ICCJ. Decizia nr. 145/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, daune cominatorii, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 145/2013
Dosar nr. 4743/3/2008
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti secţia a IV -a civilă la 26 august 2005, reclamanta B.A.M. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Prefectura Capitalei şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - Autoritatea Navală Română, solicitând să se constate că imobilul situat în Bucureşti, proprietatea antecesorului său, S.L., a trecut abuziv în proprietatea statului, să fie obligate pârâtele la restituirea în natură şi la plata de daune cominatorii în cuantum de 50 RON/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data predării imobilului, ori în subsidiar, a despăgubirilor ce se vor cuveni; să se constate că în mod abuziv şi filră titlu valabil a fost confiscată şi trecută în proprietatea statului nava maritimă „D.", ex „B.", ex „L.R." şi să fie obligaţi pârâţii Statul Român şi Autoritatea Navală la plata sumei de 3 . 000.000.000 euro, cu drept de majorare, reprezentând contravaloarea navei maritime. S-a solicitat, totodată, obligarea acestor pârâţi la plata folosului de tras, reprezentând prejudiciul suferit prin neutilizarea navei pentru perioada ultimilor trei ani, în cuantum de 1.000.000.000 RON, cu drept de majorare, şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este unică moştenitoare a defunctului S.L., devenit prin Deciziunea nr. 5/285/1947 S.L. şi că imobilul casă de locuit a trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 842/1941, iar vasul maritim a fost confiscat şi trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 3968/1940, deposedarea fiind făcută pe criterii etnice.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ. şi art. 1073 - 1075 C. civ..
La data de 9 ianuarie 2006, pârâta Autoritatea Navală Română a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 412/2002 are competenţă numai în domeniul siguranţei navigaţiei.
La data de 24 februarie 2006, reclamanta şi-a precizat acţiunea, indicând în calitate de pârâţi: Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Prefectura Capitalei, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Autoritatea Navală Română, reluând motivele de fapt şi de drept invocate prin cererea introductivă.
Tribunalul, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei în soluţionarea capetelor de cerere 4, 5 şi 6, excepţie ce a fost pusă în discuţie la termenul din 20 octombrie 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 1318 din 20 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă, a admis excepţia necompetenţei pe cererile 4, 5 şi 6 şi a declinat competenţa soluţionării acestora în favoarea Tribunalului Constanţa, disjungând capetele de cerere 1, 2 şi 3 şi formând un nou dosar.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 1811/118/2007.
La termenul de judecată din 26 martie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 695 din 26 martie 2007, declinând competenţa soluţionării capetelor 4, 5 şi 6 ale cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti. S-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Prin decizia nr. 6223 din 1 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit competenţa soluţionării capetelor 4, 5 şi 6 din cererea reclamantei B.A.M. în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că acesta este competent, ca instanţă unde îşi au sediul pârâţii.
S-a apreciat că, deşi în discuţie este contravaloarea unei nave maritime confiscate în mod abuziv de stat, nu este atrasă competenţa Secţiei maritime din cadrul Tribunalului Constanţa, întrucât prin acţiunea promovată reclamanta a urmărit să-şi valorifice dreptul la despăgubiri cuvenite, ca efect al preluării unei nave în proprietatea Statului, şi nu în temeiul art. 3 şi 56 C. com..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV -a civilă sub nr. 4743/3/2008, la 5 februarie 2008.
În şedinţa publică de la 21 martie 2008, reclamanta a învederat că renunţă la folosul de tras, tribunalul luând act de cererea precizatoare cu privire la cadrul procesual.
Prin cererea precizatoare depusă de reclamantă la 16 aprilie 2008, s-a arătat că se solicită, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Autoritatea Navală Română, să se constate că, în mod abuziv şi fără titlu valabil, în baza Decretului-Lege nr. 3908/1940 şi a Legii nr. 119/1948, nava maritimă D., ex B., ex L.R. a fost confiscată de la autorul său, M.L. şi să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 3.000.000.000 euro, cu drept de majorare, reprezentând contravaloarea navei confiscate, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la capetele de cerere 1 şi 2, reclamanta a învederat că în baza Legii nr. 3968/1940, antecesorului său i-au fost înlăturate, ca efect al confiscării navei, drepturile de proprietate, administrare şi navlosire, astfel cum rezultă din actul depus la dosar („înscrierea diferenţelor mutaţii”). S-a susţinut că deposedarea a fost abuzivă şi nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art. 480 C. civ..
La data de 5 iunie 2008, pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare, invocând excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivat de dispoziţiile art. 3 şi 12 alin. (4) din O.G. 24/2003 pentru stabilirea unor măsuri de despăgubire în cadrul administraţiei publice centrale, şi a prescripţiei dreptului la acţiune, conform dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 165/1958.
La data de 6 iunie 2008, pârâta Autoritatea Navală Română a invocat, la rândul său, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că a fost înfiinţată în temeiul art. 1 7 din Legea nr. 412/2002, ca instituţie publică cu personalitate juridică, cu finanţare extrabugetară, prin fuziunea Inspectoratului Navigaţiei Civile cu R.A. „Registrul Naval Român"
La 14 noiembrie 2008, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat excepţia netimbrării acţiunii, faţă de temeiul acţiunii - art. 480 C. civ. şi art. 1 din Legea nr. 146/1997, precum şi excepţia prescripţiei dreptului de acţiune în ceea ce priveşte cererea de despăgubiri reprezentând contravaloarea navei confiscate în anul 1940.
Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2008 tribunalul a unit cu fondul în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Navale, iar prin încheierea de şedinţă din 23 ianuarie 2009 a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
La 29 mai 2009, pârâtul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii a susţinut că actele depuse de reclamantă nu fac dovada că nu s-a încasat nicio sumă din asigurarea cuvenită ca urmare a scufundării navei.
Prin sentinţa civilă nr. 1769 din 24 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, pusă în discuţie la termenul din 17 noiembrie 2010, şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din declaraţiile autentificate din 19 august 1970 şi, la notariatul Sectorului 2 Bucureşti rezultă că vasul maritim D. a fost proprietatea lui M.L., care a cedat pentru o durată de 5 ani toate drepturile sale privind administrarea şi navlosirea lui I.L., despre această măsură irevocabilă fiind informat şi Ministerul Transporturilor.
S-a avut în vedere, totodată, fişa matricolă a navei din care a rezultat că, prin actul de vânzare din 7 mai 1935, societatea în nume colectiv „Fraţii L." prin asociaţia lichidatorilor săi au declarat că au vândut liberă de orice sarcină nava B. lui M.L., titlul acestuia din urmă rămânând valabil până în 1944, când nava s-a scufundat, aşa cum rezultă din informaţiile deţinute de Registrul englez de clasificare navală.
Prin urmare, prima instanţă a concluzionat că din niciunul dintre actele depuse nu rezultă că nava revendicată de reclamantă ar fi fost proprietatea autorului acesteia, S.L.(L.).
Împotriva deciziei menţionate a declarat apel reclamanta B.A.M., precizând că, aşa cum rezultă din actele de la dosar, M.L. era unchiul antecesorului său, S.L. şi că declaraţia legalizată din 1970 face dovadă că toate drepturile privind administrarea şi navlosirea navei D. au fost cedate irevocabil lui I.L., acesta din urmă fiind una şi aceeaşi persoană cu J.L., conform actului de notorietate din 1938.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, prin decizia civilă nr. 768A din 6 octombrie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând că aceasta nu a probat calitatea de moştenitoare a proprietarului navei maritime pentru numitul I.L., care la momentul rechiziţionării avea doar un drept de administrare şi navlosire, şi nu un drept de proprietate.
De asemenea, s-a apreciat că nu se poate reţine calitatea reclamantei şi a autorului său de moştenitori sezinari cu privire la masa succesorală a defunctului M.L., în raport de dispoziţiile art. 653 alin. (2) C. civ..
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta B.A.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că soluţia dată de instanţele de fond şi apel excepţiei lipsei calităţii procesuale active încalcă dispoziţiile art. 653 alin. (2) C. civ., având în vedere că la momentul decesului lui M.L., în plin război mondial, când confiscarea averilor, prigoana şi deportările evreilor erau de necontrolat, autorul său, J.(I.)L. nu putea solicita trimiterea în posesiunea moştenirii fratelui său.
De asemenea, recurenta a precizat că nu există acte de stare civilă privind naşterea sau decesul lui M.(M.)L., dispărut în perioada 1940 - 1945 şi având ca unic moştenitor pe fratele său I.L., tatăl antecesorului reclamantei.
Pentru argumentele expuse s-a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, ca efect al reţinerii calităţii procesuale a reclamantei.
Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Autoritatea Navală Română au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile invocate de reclamanta recurentă, care se circumscriu în parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a reţinut corect că înscrisurile depuse de reclamantă în dovedirea calităţii sale procesuale, respectiv actul emis de L.R.S. - Registrul englez de clasificare navală şi menţiunile din fişa matricolă a navei demonstrează faptul că la momentul intrării în proprietatea Statului Român, nava maritimă D., ex B., ex L.R. se afla în proprietatea lui M.L., titlul acestuia rămânând valabil până în anul 1944, la momentul scufundării în portul Sevastopol.
Nu s-a contestat împrejurarea, reţinută de instanţele de fond şi apel, că, aşa cum rezultă din actul datat 17 decembrie 1939, M.L. a cedat administrarea şi navlosirea vasului pentru o perioadă de 5 ani fratelui său I.(J.)L., păstrându-şi însă calitatea de proprietar.
Asupra acestei măsuri, dispuse în mod irevocabil de fostul proprietar a fost informat şi Ministerul Transporturilor din România, astfel cum rezultă din documentul menţionat.
Critica referitoare la lipsa de incidenţă a art. 653 alin. (2) C. civ. este nefondată.
În mod corect instanţa de apel a considerat că nu poate fi reţinută calitatea de moştenitor sezinar a reclamantei cu privire la masa succesorală a defunctului M.L..
Având în vedere că aceasta este moştenitor nesezinar sunt aplicabile dispoziţiile art. 653 alin. (2) C. civ., care prevăd o procedură specială în ce priveşte intrarea în posesia moştenirii, ce are drept finalitate verificarea vocaţiei succesorale şi întinderea drepturilor succesorilor care solicită trimiterea în posesie.
Motivul invocat de reclamanta recurentă în dovedirea imposibilităţii parcurgerii procedurii speciale în ceea ce priveşte intrarea în posesie a moştenitorilor nesezinari, respectiv contextul socio politic, nu putea conduce la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 653 alin. (2) C. civ., ci putea determina, eventual, întârzierea efectuării procedurilor legale.
Pe cale de consecinţă, se va constata că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de unică moştenitoare a fostului proprietar, M.L., cu privire la care nu s-au depus acte de stare civilă, care să ateste decesul.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu vor fi examinate fiind invocate formal.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.A.M. împotriva deciziei nr. 768/A din 06 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1448/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1447/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
