ICCJ. Decizia nr. 146/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 146/2013
Dosar nr. 35319/3/2009
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată: |
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 04 septembrie 2009, reclamanta G.V.R.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, C.F., C.G., C.I., B.R.M., B.D.A. şi F.E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură, sau prin echivalent, către reclamantă a imobilului situaţi în Bucureşti, sectorul 1, ca fiind proprietatea antecesorilor săi.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta este moştenitoarea testamentară a lui B.A. şi a soţiei acestuia P.C., ambii decedaţi la Paris.
Prin moştenire de la prima sa soţie N.N., B.A. a devenit proprietarul imobilului situat în Bucureşti, acest imobil (alături de toată averea lor din Paris) fiindu-i testată, astfel cum rezultă din adeverinţele emise de Biroul Notarial Asociaţi J.M.P., G. şi D.F., Paris.
Din corespondenţa purtată cu; Primăria Municipiului Bucureşti, i s-a adus la cunoştinţă reclamantei că acest imobil a format obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind înscrisă N.C. (aceeaşi persoană cu cea identificată ca soţie a lui B.A. sub numele de N.N.).
Reclamanta a susţinut că, deşi a solicitat Arhivelor Statului prin adresa înaintată încă din 20 iulie 2006, relaţii privind acest imobil şi predarea tuturor actelor ce dovedesc proprietatea autorilor reclamantei, aceasta nu a primit răspuns.
A arătat că, „întrucât imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, proprietara acestuia, N.N.(C.) nu şi-a pierdut acest drept, şi nici moştenitorii săi, astfel că, trecerea lui de la Statul Român către actualii locatari (pârâţii persoane fizice) este nelegală, motiv pentru care solicită ca aceştia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul".
În cazul în care, actualii locatari au cumpărat locuinţele în temeiul Legii nr. 112/1995 a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului, valoare raportată la piaţa liberă, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480-481 C. civ., Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009 şi prevederile Constituţionale în materie.
Pârâţii C.G., C.I. şi B.D.A., au formulat la data de 19 octombrie 2009, întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii formulată de reclamantă, iar pe cale de excepţie, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul C.F. s-a solicitat respingerea acţiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca efect al admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă.
Referitor la pârâtul C.I. s-a solicitat respingerea acţiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Acţiunea formulată împotriva pârâtei B.R.M. este introdusă, de asemenea, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Acţiunea formulată împotriva pârâtei F.E. este introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, s-aj solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Tot pe cale de excepţie s-a solicitat de către pârâţi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
De asemenea, s-a solicitat a se constata inadmisibilă şi cererea reclamantei de obligare a pârâţilor persoane fizice la plata de despăgubiri pentru întregul imobil.
Pe calea cererii reconvenţionale, pârâţii au solicitat ca, în cazul admiterii cererii reclamantei, să fie obligată aceasta să-i despăgubească pentru sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 110/2001, excepţie care paralizează cercetarea fondului, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Pârâţii C.G. şi B.D.A. au formulat la 19 octombrie 2009 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cerere de chemare în garanţie prin care solicită ca, în situaţia admiterii cererii principale, să se dispună obligarea chematului; în garanţie să le despăgubească cu valoarea de piaţă a apartamentelor cumpărate de pârâte.
În şedinţa publică din 19 octombrie 2009 pârâţii C.G., C.I. şi B.D.A. prin avocat, au învederat instanţei că pârâţii C.F. şi F.E. au decedat şi au depus la dosar, în copie, certificatele de deces.
La aceeaşi dată, tribunalul a luat act de precizarea reclamantei, în sensul că cererea de chemare în judecată este o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi a prorogat discutarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor C.F. şi F.E..
La data de 23 octombrie 2009, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general a a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele. C. civ..
Reclamanta G.V.R.M. a depus la 8 martie 2010, răspuns la întâmpinarea formulată de pârâţii C.G., C.I., B.D.A., prin care a arătat că este de acord a fi admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţa a pârâţilor C.F. şi F.E., precum şi cu admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.I. şi B.R.M..
De asemenea, reclamanta a arătat că înţelege a se judeca în contradictoriu cu pârâţii C.G. şi B.D.A., dar şi cu proprietarii (prin efectul Legii nr. 112/1995) apartamentelor, încă necunoscuţi, motiv pentru care a solicitat ca instanţa să se adreseze Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenta Fond Imobiliar pentru aj se comunica numele celor care au cumpărat apartamentele din imobil - pentru a-i putea chema în judecată.
Totodată, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
În combaterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta a susţinut că, în condiţiile în care procedurile prealabile precizate de legea specială nu mai pot fi împlinite, împrejurarea că aceasta nu a invocat procedura Legii nr. 10/2001, nu face ca dreptul reclamantei să se prescrie.
Prin sentinţa civilă nr, 762 din 25 mai 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii.
A respins cererea principală! formulată de reclamanta G.V.R.M. în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi B.R.M., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A anulat cererea formulată reclamanta G.V.R.M. în contradictoriu cu pârâţii C.F. şi F.E., pentru lipsa capacităţii de folosinţă a pârâţilor.
A respins cererea formulată de reclamanta G.V.R.M. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C.G. şi B.D.A., ca inadmisibilă.
A dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulată de C.G., C.I. şi B.D.A. în contradictoriu cu reclamanta G.V.R.M., precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C.G., B.D.A. în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formând un nou dosar, cu termen la data de 28 iunie 2010.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Faţă de admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a pârâţilor C.F. şi F.E., decedaţi anterior formulării cererii de chemare în judecată, tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceşti doi pârâţi.
De asemenea, faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.I. şi B.R.M., tribunalul a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceştia, ca fiind! formulată împotriva unor persoane iară calitate procesuală pasivă.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a reţinut următoarele:
În cauză, reclamanta a înţeles să formuleze acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 2009, semnificativă fiind în acest sens, împrejurarea că reclamanta a formulat cererea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 04 septembrie 2009.
S-a constatat aşadar că odată ce Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparaţie, acţiunile în revendicare introduse: după intrarea în vigoare a acesteia sunt inadmisibile, singura cale pe care foştii proprietari puteau să o urmeze, fiind aceea a procedurii speciale prevăzută de actul normativ de reparaţie.
A mai reţinut tribunalul că, în acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii.
Având în vedere dispoziţiile menţionate, instanţa a constatat că acţiunea formulată în prezenta cauză este inadmisibilă, singura procedură pe care o puteau urma reclamanţii, fiind cea reglementată de Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat de tribunal că reclamanta avea posibilitatea formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, putând solicita restituirea în natură şi, în subsidiar, despăgubiri.
A mai reţinut instanţa de fond că, între cele două momente, depunerea notificării şi respectiv soluţionarea acesteia, reclamanta avea posibilitatea formulării acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului (contractelor) de vânzare-cumpărare, soluţionarea notificării urmând să fie suspendată până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii pronunţate asupra valabilităţii contractului (contractelor) încheiat(e) în temeiul Legii nr. 112/1995.
De altfel, din redactarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, rezultă că reclamanta nu putea cere restituirea în natură; în ipoteza în care bunul ar fi fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, ceea ce implica verificarea valabilităţii contractului încheiat în condiţiile legii 112/1995, verificare ce nu putea fi realizată decât de instanţele judecătoreşti.
În măsura în care s-ar fi hotărât irevocabil că vânzarea a fost încheiată cu încălcarea Legii nr. 112/1995, contractul ar fi fost declarat nul, iar bunul ar fi reintrat în patrimoniul unităţii deţinătoare, deschizând astfel posibilitatea reclamantei să solicite şi să obţină restituirea în natură a bunului.
Mai mult, tribunalul a reţinut ică, prin prisma interpretării dispoziţiilor legale anterior menţionate se poate concluziona că, în situaţiile de acest gen, foştii proprietari sau moştenitorii acestora aveau interesul de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, invocând dispoziţiile Legii 10/2001, numai în condiţiile în care au solicitat în procedura administrativă restituirea în natură, altfel, demersul lor era lipsit de interes practic.
S-a reţinut că prin stabilirea caracterului inadmisibil al acţiunii în revendicare îndreptată împotriva terţilor subdobânditori, nu înseamnă că i se refuză reclamantei dreptul de a avea acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările constituţionale.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării,!în termen de 30 de zile de la comunicare".
Aşadar, instanţa de fond a reţinut că reclamantei nu i se îngrădeşte liberul acces la justiţie, întrucât, după parcurgerea procedurii prealabile, în măsura în care era nemulţumită de modul de soluţionare a notificării, putea contesta dispoziţia sau decizia, după caz, în faţa instanţei.
De asemenea, în interpretarea aceluiaşi text, s-a stabilit că pot face obiect al cererii de chemare în judecată adresată aceluiaşi tribunal şi ipotezele în care unitatea deţinătoare nu soluţionează în termen notificarea formulată în condiţiile art. 22, precum şi refuzul de soluţionare a notificării.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
A mai reţinut instanţa de fond şi faptul căj dacă această cale specială este sau nu una efectivă, poate fi constatat printr-o analiză, în concret, a fiecărei cauze.
Cât priveşte caracterul efectiv al procedurii administrative, la care face trimitere decizia pronunţată în recursul în interesul legii - care arată că trebuie analizată în concret pentru fiecare cauză în parte - tribunalul a constatat că în prezenta cauză, reclamanta a învederat că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, în mod evident tribunalul nu putea aprecia în ce măsură procedura administrativă, în cazul reclamantei; ar fi fost una efectivă şi dacă ea ar fi fost susceptibilă să conducă la redobândirea dreptului de proprietate.
Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, dispoziţiile Convenţiei au prioritate faţă de legea internă, iar aceasta din urmă trebuie: interpretată în spiritul Convenţiei, spirit ce se regăseşte prin interpretările date de Curte în cauzele soluţionate.
Revenind la cauza de faţă, s-a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, în speţă nu poate fi verificat în ce măsură procedura administrativă ar fi fost una eficienta.
Cât priveşte posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, invocată de reclamantă, tribunalul a reţinut că trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acţiunea în justiţie reglementată de Legea nr. 10/2001 şi sunt decăzute din însuşi dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terţelor persoane, se poate aprecia că suntem în prezenţa unei încălcări, în sensul Convenţiei.
Pentru problema analizată, prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, tribunalul a apreciat că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată, cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului, sau a contravalorii acestuia.
Or, în cazul Legii 10/2001, problema se pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent şi a unor termen relativ scurte pentru desfăşurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acţiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietăţii.
Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate - fără nici o compensaţie - prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripţie prevăzute de această lege - constituie sau nu o ingerinţă legitimă în drepturile persoanelor îndreptăţite, iar acesta, poate sau nu fi socotită drept admisibilă în raport cu prevederile art 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Tribunalul a apreciat că ingerinţa are caracter legitim şi nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. În acest sens, tribunalul a reţinut că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât şi în raporturile cu statul însuşi, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.
Desigur, o asemenea procedură pentru a fi eficace trebuie să fie obligatorie, şi, de asemenea, trebuie să prevadă termene precise în care persoanele interesate să îşi exercite drepturile recunoscutej de lege, precum şi sancţiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene.
Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de faţă (reclamanta nu a formulat notificare, cererea este formulată în contradictoriu cu terţul subdobânditor) nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă şi, leu atât mai puţin, nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Instanţa de fond a avut în vedere şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care; se arată „că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru] aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului".
În cauză, pentru argumentele anterior expuse, tribunalul a constatat că, în ce o priveşte pe reclamantă, aplicarea dispoziţiilor legii speciale nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor! Omului.
În consecinţă, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de fond a constatat că, faţă de soluţia adoptată asupra excepţiei de inadmisibilitate, este de prisos a se mai analiza excepţia lipsei calităţii procesuale active.
A constatat că numai cererea principală este în stare de judecată, astfel că, tribunalul a disjuns soluţionarea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie.
Împotriva sentinţei nr. 762 din 25 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat apel reclamanta G.V.R.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât i s-a îngrădit accesul liber la justiţie, fiind încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, în mai multe rânduri, că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi, care le ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (cauza Porţeanu), fiind în fapt o expropriere.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală!activă se arată că reclamanta este moştenitoarea testamentară a defunctului B.A. şi a soţiei acestuia, P.C., defunctul dobândind prin moştenire de la prima sa soţie, N.N., imobilul în litigiu.
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, iar lipsa identităţii dintre persoana trecută în lista anexă ca proprietar - N.C. şi adevăratul proprietar N.N. este o eroare materială, în realitate, fiind vorba de una şi aceeaşi persoană.
Această situaţie de fapt a fost pe deplin dovedită cu actele de la dosar, justificând calitatea procesuală activă.
Referitor la situaţia juridică a imobilului revendicat, se arată că preluarea imobilului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ care nu a putut produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate, fiind neconstituţional.
În ceea ce priveşte restituirea în natură, sau prin echivalent a imobilului se susţine, în cadrul criticilor apelantei-reclamante că instanţa trebuia să reţină prioritatea normelor cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în raport cu legislaţia naţională şi cu trimitere la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În concordanţă cu aceste dispoziţii, reclamanta era îndreptăţită să primească cel puţin o despăgubire corespunzătoare, fără a solicita aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte competenţa materială a instanţei de fond, apelanta-reclamantă a arătat că a investit instanţa cu o acţiune în revendicare de drept comun, precizată expres la 19 octombrie 2009, împrejurare faţă de care, competenţa materială aparţine judecătoriei şi nu tribunalului, instanţa greşind când nu şi-a verificat, din oficiu, competenţa.
Arată apelanta-reclamantă ca, în contextul în care nu şi-a respectat obligaţia legală de a indica valoarea obiectului cererii deduse judecăţii, în mod corelativ, nici instanţa de judecată nu şi-a respectat obligaţia instituită de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi nu i-a pus în vedere să indice valoarea imobilului.
În finalul criticilor, se concluzionează că judecarea cauzei s-a realizat fără respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 par.1 şi 3 lit. f) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Intimaţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia nr. 787/A din 07 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.V.R.M. împotriva sentinţei nr. 762 din 25 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
În raport cu motivele de apel invocate şi art. 20 din Constituţia României, instanţa a apreciat că tribunalul a analizat corect raportul juridic dedus judecăţii şi a aplicat, în conformitate cu jurisprudenta internă şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului dispoziţiile legale în materie, reţinând corect că reclamanta nu are un bun conform art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, acţiunea în revendicare de drept comun fiind inadmisibilă şi că singura lor speranţă legitimă, o reprezenta Legea nr. 10/2001, de care aceasta, însă nu a uzat.
Art. 6 alin. (1) din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe asupra oricărei contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Articolul consfinţeşte astfel „dreptul la o instanţă", cu privire la care dreptul de acces, şi anume, dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.
Dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 din Convenţie, nu este absolut, fiind supus unor limitări admise implicit, deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat.
Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere, însă, limitările implementate trebuie să nu restrângă accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa lui.
În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
În această privinţă, s-a reţinut că scopul Convenţiei este să protejeze, nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective.
În cauza Atanasiu şi alţii, pronunţată la 12 octombrie 2010 (ulterioară cauzei Faimbat-2009), C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale, în sensul acestei dispoziţii.
Noţiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „speranţa legitimă" de a se bucura; efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest tară nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi j dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la; Convenţie.
În prezenta cauză, reclamanta-apelantă nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, aceasta nefacând nicio dovadă că a acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii - 4 septembrie 2009 - şi că, deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
Această concluzie se impune, în condiţiile în care tot C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, iar în speţa dedusă judecăţii, imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin Decretul nr. 92/1950, deci anterior semnării Convenţiei de către stat.
În consecinţă, susţinerea apelantei-reclamante că are un drept de proprietate, recunoscut chiar de lege este lipsită! de suport probator şi ca atare, nedovedită.
Din această perspectivă nu pot fi reţinute, ca pertinente, susţinerile apelantei în sensul că are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil la momentul promovării acţiunii, calitatea de moştenitor şi dovada dreptului de proprietate a imobilului în litigiu, putând fi valorificate doar în procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ, pe care, de altfel, nu a înţeles să o folosească.
Nici criticile potrivit căroraj Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii, iar acţiunea în revendicare de drept comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de proprietate, nu au fost primite ca fondate, de către instanţa de apel.
Şi sub acest aspect, C.E.D.O."a arătat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricţie în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor şi de a-şi alege condiţiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din ţară, ci să facă o evaluare şi a timpului necesar pentru realizarea obiectivului".
În aceste circumstanţe, reclamanta- apelantă nu are nici un bun actual şi nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranţă legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situaţia unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării C.E.D.O., îl constituie Legea nr. 10/2001, act normativ de care reclamanta nu a uzat.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la lipsa calităţii procesuale active, instanţa de apel a reţinut că, în primă instanţă tribunalul nu a mai analizat această excepţie, apreciind corect faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ordinea şi prioritatea soluţionării excepţiilor.
În consecinţă, chestiunea calităţii procesuale active nu a format obiectul pronunţării instanţei de fond şi ca atare nu poate constitui o critică pe fond în apel.
În ceea ce priveşte acordarea unor despăgubiri în echivalent pentru imobil, instanţa a reţinut că nu sunt fondate criticile din apel, întrucât în raport cu cele reţinute anterior, pentru a beneficia de o restituire a imobilului în echivalent, reclamanta trebuia să formuleze notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, singura modalitate de reparaţie a pretinsului drept, în condiţiile în care dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut anterior prin nicio hotărâre judecătorească.
Nici critica referitoare la necompetenţa materială a tribunalului nu a fost primită, ca fondată.
S-a reţinut astfel că, potrivit art. 112 C. proc. civ. reclamantul este acela care trebuie să indice în cuprinsul cereţii de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.
Faptul că reclamanta a învestit tribunalul - cu cererea de chemare în judecată reprezintă o manifestare a principiului disponibilităţii procesului civil, aceasta având reprezentarea că, după preţuirea sa, valoarea imobilului atrage competenţa tribunalului.
Curtea de apel a constatat că reclamanta nu poate invoca propria culpă şi, totodată că, aceasta nu a indicat nici în apel care ar fi valoarea imobilului, critica formulată nefiind pertinentă.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului contradictorialităţii şi cel al dreptului de apărare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a indicat criticile avute în vedere şi nici neregularităţile procedurale, ce ar fi adus atingere celor două principii, aceste critici fiind pur formale şi fără conţinut.
Împotriva deciziei nr. 787/A din 07 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a declarat recurs reclamanta G.V.R.M., invocând critici de nelegalitate, pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 din C. proc. civ..
Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond au refuzat să facă aplicarea în speţă a dispoziţiilor C. civ., respectiv a art. 480 şi art. 481 care proteguiesc proprietatea privată, ca drept sacru şi inviolabil.
Astfel se susţine de către reclamantă că instanţa nu a analizat pe fond litigiul dedus judecăţii pe tărâmul dreptului comun, şi, în mod greşit, instanţele i-au respins acţiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă, negându-i astfel dreptul de proprietate „cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece ambele instanţe au realizat o veritabilă expropriere, luând din proprietatea sa, ceea ce nu a pierdut niciodată".
Totodată sunt aduse critici potrivit cărora, în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de apel că reclamanta nu are un „bun actual" şi ca atare, nu are calitatea de proprietară a imobilului.
Recurenta-reclamantă evidenţiază împrejurarea că dreptul de proprietate este imprescriptibil, fiind garantat şi proteguit de Constituţie, aşa încât, urmarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, aceasta din urmă fiind o lege specială cu caracter reparatoriu.
O altă critică vizează motivul de nelegalitate indicat de reclamantă ca fiind art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că „instanţa a schimbat obiectul lămurit al cauzei".
Ultima critică înserată în cuprinsul motivelor de recurs şi circumscrisă art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, vizează lipsa de temei legal a hotărârilor pronunţate de instanţe.
Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi rejudecarea cauzei, întrucât instanţele nu au cercetat fondul pricinii dedusă judecăţii.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
În speţă, reclamanta G.V.R.M. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Legii nr. 1/2009, precum şi art. 480 - 481 C. civ., la data de 04 septembrie 2009 ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun - solicitând obligarea pârâţilor ce au cumpărat apartamentele din imobilul situat în Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995, să-i restituie în natură sau prin echivalent, imobilul mai sus individualizat.
Acest obiect al acţiunii, astfel cum a fost redat mai sus, a fost precizat la data de 19 octombrie 2009 de către reclamantă, ca fiind o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Ulterior acestei precizări, a acţiunii, pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendibare, susţinând, în esenţă, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acestei acţiuni, fiind obligat a urma procedura specială instituită de legea de reparaţie, derogatorie de la dreptul comun.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit cu caracter obligatoriu că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie ce nu se regăseşte însă în speţă.
Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare, nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele având îndrituirea de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă, nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care, reclamanta s-ar putea prevala de un bun, care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Or, în cauză, reclamanta a formulat o acţiune în revendicare (astfel cum a fost precizată) potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, conform principiilor ce se reflectă în jurisprudenţa CEDO, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (Cauza Străin şi alţii împotriva României, Cauza Atanasiu împotriva României), situaţie care nu se identifică în speţă.
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp, sau o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (Cauza Penţia şi Penţia împotriva României).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta Cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României s-au analizat noţiunile de „bun actual" şi „valoare patrimonială" şi s-a statuat că, existenţa unui bun actual este în; afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „valorea patrimonială", Curtea Europeană a statuat în Hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, atunci când „interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, situaţie care, de asemenea, nu se regăseşte în speţă, reclamanta neuzând de procedura legii speciale.
Prin urmare, este evident că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde acesta pe calea acţiunii în revendicare şi cum afirmă - în mod eronat - în motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie, dreptului de proprietate.
Nicio instanţă internă sau i autoritate administrativă nu a recunoscut reclamantei în mod definitiv, dreptul de proprietate asupra imobilului, situaţie în care, nu se poate reţine că reclamanta are un bun actual, în sensul jurisprudentei CEDO, care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Evident că acordând prioritate legii speciale, în concursul dintre dreptul comun şi aceasta din urmă, Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată şi analizată în mod fragmentar sau discreţionar, astfel încât, atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, acestea se vor aplica.
Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte, corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ avut în vedere; şi în jurisprudenţa CEDO, iar în speţă este de observat că reclamanta nu s-a folosit de procedura legii speciale, de termenele şi condiţiile prevăzute de aceasta, pentru a solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte reţine că sunt corecte considerentele deciziei din apel, întrucât prin noţiunea de „bunuri", se înţeleg atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, în sensul creanţelor în baza cărora, reclamanta poate pretinde a avea cel puţin o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a vedea recunoscută supravieţuirea unui drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat, nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu aceste considerente sunt înlăturate şi criticile reclamantei privind existenţa unui bun, fiind de observat că acţiunea în revendicare a fost introdusă de reclamantă în anul 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanta nu a formulat notificare în baza legii speciale şi, pe cale de consecinţă, nu a respectat dispoziţiile legii de reparaţie, astfel că, aceasta nu mai poate opta pentru alte căi juridice.
Ca atare, în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul „specialia generalibus derogant” că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplica în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ..
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil,; prevăd că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene ;şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente; de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, în cazul în care există neconcordanţe între legea specială Legea nr. 10/2001 - şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei, recurenta a invocat dispoziţiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, i s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.
Insă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
În fine, prin respingerea ca inadmisibilă;a acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, temei invocat de reclamantă, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă; niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu poate fi primită ca fondată, nici critica reclamantei incidenţă motivului de ne legalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., în sensul că „instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti", acest motiv având semnificaţia unui „exces de putere", care constă în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat şi imixtiunii lor în atribuţiile puterii legislative sau executive.
Ca atare, se poate reţine incidenţa acestui motiv, numai în condiţiile în care instanţa săvârşeşte un act care intră în atribuţiile puterii legislative sau ale celei executive sau atunci când instanţa consfinţeşte^ cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a altor texte, sau când aplică o lege adoptată, înaintea intrării acesteia în vigoare, situaţii ce nu se regăsesc în speţă.
Referirea recurentei-reclamante la „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", în sensul folosit de; aceasta în criticile sale, ca echivalând cu „o veritabilă expropriere" nu se constituie într-un motiv de nelegalitate, în analiza raportului juridic dedus judecăţii, grefat pe o acţiune în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care partea reclamantă nu a uzat de procedură specială a legii de reparaţie şi nu a formulat notificare, în temeiul acesteia.
Nici critica reclamantei privind motivul de nelegalitate, potrivit căruia „instanţa a schimbat obiectul lămurit al cauzei", deoarece „proprietatea sa este indiscutabilă" nu este fondată, fiind evident că soluţionând cauza printr-o excepţie de inadmisibilitate, instanţa nu putea cerceta pricina pe fond.
Deşi în conţinutul acestei critici se încearcă a se susţine de către reclamantă că nu şi-a pierdut dreptul de proprietate, Înalta Curte apreciază că în cadrul concret dedus judecăţii, această chestiune nu face obiect de analiză pe fondul dreptului de proprietate, tocmai pentru că reclamanta s-a adresat cu o acţiune în revendicare de drept comun, în anul 2009 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neuzând de prevederile legii speciale.
Totodată, nici motivul de nelegalitate indicat ca fiind circumscris art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., nu este incident în cauză şi nu se poate considera că hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt lipsite de temei legal, ambele instanţe analizând problema concursului dintre legea generală şi legea specială, aplicând corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite la speţă, în cazul concret dedus judecăţii.
Astfel, instanţele au interpretat corect dispoziţiile legale, atât în raport cu legislaţia Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, cât şi cu legea specială în materie şi jurisprudenţa naţională - Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, cauza fiind analizată atât din perspectiva legislaţiei interne -raportul lege specială/drept comun, dar şi sub aspectul încălcării art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Aşa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. şi va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Curtea va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata sumei de 5.584 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.G., C.I. şi B.D.A., conform facturii de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.V.R.M. împotriva deciziei nr. 787/A din 07 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta-reclamantă la 5.584 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.G., C.I. şi B.D.A..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1471/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1451/2013. Civil → |
|---|
