2), sunt supuse căilor de atac prevăzute de regula 45 alin. (1) (contestaţie soluţionată de comisia de reexaminare).
Împrejurarea că în regula 39 alin. (6) este prevăzut că în cazul în care O.S.I.M. consideră opoziţia neîntemeiată, înregistrează indicaţia, fără să se indice ce procedură de opoziţie se urmează, nu conduce la concluzia că cele două materii reglementate de lege (mărcile şi indicaţiile geografice), sunt asimilate în această procedură.
Regulile nr. 42 şi respectiv nr. 43 mai sus analizate, detaliază cele două categorii de proceduri prevăzute expres de lege, regulile fiind precis şi distinct formulate.
Cât priveşte modificările ulterioare aduse Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010, instanţa de apel a confirmat corecta interpretare a instanţei de fond cu privire la neretroactivitatea acestei legi care nu poate fi aplicată - cât priveşte procedura de urmat pentru căile de atac - unor fapte născute înainte de intrarea ei în vigoare.
Regulile codului de procedură civilă - cu care se completează regulile procedurale prevăzute de legea specială şi de regulamentul de punerea ei în aplicare sunt clare în această privinţă.
Art. 725 C. proc. civ. instituie în alin. (1) regula potrivit căreia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche precum şi executărilor silite începute sub acea lege.
În alin. (3) al acestui articol se prevede însă că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
În cauză Decizia nr. 3323 a fost emisă de O.S.I.M. la 12 noiembrie 2009 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 66/2010 în condiţiile expres arătate în art. 4.
În dispoziţiile tranzitorii ale acestui act normativ, se confirmă regula enunţată şi de alin. (1) al art. 725 C. proc. civ. în sensul că „cererile de înregistrare a mărcilor şi cererile de înregistrare a indicaţiilor geografice depuse şi aflate în procedurile de examinare la O.S.I.M. urmează procedurile prevăzute de prezenta lege”.
Contestaţia ce face obiectul prezentului dosar se referă la o procedură de examinare a unei indicaţii geografice - sub aspectul opoziţie formulate - deja finalizează înainte de intrarea în vigoare a legii modificatoare.
Modificarea adusă prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecăţii în art. 34 alin. (2), în sensul că tribunalul este instanţa specializată în proprietate intelectuală - indicaţiile geografice intrând în această categorie de litigii - nu schimbă datele problemei cât priveşte admisibilitatea acţiunii în contestaţie împotriva deciziei comisiei de examinare O.S.I.M. în materia în discuţie.
Este nefondată afirmaţia că instanţa oferă explicaţii confuze cât priveşte distincţiile făcute de art. 80, fără să le arate. Textul este clar şi explicit şi instanţele au sesizat corect diferenţele, cărora dându-le eficienţă, au pronunţat în cauză soluţii legale.
Instanţa de apel a argumentat de ce este nefondată critica privind liberul acces la justiţie, critică reluată şi în recurs,în aceeaşi termeni ca în apel.
În cauză nu este vorba despre limitarea accesului la justiţie câtă vreme - în procedura administrativă prevăzută de lege sunt prevăzute căi de atac - specifice acestei faze.
Persoana nemulţumită de o atare soluţie deşi nu are deschisă în mod expres încă o procedură de control judiciar al modului de soluţionare al căilor de atac administrative, are posibilitatea - expres prevăzută de Lege - să atace măsura (exprimată printr-o decizie O.S.I.M.) în instanţă printr-o acţiune în anulare sau în decăderea din dreptul protejat.
Niciuna din regulile înscrise în cele patru alin. ale art. 21 din Constituţie nu s-a dovedit a fi fost încălcată în cauză.
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor ei legitime, în cadrul legal prevăzut, corect identificat, în dispoziţiile speciale incidente, de instanţele de judecată.
Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, iar legea care reglementează în cauză raporturile juridice deduse judecăţii, prin interpretarea şi aplicarea sa, corecte, cum s-a evidenţiat mai sus, nu a relevat vreo îngrădire.
Celelalte două reguli prevăzute de art. 21 nu au fost comentate de recurentă în criticile formulate.
Modificările ulterioare ale legislaţiei în această materie - aduse de Lega nr. 66/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998 (publicată în M. Of. nr. 226 din 9 aprilie 2010) şi care au intrat în vigoare, potrivit art. 4 alin. (1) din lege la 30 de zile de la data publicării acesteia în M. Of. - nu au putut afecta judecarea cauzei, potrivit principiului neretroactivităţii legii.
Nici criticile formulate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Decizia conţine argumentele pentru care instanţa de apel a confirmat soluţia instanţei de fond, trimiterile la motivarea sentinţei atacate făcând parte din procesul argumentării, în care instanţa de apel a emis propriul raţionament.
Împrejurarea că instanţa nu a analizat pe fond cauza nu este un argument în susţinerea acestui motiv de recurs, în raport de împrejurarea că instanţa a soluţionat acţiunea pe cale de excepţie, a cărei natură, potrivit art. 137 C. proc. civ., a impus examinarea cu prioritate şi a cărei soluţionare a făcut de prisos examinarea fondului cauzei.
Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu s-au dovedit situaţiile prevăzute de punctele 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pentru a se impune modificarea sau casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat, cu consecinţa păstrării Deciziei nr. 42/A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.R. SA împotriva Deciziei nr. 42/ A din data de 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1317/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1315/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... → |
|---|
