ICCJ. Decizia nr. 2738/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2738/2013

Dosar nr. 27645/3/2006

Şedinţa publică din 20 mai 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă la data de 11 august 2006 sub nr. 27645/3/2006, reclamanţii L.L.F., L.R.A.F. şi L.R.A.M., au chemat în judecată pe pârâta SC C.F. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, judeţul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Şos. Bucureşti-Ploieşti, în suprafaţă de 4238 mp şi a clădirii având o suprafaţă desfăşurată de 326 mp, compusă din p+ 3. În motivarea cererii reclamanţii au arătat că solicită admiterea acţiunii în revendicare, după procedarea la compararea titlurilor pe care le deţine fiecare dintre părţi şi mai solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, au arătat ca sunt moştenitorii defuncţilor lor părinţi, respectiv bunici, L.A. (A.) si L.M., conform certificatelor de moştenitor, precum şi al defunctului lor frate, respectiv unchi, L.R., conform certificatului de moştenitor din 24 decembrie 2001 eliberat de B.N.P. Ş.C.A. Au arătat reclamanţii că imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, judeţul Ilfov, zona cadastrala 25, parcela 283, Şos. Bucureşti-Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 4238 mp., a fost cumpărat de autorii lor de la C.P., conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov – Secţia notariat, transcris în registrul de transcripţiuni nr. 5221 sub nr. 28530, făcând parte din suprafaţa totală de 20.000 mp cumpărată prin actul anterior menţionat.

Ulterior, pe acest teren, în anul 1943, a fost construită Fabrica de Produse Alimentare C.I.P.A., având o clădire de p+3 cu o suprafaţă desfăşurată de 326 m.p., fabrică ce a funcţionat în baza autorizaţiei din 13 februarie 1944. Fabrica a fost preluată de stat la data de 13 ianuarie 1951, în incinta acesteia funcţionând fabrica F., reorganizată în baza Legii nr. 15/1990 sub denumirea de SC F. SA.

Deşi la data preluării fabricii de către stat aceasta avea în incinta sa o suprafaţă de teren de 1.586 mp., în perioada 1951-1989 aceasta şi-a extins curtea, tot pe terenul autorilor lor, ajungând să deţină o suprafaţă de 4238 m.p. După 1989, reclamantul, L.L.F. şi defunctul său frate, au început demersurile în vederea recuperării imobilelor preluate abuziv de stat.

Suprafaţa de 4238 m.p. aflată în incinta SC F. SA nu a putut face obiectul Legii nr. 18/1991, reprezentanţilor societăţii făcându-li-se cunoscut faptul că solicită restituirea terenului şi a clădirii fostei fabrici C.I.P.A. După apariţia Legii nr. 10/2001 reclamanţii au solicitat Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a oraşului Otopeni, judeţul Ilfov, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 4238 mp şi a clădirii având o suprafaţă desfăşurată de 326 mp. compusă din p+3 (fosta fabrica C.I.P.A.) prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001 a B.EJ. I.V., înregistrată la comisie la 14 septembrie 2001.

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 le-a comunicat prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002 că imobilul nu se afla sub administrarea Primăriei oraşului Otopeni, aparţinând SC C.F. SRL, fiind cumpărată de la SC F. SA. Mai menţionează reclamanţii că prin sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti actul de ofertă de donaţie făcută de tatăl său, L.A. la data de 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. şi a deciziei de acceptare nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P .R., au fost declarate nul absolut.

A urmat să se constate naşterea unui conflict între titluri ce emană de la autori diferiţi, ceea ce determină obligativitatea comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile, dându-se eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Spre deosebire de titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare din 07 mai 1999 care emană, incontestabil, de la un non dominus), titlul lor este perfect caracterizat, bine determinat, reclamanţii fiind moştenitorii autorilor L.A. şi L.M., care au dobândit imobilul de la un autor diferit de al pârâţilor – prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov – Secţia Notarială sub nr. 10185 din 20 aprilie 1933. Dreptul de proprietate al autorilor lor a fost intabulat după dobândirea proprietăţii, fiind aşadar respectată inclusiv cerinţa asigurării formalităţilor de publicitate imobiliară.

Acest drept nu a fost contestat niciodată, având o vechime de peste 70 de ani, ceea ce îi determină să considere titlul lor ca fiind preferabil, urmând a i se da eficienţă. Oricum, buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor subsecvenţi este lipsită de relevanţă într-o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, acţiune care este admisibilă, în condiţiile dreptului comun.

În ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a prezentei cereri, apreciază că aceasta aparţine Tribunalului Bucureşti – Secţia Civilă, având în vedere că imobilul a cărui restituire o solicită, compus din teren şi clădire p+3 (cu o suprafaţa desfăşurată de 326 mp), este situat în oraşul Otopeni, Şos. Bucureşti-Ploieşti, judeţul Ilfov, şi numai terenul cu o suprafaţă de 4238 mp., preţul unui metru pătrat în zonă fiind de peste 100 euro/mp.

De asemenea, întrucât imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. l5 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată, cererea fiind scutita de taxa de timbru si timbru judiciar.

În drept reclamanţii s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. şi art. 274 C. proc. civ.,

Prin precizarea depusă la dosar la data de 06 noiembrie 2006, reclamanţii au arătat că SC C.F. SRL a fost dizolvată de drept în baza art. 30 din Legea nr. 35912004 pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare şi, întrucât societatea are un asociat unic, transmiterea cu titlu universal a patrimoniului societăţii a avut loc către acesta, astfel că solicită ca pricina să se judece în contradictoriu cu V.Z., asociatul unic al pârâtei.

Totodată, deoarece prin încheierea de şedinţă nr. 2213 din 31 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti în dosarul nr. 21432/2006, pronunţată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului Ilfov de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a fost numit pentru societate în mod greşit un lichidator judiciar, până la reglementarea situaţiei, în temeiul art. 255 din Legea nr. 31/1990 republicată, solicită citarea pârâtei SC C.F. SRL prin lichidator judiciar C.L.

Prin aceeaşi cerere reclamanţii au precizat valoarea obiectului litigiului, la suma de 500.000 Euro.

Prin întâmpinarea formulată, în cauză la data de 19 ianuarie 2007, pârâţii SC C.F. SRL şi V.Z. au solicitat respingerea acţiunii pe cale de excepţie, în principal, ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare s-a arătat că aceasta este dedusă din prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunile în revendicare fondate pe dreptul comun – art. 480 şi 481 C. civ. – sunt admisibile dacă au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a legii speciale nr. 10/2001, nefiind incidente astfel dispoziţiile art. 20 şi 21 din această lege, privitoare la procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin urmare, este evident că toate acţiunile în revendicare promovate după apariţia legii speciale de restituire şi care vizează imobile ce fac obiectul legii, devin inadmisibile, de vreme ce în temeiul legii speciale foştii proprietari au la îndemână numai procedurile prevăzute de aceasta, respectiv, măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul dedus judecăţii, aşa cum de altfel au şi fost solicitate de către reclamanţi prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001 adresată Primăriei Otopeni – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi care face obiectul dosarului nr. 6377 din 14 septembrie 2001.

Prin răspunsul Primăriei Otopeni adresat reclamanţilor cu adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002, pe de o parte, li se comunică acestora faptul că imobilul a cărei retrocedare se solicită nu se afla în administrarea sa, iar pe de altă parte se indică actualul deţinător al imobilului respectiv pârâta SC C.F. SRL, proprietara prin cumpărare a imobilului de la SC F. SA, societate comerciala înfiinţată prin reorganizare, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi privatizată integral la momentul vânzării imobilului către intimată.

Pârâţii au invocat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, arătând că reclamanţii trebuiau să înainteze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, către instituţia care a efectuat privatizarea SC F. SA, pentru obţinerea de despăgubiri în echivalent, în condiţiile art. 26 alin. (1) din legea specială.

Argumentul potrivit căruia dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură s-ar aplica numai în cazul în care se revendica un imobil de la statul român nu are nici un suport legal şi în consecinţa nu poate fi primit, ştiut fiind faptul că legea specială reglementează situaţia tuturor imobilelor preluate de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent de titularul dreptului de proprietate actual, statul sau persoane fizice sau juridice dobânditoare, intenţia legiuitorului fiind aceea de a asigura stabilitatea circuitului civil.

Mai mult decât atât, caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001, faţă de dreptul comun, respectiv, art. 480-481 C. civ., atrage aplicarea cu prioritate a prevederilor legale speciale faţă de cele de drept comun, în domeniul relaţiilor sociale şi al raporturilor juridice pe care le reglementează.

În ceea ce priveşte temeinicia acţiunii, pârâţii au arătat că, potrivit opiniilor doctrinare, într-o acţiune in revendicare, promovata în temeiul prevederilor act. 480 C. civ., problemele pe care instanţa de judecata le are de soluţionat privesc dovada dreptului de proprietate, calitatea de moştenitor a reclamanţilor precum si compararea titlurilor parţilor din proces.

În legătură cu dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin cererea introductivă, compus din teren în suprafaţă de 4238 mp şi o clădire P+3 cu o suprafaţă desfăşurată de 326 mp, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, solicită a se observa că reclamanţii îşi fundamentează cererea pe titlul autorilor lor, M.L. si A.L., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933 prin care aceştia au dobândit un teren arabil compus din 2 ha situat în Petresti-Popeşti, pendinte de Comuna Baloteşti, jud. Ilfov.

În susţinerea cererii lor, reclamanţii au depus totodată o serie de înscrisuri din care rezultă că autorul lor, A.L., a fost proprietarul unei fabrici de produse alimentare situata la km.16,8 pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, Comuna Corbeanca – Otopeni, compusă din teren şi construcţii, precum şi că în anul 1951 acesta a donat această fabrică statului român, donaţie desfiinţată pe cale judecătorească, în anul 2002 prin Sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, pentru lipsa formei autentice a donaţiei.

Au arătat pârâţii că se pune problema identităţii imobilului revendicat cu cel pentru care reclamanţii doresc a face dovada proprietăţii autorului lor, sub două aspecte: cel al includerii suprafeţei de 4238 mp în totalul de 2 ha dobândite în anul 1933, precum şi cel al identităţii locaţiei imobilului dobândit în anul 1933, din Petresti-Popeşti pendinte de Comuna Baloteşti, cu cel donat in anul 1951, respectiv km.16,8 pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, Comuna Corbeanca-Otopeni, şi solicitat prin Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamanţi, şi respectiv cu cel revendicat prin prezenta acţiune şi care este în prezent în proprietatea pârâţilor situat în Otopeni, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti.

Prin contractul din 04 februarie 1999 încheiat între pârâtă şi SC F. SA, aceasta a dobândit în proprietate suprafaţa de 4238 mp (zona cadastrală 25, parcela 283), situat la km 17,5 pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, precum şi toate construcţiile şi instalaţiile existente pe acesta conform schiţei plan anexată la contract, printre care nu se regăsea nici o construcţie de tipul p+ 3.

Pe de altă parte, solicită a se constata că prin documentele depuse la dosarul cauzei reclamanţii nu fac dovada dreptului de proprietate asupra unei clădiri P+3, pentru a proba existenţa în patrimoniul autorului lor a unei clădiri, fiind necesar a exhiba autorizaţia de construire a clădirii pe terenul proprietatea acestuia.

Pârâţii au susţinut că autorul reclamanţilor a transferat prin actul de donaţie dreptul de proprietate asupra fabricii C.I.P.A. cu teren şi construcţii aferente în anul 1951, moment în care a încetat posesia acestuia, ţinând cont de faptul că donaţia a fost desfiinţată pentru vicii de formă şi nu pentru vicii de consimţământ, având în vedere că autoarea lor SC F. SA deţinea terenul din anul 1977, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 220/1977, concluzionează că posesia asupra terenului în suprafaţă de 4238 mp este mai lungă în ceea ce îi priveşte pe pârâţi şi autorii lor, nefiind fondată pe violenţa din partea statului, atâta vreme cât s-a întemeiat pe un act voluntar, respectiv actul de donaţie.

În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile pe art. 115 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată la data de 19 ianuarie 2007, pârâţii SC C.F. SRL şi V.Z. au solicitat obligarea chematului în garanţie SC A.I.E. SA, în calitate de succesor al SC F. SA la plata către pârâţi a sumei reprezentând valoarea actuală a terenului în suprafaţă de 4238 mp ;i a construcţiilor existente pe acesta, situate în Otopeni, Şos. Bucureşti-Ploieşti, Km.17,5.

În motivarea cererii de chemare în garanţie s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1999 încheiat între SC C.F. SRL şi SC F. SA, prima a dobândit în proprietate suprafaţa de 4238 mp (zona cadastrala 25, parcela 283) situat la km 17,5 pe Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, precum şi toate construcţiile şi instalaţiile existente pe acesta, conform schiţei plan anexata la contract. Menţionează pârâţii că, aşa cum rezultă din adresa Oficiului Registrului Comerţului Bucureşti nr. 283 din 03 ianuarie 2007, prin Încheierea judecătorului din 08 septembrie 2003 s-a dispus radierea SC F. SA în urma fuziunii prin absorbţie de către SC A.I.E. SA.

Prin contractul de vânzare-cumpărare vânzătoarea SC F. SA i-a garantat pe pârâţi împotriva oricărei evicţiuni din partea unui terţ, văzând si prevederile art. 1336 si următoarele C. civ., precum şi împrejurarea că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, respectiv: sunt în situaţia unei tulburări de drept, cauza evicţiunii este anterioară vânzării şi această cauza nu a fost cunoscută de către pârâtă la momentul achiziţionării imobilului.

Cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată în drept pe art. 60-63 C. proc. civ., art. 1336 şi următoarele C. civ.

Prin precizarea depusă la data de 12 februarie 2007, pârâţii au precizat valoarea obiectului cererii de chemare în garanţie, în mod provizoriu, la suma de 200.000 dolari S.U.A.

Întrucât la 18 februarie 2008 a decedat pârâtul W.Z. a fost introdusă în cauză W.E. în calitate de moştenitoare a defunctului sus arătat.

Astfel prin sentinţa civilă nr. 1794 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti secţia a IV – a civilă s-a admis în parte cererea principală precizată a reclamanţilor L.L.F., L.R.A.F. şi L.R.A.M. în contradictoriu cu pârâtele SC JT E. SRL şi W.E., a fost obligată pârâta SC JT E. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantelor imobilul situat în Oraşul Otopeni, zona cadastrală 25, parcela 283, Şoseaua Bucureşti – Ploieşti Km. 17,5 compus din teren în suprafaţă de 4707,95 m.p. identificat în anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de expert P.O. şi construcţia A 10 – hala de fabricaţie zona 1, în suprafaţă de 360 m.p., cu regimul de înălţime p + 1 e, identificată în raportul de expertiză construcţii, efectuat de expert E.M. şi să plătească reclamanţilor suma de 1958 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.F. SRL şi continuată de pârâta SC JT E. SRL în contradictoriu cu chemata în garanţie SC A.I.E. SA şi a fost obligată aceasta din urmă să plătească pârâtei SC JT E. SRL suma de 522.000 lei reprezentând despăgubiri pentru evicţiune şi suma de 10.429 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10185 din 20 aprilie 1933 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat (filele 12-14) M.L. şi A.L. au cumpărat de la C.P. terenul situat în Moşia Petreşti-Popeşti, pendinte de Comuna Baloteşti, Judeţul Ilfov, în suprafaţă de 2 ha, având la nord ca vecini loturile de împroprietărire ale locuitorilor din comuna Baloteşti, la sud Valea Pasărea şi la est Şos. Bucureşti-Ploieşti.

Prin cartea de autorizaţie nr. 4174 din 13 februarie 1944 (fila 15) A.L. a fost autorizat a înfiinţa în Comuna Corbeanca un local - fabrică de marmeladă, conserve, etc., iar la fila 16 a fost depus un certificat eliberat sub nr. 144464/943 de Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti în sensul că firma individuală A., având ca obiect de activitate comerţul cu produse alimentare, cultivarea, condiţionarea, conservarea şi industrializarea fructelor, legumelor, derivate şi băuturi, era înmatriculată în registrul de firme al autorităţii emitente sub emblema C.I.P.A.

Prin certificatul eliberat la data de 14 august 1947 de Primarul Comunei Corbeanca (fila 235) s-a atestat că fabrica lui A.L. a fost aproape în întregime distrusă în timpul războiului şi că la acel moment se găsea în curs de reconstruire.

La data de 13 ianuarie 1951 a fost emisă oferta de donaţie (filele 241-242) prin care A.L. dona statului fabrica sa de la km 16,80 de pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, compusă din teren în suprafaţă de circa 156 mp, având la sud drumul de trecere ce leagă şoseaua naţională cu fabrica, la nord o linie corespunzând cu limita clădirii fabricii, la răsărit o linie paralelă cu şoseaua naţională la o distanţă de 8 m de limita răsăriteană a clădirii fabricii, la apus o linie în continuarea limitei apusene a fabricii, un corp de clădire construit pe 326 mp, având parţial pivniţă, la parter şi etajul I clădire pe toată suprafaţa şi la etajele II şi III clădire pe o suprafaţă redusă, precum şi instalaţiile fabricii şi diverse obiecte de inventar.

S-a menţionat în oferta de donaţie că clădirea era parţial avariată de incendiu şi bombardamente şi avea instalaţii de apă, lumină electrică, forţă motrică şi calorifer.

Prin sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 888/2002, definitivă şi irevocabilă (filele 24-26) a fost constatată nulitatea absolută a ofertei de donaţie realizate de L.A. la 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. (teren, construcţie, instalaţii şi obiecte de inventar) situată în Comuna Corbeanca, judeţul Ilfov, Şos. Bucureşti - Ploieşti, km.16,80, acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Din certificatele de moştenitor din 29 iunie 1989 eliberate de Notariatul de Stat Sector 1 Bucureşti şi 24 decembrie 2003 emis de BNP Ş.C.A. (filele 5-11) rezultă că cei trei reclamanţi, L.R.A.F., L.R.A.M. şi L.L.F., sunt unicii moştenitori ai defuncţilor L.M., decedată la 31 decembrie 1988 şi L.A., decedat la 30 ianuarie 1976.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1999 de BNP D.D. (filele 68-69), pârâta iniţială SC C.F. SRL a cumpărat de la SC F. SA terenul situat în intravilanul comunei Otopeni, judeţul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Şos. Bucureşti-Ploieşti krn.17,5 în suprafaţă de 4238 mp, precum şi construcţiile arătate şi descrise în planul A779992, anexă la contract.

Vânzătoarea SC F. SA şi-a justificat dreptul de proprietate înstrăinat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 25 octombrie 1993 de Ministerul Industriilor şi transcris sub nr. 707 din 21 ianuarie 1999 la Judecătoria Buftea (fila 71), actul fiind emis în temeiul Legii nr. 15/1990, a Decretului Consiliului de Stat nr. 220/1977 şi a H.G. nr. 834/1991.

În prezent SC F. SA este radiată din Registrul Comerţului, conform adresei depusă la fila 73, prin încheierea din 03 iunie 2003 dispunându-se de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti menţionarea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor SC F. SA din 25 februarie 2003 privind declanşarea procedurii de fuziune prin absorbţie, societatea absorbantă fiind SC A.E.I. SA.

Ca urmare a fuziunii prin absorbţie a se C.F. SRL de către SC J.T. E. SRL, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (conform înscrisurilor de la filele 288 şi următoarele, patrimoniul societăţii absorbite a fost transmis pârâtei SC JT. E. SRL, iar dreptul acesteia din urmă cu privire la imobilul amintit mai sus a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 62068 din 16 aprilie 2008 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov (fila 299).

La data de 15 mai 2002 reclamantul L.L.F. şi defunctul L.R., autorul celorlalţi doi reclamanţi, au solicitat Primăriei Oraşului Otopeni să le comunice situaţia juridică actuală a imobilului situat pe Şos. Bucureşti-Ploieşti km 16,80, ce făcea obiectul notificării nr. 1062/2001 (formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă la fila 312), iar prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002 (fila 21) li s-a răspuns că, urmare a întocmirii procesului-verbal de constatare a identificării imobilului de către membrii comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 (depus la fila 22), s-a constatat că la adresa menţionată în notificare se află fosta proprietate a familiei L., însă imobilul nu se află în administrarea Primăriei Oraşului Otopeni, ci acolo a funcţionat societatea F. SA, care a vândut imobilul către SC C.F. SRL.

La data de 21 octombrie 2002 reclamanţii au adresat notificarea nr. 2190 către SC C.F. SRL (fila 318), prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului, denumit în perioada 1945-1951 fabrica de produse Alimentare C.I.P.A., compus din teren în suprafaţă de 1568 mp şi clădire construită în suprafaţă de 326 mp, cu 3 etaje, situat în Localitatea Otopeni, Şos. Bucureşti-Ploieşti km.16,80, Judeţul Ilfov.

Această notificare este formulată în termenul legal prevăzut de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv în 6 luni de la primirea comunicării cu privire la deţinătorul imobilului, cuprinsă in adresa Primăriei Otopeni din 11 iunie 2002).

Prin raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de expertul O.P. (filele 177-185) şi completat ulterior (filele 277-278), a fost identificat şi măsurat imobilul situat în Otopeni, Şos. Bucureşti-Ploieşti km 16,80, compus din teren în suprafaţă de 4707,95 mp şi construcţii, din care drumul de acces are o suprafaţă de 383,68 mp, menţionându-se că această suprafaţă este inclusă în suprafaţa de 20.000 mp dobândită de autorii reclamanţilor prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933, transcris la 20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov.

Potrivit concluziilor expertului, identificarea terenului s-a făcut pe baza suprapunerii planurilor cadastrale ale vremii şi a celor actuale, scara 1:500 şi 1:2000 (anexele 1-4, filele 182-185), identitatea rezultând din aceste planuri, precum şi din împrejurarea că la stânga şi la dreapta terenul în litigiu se învecinează cu alte părţi din terenul proprietatea familiei L., în suprafaţă totală de 20.000 mp.

Pe de altă parte, tribunalul reţine că la filele 308-309 în dosar a fost depusă convenţia încheiată în anul 1992 între SC F. SA, autoarea pârâtei, şi L.R., autorul a doi dintre reclamanţi, care a avut ca scop reglementarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa drumului de acces din Şos. Bucureşti-Ploieşti in incinta filialei Măgura-Otopeni a SC F. SA Bucureşti.

În acest înscris se menţionează recunoaşterea de către SC F. SA a împrejurării că L.R. (în fapt autorul său, L.A.), face dovada că a donat terenul pe care în prezent se află secţia de producţie Măgura-Otopeni, iar până la data prezentei accesul acestuia la proprietatea sa din partea opusă şoselei Bucureşti-Ploieşti se făcea prin incinta secţiei de producţie.".

Prin convenţia părţilor s-a stabilit că noul drum de acces va fi proprietatea acestora în indiviziune cu drepturi ce decurg din folosinţă în egală măsură pentru ambele părţi.

În consecinţă, de vreme ce chiar autoarea pârâtei a recunoscut că terenul pe care îşi desfăşura activitatea a aparţinut autorului reclamanţilor, se cuvine a înlătura apărarea pârâtei în sensul că este vorba despre un alt teren decât cel dobândit în anul 1933 de L.A. şi M., deoarece încheierea convenţiei amintite mai sus valoarea unei prezumţii simple în sensul că terenul este acelaşi, iar această prezumţie se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea topografică efectuat în cauză.

De asemenea, este pertinentă susţinerea expertului în sensul că schimbarea elementelor de identificare (km 17,5 - km 16,8) se justifică prin perfecţionarea instrumentelor de măsurătoare de-a lungul timpului şi marcarea corespunzătoare a Şoselei Bucureşti-Ploieşti.

În privinţa construcţiilor aflate pe acest teren, din concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea construcţii, efectuat de expertul E.M.R. (filele 204-221), se reţine că dintre toate clădirile existente în prezent, numai hala de fabricaţie (zona 1) este edificată în anul 1943, restul construcţiilor fiind ridicate ulterior (depozitul - zona B8 în anul 1965 şi celelalte construcţii în anul 1953), deci după ce imobilul a fost donat statului.

Potrivit constatări lor expertului, hala de fabricaţie - zona 1, identificată în expertiză cu A.l.O., are o suprafaţă construită de 360 mp, regimul de înălţime P+1E şi o valoare de 389.520 lei (fila 212).

Aceste constatări se coroborează cu înscrisurile analizate mai sus, din care a rezultat că iniţial clădirea fabricii avea parter şi 3 etaje, dintre care etajele II şi III doar parţial faţă de suprafaţa primelor niveluri, fiind distrusă aproape în totalitate din cauza bombardamentelor şi a incendiilor din timpul războiului, iar în anul 1947 era în curs de reconstrucţie, în oferta de donaţie din anul 1951 fiind menţionate aceste aspecte.

Tribunalul va înlătura apărarea pârâtei în sensul că perioada de edificare a acestei construcţii (1943) nu corespunde presupusei edificări în anul 1932.

Astfel, la data dobândirii de către autorul reclamanţilor a terenului (1933), acesta era teren arabil, iar înfiinţarea fabricii s-a realizat în perioada 1943-1944, potrivit certificatelor şi autorizaţiilor amintite mai sus, astfel încât nu s-a susţinut de către reclamanţi că autorii lor au ridicat clădirea fabricii în anul 1932, fiind în schimb foarte probabilă edificarea construcţiei la momentul autorizării firmei, ceea ce coincide cu constatările expertului.

În ceea ce priveşte existenta dovezilor cu privire la edificarea unei clădiri cu regim de înălţime P+3 de către autorul reclamanţilor, pârâta a invocat că în lipsa unei autorizaţii de construire, aceste susţineri nu pot fi considerate probate, însă o asemenea argumentaţie nu poate fi primită.

Astfel, dacă s-a reţinut că autorul reclamanţilor a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată ulterior fabrica, în temeiul art. 492 şi următoarele C. civ., rezultă că dreptul de proprietate asupra construcţiei este prezumat a-i aparţine.

Mai mult decât atât, prezumţia de proprietate instituită de art. 492 C. civ. este sprijinită şi de menţionarea existenţei şi compunerii clădirii în actul prin care a fost preluat imobilul, respectiv oferta de donaţie acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut mai sus dispozitivul sentinţei civile nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 888/2002, definitivă şi irevocabilă, care a statuat cu putere de lucru judecat asupra nulităţii actului de donaţie, constatând totodată şi calitatea de proprietar a donatarului cu privire la imobilul ce a făcut obiectul ofertei, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri neputând fi ignorat.

În consecinţa acestor argumente, tribunalul constată că există identitate între imobilul revendicat, ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, şi imobilul deţinut de pârâtă, urmând ca, la examinarea temeiniciei acţiunii, să aibă în vedere următoarele aspecte:

Reclamanţii au uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării adresate Primăriei Oraşului Otopeni în interiorul termenului legal prevăzut de actul normativ citat, iar în termenul special instituit de art. 28 din lege au notificat şi unitatea deţinătoare a imobilului, SC C.F. SRL.

Totodată, aceştia au administrat dovezi suficiente pentru a dovedi că autorul lor era proprietarul imobilului revendicat, iar pârâta a dobândit bunul de la o societate comercială (SC F. SA), al cărei drept a fost, la rândul său, constituit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate de către autorităţile statului.

În privinţa titlului statului, reclamanţii au pretins şi obţinut constatarea pe cale judecătorească, prin hotărâre irevocabilă, a nulităţii ofertei de donaţie acceptată de autorităţi, prin care bunul a fost preluat de stat, astfel că, faţă de efectele retroactive ale nulităţii, se consideră că actul de donaţie nu a existat nicicând, iar reclamanţii (respectiv autorii lor) au fost proprietari în tot intervalul de timp de la preluare şi până în prezent.

De la momentul la care instanţa judecătorească a constatat nulitatea actului de donaţie (2002) reclamanţii pot să se prevaleze de existenţa unui bun în sensul art. 1 din primul Protocol Adiţional, astfel cum această noţiune a fost conturată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

În acest context, se reţine că, în privinţa dreptului reclamanţilor nu este vorba despre naşterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea celui anterior preluării, ceea ce înseamnă că omisiunea de a acorda vreo reparaţie pentru înstrăinare a de către stat a bunului în beneficiul SC F. SA are drept consecinţă directă încălcarea art. l din Protocolul adiţional la CEDO.

Astfel, prin Hotărârile pronunţate de Curtea EDO în Cauzele Porţeanu contra României, Buttu contra Romaniei, Fara contra României, etc., s-a stabilit că există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 chiar şi atunci când confirmarea definitivă în justiţie a dreptului reclamantului a fost ulterioară vânzării bunului de către stat. Totodată, în multiple cauze (Hotărârea pronunţată în Cauza Fara contra României), s-a reţinut că presupunând că o eventuală cerere in temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă şi poate ocaziona o despăgubire, totuşi Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod susceptibil pentru a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizaţii către reclamant.

De asemenea, prin Hotărârile pronunţate în Cauzele Cohen contra României, Hollitzer contra României, Huber contra României, s-a reţinut de către Curte că în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Analizând la acest moment încălcarea art. l din primul Protocol Adiţional la Convenţie, tribunalul reţine că, pentru a proteja efectiv dreptul dedus judecăţii, acţiunea în revendicare cât şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ce s-ar afla la îndemâna reclamanţilor, ar trebui să aibă drept scop acoperirea prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de un bun, fie prin restituirea bunului, fie prin acordarea de despăgubiri rezonabile şi efective. Or, discuţiile referitoare la incidenţa Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 sunt lipsite de substanţă atât timp cât procedurile instituite de aceste legi nu conduc la acordarea unor despăgubiri rezonabile şi efective. De vreme ce statul român nu a luat măsuri urgente, coerente şi efective în sensul rezolvării situaţiei creată ca urmare a preluării fără titlu a imobilelor în discuţie, susţinerile ca foştii proprietari deposedaţi abuziv nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, ci doar posibilitatea de a urma calea Legii nr. 10/2001 sunt total neîntemeiate.

Consecinţa directă este aceea a înlăturării aplicabilităţii legii speciale şi a constatării că unica reparaţie eficientă şi concretă o reprezintă admiterea în parte a acţiunii în revendicare de faţă, cu privire la imobilul aflat în deţinerea pârâtei SC J.T. E. SRL, succesoarea din punct de vedere patrimonial a SC C.F. SRL.

S-a reţinut că acţiunea este întemeiată numai în parte deoarece nu s-a dovedit că pârâta W.E. ar deţine bunul sau ar pretinde vreun drept cu privire la acesta, împrejurare în care această pârâtă nu poate fi obligată la restituire, neavând calitatea de posesor neproprietar.

În consecinţă, a obligat pârâta SC J.T. E. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în oraşul Otopeni, zona cadastrala 25, parcela 283, Şos. Bucureşti-Ploieşti, km 17,5, compus din teren în suprafaţă de 4707,95 mp, identificat in anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de expert P.O. şi construcţia A 10 - hala de fabricaţie zona 1, în suprafaţă de 360 mp, cu regimul de înălţime p+1e, identificată în raportul de expertiză construcţii efectuat de expert E.M.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta SC J.T. E. SRL să plătească reclamanţilor suma de 1958 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru expertize (fila 163 - 1504,5 lei, fila 164 - 301,7 lei şi fila 283 - 151,7 lei).

În privinţa cererii de chemare în garanţie, tribunalul constată că la primul termen după formularea acesteia, la solicitarea instanţei pârâta SC C.F. SRL a indicat (fila 86) că obiectul cererii îl constituie obligarea chematului în garanţie SC A.I.E. SA la plata sumei de 200.000 dolari S.U.A., valoare indicată în mod provizoriu, urmând ca, în urma efectuării expertizei tehnice imobiliare cererea să fie precizată în funcţie de rezultatul expertizei cu privire la valoarea de piaţă a bunului.

O astfel de precizare nu a fost făcută ulterior, deşi concluziile expertizei specialitatea construcţii au fost în sensul că terenul valora 3.579.148,37 lei, iar construcţia A10 pentru care s-a dispus restituirea valorii 196.964,14 lei, cu mult mai mult decât valoarea provizorie indicată, de 200.000 dolari S.U.A. (în echivalent la data sesizării instanţei, 12 februarie 2007, de 522.000 lei, la un curs valutar de 2,61 lei/dolari S.U.A.).

În raport de principiul disponibilităţii, constatând că pârâta nu a uzat de prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., care i-ar fi permis majorarea câtimii cererii până la închiderea dezbaterilor, tribunalul se consideră învestit numai cu cererea iniţială, pentru suma de 522.000 lei.

Examinând temeinicia cererii de chemare în garanţie, s-a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii pentru evicţiune în persoana chematului în garanţie SC A.I.E. SA, având în vedere, pe de o parte, că la fila 73 a fost depusă dovada emisă de oficiul registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti în sensul că vânzătoarea SC F. SA a fost absorbită de chematul în garanţie.

Instanţa de fond a mai reţinut că, sunt incidente prevederile art. 1336 şi următoarele C. civ., în sensul că vânzătorul este ţinut a garanta pe cumpărător pentru evicţiune provenită din fapta unui terţ, iar în cauză s-a produs o tulburare de drept (reclamanţii invocând un drept propriu asupra bunului, pe care îl opun pârâtei), cauza evicţiunii este anterioară vânzării (preexistenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor, consideraţi retroactiv proprietari, după cum s-a arătat) şi nu a fost cunoscută de cumpărător (nefiind administrate dovezi în acest sens).

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie în condiţiile menţionate mai sus a obligat chemata în garanţie se A.I.E. SA să plătească pârâtei se J.T. E. SRL suma de 522.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicţiune.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâta SC JT E. SRL şi chemata în garanţie SC A.I.E. SA iar prin decizia civilă nr. 148 din 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a IV – a civilă s-au respins apelurile declarate, reţinându-se următoarele considerente:

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, instanţa de fond a respins excepţia prin încheierea de şedinţă din 19 septembrie 2007 iar prin apelul promovat pârâţii critică soluţia de respingere relativ la care instanţa de apel a constatat că nu pot fi reţinute argumentele părţii, întrucât din perspectiva investirii conform temeiului de drept invocat acţiunea în revendicare este admisibilă.

Inadmisibilitatea presupune lipsa accesului la un anumit mijloc procedural de valorificare a dreptului subiectiv pretins, iar Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o interdicţie în promovarea acţiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.

Excepţia este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 21 din Constituţie care garantează accesul la justiţie, iar admiterea unei asemenea excepţii constituie o veritabilă îngrădire a acestei libertăţi fundamentale.

Însăşi Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. pronunţată în recurs în interesul legii confirmă admisibilitatea acţiunii în revendicare atunci când statuează: „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuia să i se asigure accesul la justiţie”.

S-a reţinut că a declara acţiunea în revendicare ca inadmisibilă ar echivala pe de altă parte cu negarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii imprescriptibilităţii, atribuit esenţial al revendicării imobiliare.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare ar însemna afectarea substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, nefiind respectat un raport de proporţionalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) şi mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează în timp şi formal dreptul de a cere restituirea).

Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii, căci ar reprezenta un fine de neprimire, ceea ce contravine principiului constituţional al liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, precum şi art. 6 din CEDO.

Într-un prim subsidiar apelanta-pârâtă solicită schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată deoarece nu există identitate între imobilul – teren şi construcţii – care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi imobilul proprietatea apelantei-pârâte, care, fiind subdobânditor de bună-credinţă, calitate ce nu i-a fost contestată în cauză, beneficiază de un titlu de proprietate preferabil celui al intimaţilor-reclamanţi.

Prin acţiune reclamanţii au revendicat de la pârâta iniţială – SC C.F. SRL, imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, judeţul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, sos. Bucureşti – Ploieşti km. 17,5 în suprafaţă de 4238 mp şi a clădirii având o suprafaţă desfăşurată de 326 mp compusă din p+3”.

Prin sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti în dosar nr. 888/2002 definitivă şi irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie realizate de L.A. la data de 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare – C.I.P.A. (teren, construcţie, instalaţii şi obiecte de inventar) situată în comuna Corbeanca, judeţ Ilfov, sos. Bucureşti - Ploieşti km. 16,80, acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Potrivit considerentelor hotărârii judecătoreşti irevocabile,imobilul nu se află în administrarea Primăriei Oraşului Otopeni, la adresa respectivă funcţionând SC F. SA, care l-a înstrăinat societăţii SC C.F. SRL”.

Ca atare, cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă amintită a fost identificat imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor L.A., ca fiind situat pe şos. Bucureşti – Ploieşti, km.16,80, respectiv fosta fabrică C.I.P.A. compusă din teren, construcţie, instalaţii şi obiecte de inventar.

În mod just instanţa de fond a apreciat că prin jurisprudenţa CEDO s-a stabilit că există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO chiar şi atunci când confirmarea definitivă în justiţie a dreptului reclamantului a fost ulterioară vânzării bunului de către stat (Cauza Porţeanu contra României, cauza Străin contra României).

Identitatea construcţiei a fost stabilită potrivit constatărilor expertului coroborate cu înscrisurile aflate la dosar.

În cauză autorii reclamanţilor nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sector 5 s-a confirmat existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în favoarea reclamanţilor.

Nici o dispoziţie legală nu neagă dreptul fostului proprietar sau al moştenitorilor acestora la revendicarea imobilului de care a fost deposedat de către stat pe calea acţiunii în justiţie, principiul constituţional ce nu poate fi îngrădit şi constituind unul din drepturile fundamentale ale omului.

În ce priveşte modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, în limitele investirii sale, instanţa de fond a dispus în mod întemeiat admiterea cererii şi obligarea chematei în garanţie la plata către pârâta SC JT E. SRL a sumei de 522.000 lei reprezentând despăgubiri pentru evicţiune, ţinând cont că nici în la fond şi nici în apel pârâtul JT E. SRL nu a solicitat şi în consecinţă nu s-a administrat proba cu o expertiză imobiliară prin care să se stabilească valoarea actuală de circulaţie a imobilului.

Pentru aceste considerente, apelul declarat de apelantul pârât JT E. SRL a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.

Faţă de motivele de apel invocate de chemata în garanţie SC A.I.E. SA, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În ce priveşte identitatea dintre imobilul revendicat şi cel deţinut de apelantele – pârâte instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat existenţa acesteia, din succesiunea actelor fiind dovedit fără echivoc că identitatea dintre imobilul revendicat prin suprapunerea planurilor cadastrale şi prin raportare la vecinătăţi,chiar dacă în apel raportul de expertiză nu prezintă cu certitudine această situaţie.

În ce privesc considerentele privind respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt cele prezentate în motivarea apelului declarat de către apelantul SC JT E. SRL.

Prin urmare, statul nu putea vinde şi nu putea transmite un drept de proprietate pe care nu-l avea, fiind evident că titlul părţilor emană de la un non dominus.

Nefondată a fost apreciată de către instanţa de apel şi cererea vizând greşita soluţionare a cererii de chemare în garanţie, întrucât prima instanţă în raport de limitele investirii sale a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 1336 şi următoarele C. civ., cauza evicţiunii fiind anterioară vânzării în sensul că dreptul de proprietate al reclamanţilor preexista şi nu a fost cunoscută de către cumpărător cauza evicţiunii, sens în care nici nu s-au administrat dovezi la fond sau în apel.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele SC JT E. SRL, chemata în garanţie SC A.I.E. SA, precum şi pârâta W.E.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de pârâta SC JT E. şi de pârâta W.E. vizează aceleaşi aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, şi 9 C. proc. civ.:

Astfel recurentele au solicitat în principal modificarea în totalitate a hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă.

În subsidiar s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.

Astfel o primă critică adusă hotărârii instanţei de apel de toate recurentele vizează încălcarea dispoziţiilor art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel avea obligaţia aplicării corecte a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată de Secţiile Unite în recurs în interesul legii.

Instanţa de apel nu a aplicat corect această decizie, atunci când a reţinut în considerente că: „Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o interdicţie în promovarea acţiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.”.

Se susţine astfel că potrivit deciziei menţionate, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Având în vedere aceste considerente, recurentele susţin că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

În aceste condiţii, susţin recurentele că nu se justifică considerentul instanţei de apel în sensul că „a declara acţiunea în revendicare ca inadmisibilă ar echivala pe de o parte cu negarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa imprescriptibilităţii, atribut esenţial al revendicării imobiliare.”

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cererile de restituire în natură a imobilelor preluate in mod abuziv în perioada de referinţă se formulează şi se soluţionează în condiţiile strict reglementate de această lege şi nu după criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare.

Or susţin recurentele reclamanţii au declanşat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în sensul formulării unei notificări în condiţiile acestei legi speciale, motiv pentru care odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicabilitate dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecinţă, accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat numai cu excluderea acţiunii civile în revendicare sub toate formele ei şi numai în condiţiile şi căile prevăzute de legea nouă de vreme ce acţiunea injustiţie se promovează ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte neconcordanţa Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentele au solicitat a se avea în vedere că aceasta nu poate fi reţinută în cauză, din perspectiva următoarelor aspecte :

Instanţa de apel retine că „respingerea acţiunii in revendicare ar însemna afectarea substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, nefiind respectat un raport de proporţionalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) şi mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează in timp si formal dreptul de a cere restituirea).”

Or, susţin recurentele, instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a raportului de proporţionalitate în analiza presupusei ingerinţe a statului, deoarece în speţă nu se discuta limitarea în timp a dreptului de a solicita restituirea prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, se susţine că accesul la justiţie al reclamanţilor nu este încălcat din perspectiva dispoziţiilor constituţionale interne şi ale art. 6 din Convenţie în situaţia în care acţiunea ar fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât reclamaţii au calea contestaţiei împotriva deciziei/dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât intimaţii au declanşat procedura Legii nr. 10/2001.

În aceeaşi idee, se mai învederează că în jurisprudenţa Curţii Europene,s-a consacrat (inclusiv în mai multe cauze împotriva României), că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu se interpretează în sensul restrângerii libertăţii statelor contractante de a alege condiţiile în care acestea acceptă să restituie bunurile confiscate.

Dacă Convenţia nu impune Statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată de către stat o soluţie unitară de rezolvare a problemei bunurilor confiscate,aceasta trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea.

Incertitudinea fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi este un factor important prin care se apreciază conduita statului căruia îi revine o obligaţie pozitivă - a se vedea în acest sens cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea Curţii Europene din 01 decembrie 2005 paragraful 89 şi 92.

Or, susţin aceleaşi recurente,în condiţiile în care, în temeiul principiului suveranităţii, Statul Român a stabilit prin Legea nr. 10/2001 soluţia şi modalitatea privind restituirea imobilelor la care se referă, a se nesocoti prevederile acestei legi sub paravanul „absolut” al dreptului de acces la justiţie, ar însemna să fie afectate securitatea juridică şi certitudinea - deziderate majore ale Curţii.

În acest sens recurentele au arătat că imobilul obiect al litigiului a fost dobândit prin cumpărare, în conformitate cu actul de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1999 la BNP D.D., bunul aflându-se în circuitul civil.

Chiar şi în situaţia în care s-ar constata anumite neconcordante între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu ar putea fi primită acţiunea în revendicare întrucât reclamanţii intimaţi nu se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţie si jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,şi cum doar recurenta SC E. este singura beneficiară a unui astfel de „bun”, prin admiterea acţiunii în revendicare s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, protejat de dispoziţiile convenţionale susmenţionate, precum şi securităţii raporturilor juridice, cu atât mai mult cu cât a dobândit proprietatea bunului intrat în circuitul civil,în calitate de cumpărător de bună credinţă.

Se mai susţine de recurente că argumentul folosit de instanţa de apel cu referire la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, cu citarea din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu este aplicabil în speţă, în condiţiile în care reclamanţii intimaţi nu se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind astfel exclusă formularea de către aceştia a acţiunii în revendicare.

În aceeaşi idee se mai învederează faptul că sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002, de care se prevalează reclamanţii intimaţii nu le poate conferi” un bun” în sensul dispoziţiilor convenţionale.

Aceasta întrucât prin sentinţă s-a constatat nulitatea absolută a unei donaţii făcută statului, fără ca pârâtul să fie obligat să le predea reclamanţilor deplina proprietate şi posesie a imobilului.

Or, susţin aceleaşi recurente simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului asupra unui imobil, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia,nu poate să le confere reclamanţilor un ,,bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană şi jurisprudenţei recente a Curţii Europene.( hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României ).

Ca atare, susţin recurentele că în condiţiile în care reclamanţii nu beneficiază de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu pot invoca o ingerinţă în dreptul lor asupra acestuia, care să poată fi analizată din perspectiva raportului de proporţionalitate dintre scopul urmărit si mijlocul ales, aşa cum in mod greşit a procedat instanţa de apel.

Pe de altă parte, se susţine că singura cale legală de care pot beneficia reclamanţii intimaţi este cea oferită de legea specială, urmând ca aceştia să primească despăgubiri în condiţiile Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, se susţine că având în vedere că doar SC E. este beneficiara unui „bun” în sensul dispoziţiilor convenţionale susmenţionate, admiterea acţiunii în revendicare contravine nu numai normelor convenţionale ci şi deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care sunt protejate securitatea raporturilor juridice şi dreptul de proprietate, deziderate ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă se susţine că buna credinţă şi legalitatea titlului său de proprietate nu mai pot face obiectul de analiză în faţa instanţei de judecată, acesta fiind consolidat şi recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal prevăzut în acest sens, în mod special şi derogatoriu de art. 45 alin. final, fost art. 46 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens se susţine că prin Legea nr. 10/2001, în art. 45 (fost 46) s-a instituit un criteriu de preferabilitate în favoarea dobânditorilor de bună credinţă, condiţionat de respectarea dispoziţiilor legale si de buna credinţa. Prin urmare, dacă la semnarea contractului de vânzare cumpărare au fost respectate condiţiile legale de înstrăinare a bunului iar cumpărătorul a fost de bună credinţă este paralizată practic acţiunea în revendicare a fostului proprietar pentru imobilele ce intră sub incidenţa acestei legi. Intenţia şi raţiunea legiuitorului, recunoscute de altfel şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 mai sus menţionată, a fost ca prin consolidarea titlurilor de proprietate în condiţiile art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 republicată dobânditorii imobilelor să păstreze şi posesia acestora iar pentru foştii proprietari s-a prevăzut în mod expres modalitate de reparaţie numai în despăgubiri prin echivalent, conform art. 18 din Lege.

În acest fel, bunei credinţe şi respectării dispoziţiilor legale li s-a acordat puterea de constituire de titlu de proprietate astfel încât să anihileze acţiunea de restituire formulată de fostul proprietar precum şi conferirea calităţii de „bun” în sensul convenţiei. Prin textele legale menţionate nu s-a făcut altceva decât sa se confirme legislativ principiul de drept care protejează buna credinţă a terţului dobânditor cu titlu oneros în cazul desfiinţării titlului vânzătorului precum si securitatea raporturilor juridice. De altfel, tocmai pentru siguranţa si stabilitatea raporturilor juridice precum şi în susţinerea intenţiei legiuitorului de păstrare a posesiei bunului de către dobânditorul de bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale, s-a prevăzut în mod expres un termen special de prescripţie a acţiunilor vizând legalitatea actelor juridice conform art. 45 alin final din Legea nr. 10/2001.

Se mai susţine că din conţinutul contractului de vânzare cumpărare prin care a dobândit proprietatea terenului si construcţiilor aferente, rezultă că bunul a fost înstrăinat de SC F. SA, societate integral privatizată, în calitate de proprietar al acestuia cu mult înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 22 ianuarie 1999. La acea data, aşa cum se precizează în contractul de vânzare cumpărare, vânzătorul deţinea terenul in baza Legii nr. 15/1990, si a Hotărârii de Guvern nr. 834/1991 privind stabilirea si evaluarea unor terenuri aflate in patrimoniul unor societăţi comerciale cu capital de stat conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 25 octombrie 1993 emis de Ministerul Industriilor.

Acest titlu de proprietate al vânzătorului a fost făcut opozabil erga omnes prin transcrierea sa în registru de transcripţiuni si inscripţiuni a Judecătoriei Buftea, sub nr. 707 din 21 ianuarie 1999.

Aceasta fiind situaţia juridică a SC F. SA în calitate de vânzător precum şi a imobilului compus din teren şi construcţii deţinut în deplină proprietate şi posesie de aceasta, subscrisa a cumpărat imobilul situat in intravilanul comunei Otopeni, jud. Ilfov, zona cadastrala 25, parcela 283, sos. Bucureşti - Ploieşti, km. 17, 5 în suprafaţa de 4238 mp. precum şi construcţiile aferente. În aceeaşi idee se mai susţine că dreptul de proprietate astfel dobândit a fost făcut opozabil terţilor prin transcrierea sa în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni a Judecătoriei Buftea şi ulterior prin intabularea sa în cartea funciară.

Sub acest aspect se mai învederează că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, vânzătorul SC F. SA nu fusese notificat cu privire la vreo cerere de restituire a imobilului în litigiu, la aceeaşi dată nu era înregistrată nicio cerere de revendicare pe rolul instanţelor de judecata. Mai mult, vânzătorul SC F. SA a deţinut la data vânzării un titlu de proprietate perfect valabil, făcut opozabil erga omnes.

În aceeaşi idee se mai arată că în conformitate cu legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 înscrierile făcute in Cartea Funciara îşi vor produce efectele faţă de terţi de la data înregistrării cererilor (art. 27). Potrivit art. 33, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, exista prezumţia legală că dreptul există în folosul acelei persoane.

În ceea ce priveşte buna credinţă se susţine că preferabilitatea titlurilor de proprietate ale dobânditorilor de bună credinţă a fost recunoscută în mod constant prin raţionamente ce ţin de siguranţa si stabilitatea raporturilor juridice în jurisprudenţa constanta a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală, chiar şi înainte de pronunţarea deciziei în interesul legii, fiind menţionate în acest sens: Decizia nr. 230/2003, Decizia nr. 709/2003, Decizia nr. 1012/2003, decizia nr. 1211/2003, Decizia nr. 2681/2003, Decizia nr. 3790/2003, Decizia nr. 1759/2004, Decizia nr. 2124/2004 - aflate la dosarul cauzei.

Recurentele mai susţin că în mod greşit au fost reţinute în cauza efectele puterii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea se susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa în cauza a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de apel consideră că există identitate între terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei şi terenul proprietatea subscrisei, cu referire la considerentele sentinţei civile 4421 din 12 septembrie 2002 pronunţată de judecătoria sect.5, în care s-ar fi reţinut că, potrivit unei adrese emise de Primăria Otopeni, imobilul (obiect al ofertei de donaţie) nu se mai afla in administrarea primăriei Otopeni, la adresa respectiva funcţionând SC F. SA, dar care ar fi înstrăinat imobilul către SC F. SA (pag. 18 alin. (2)-(4) decizie.)

Se învederează astfel că în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti nu a fost pronunţată în contradictoriu cu recurentele, această hotărâre nu le este opozabilă şi nici nu poate atrage efectele puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, fată de dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1021 C. civ.

Cu privire la acest aspect se mai invocă şi faptul că instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 129 alin. (5) cât şi ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a dispus refacerea celor două rapoarte de expertiză topo şi construcţii, şi că în niciunul din cele două rapoarte de expertiză topo şi construcţii experţii nu au putut fi identifica imobilul care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi cu atât mai mult nu s-a putut preciza dacă există identitate între imobilul, teren şi construcţii, care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi imobilul cumpărat şi devenit proprietatea pârâtei.

Astfel recurentele susţin că în nici un caz nu se poate afirma că din sentinţa invocată de reclamanţi ar rezulta că există identitate între partea de teren ce a aparţinut autorilor reclamanţilor care a făcut obiectul ofertei de donaţie din 1951 şi terenul proprietatea pârâtei.

Recurentele mai susţin că dimensiunile terenului ce a făcut obiectul ofertei de donaţie din 1951, care a fost anulată prin sentinţa civilă 4421 din 12 septembrie 2002 nu au nici o legătură cu dimensiunile terenului proprietatea pârâtei, respectiv aşa cum rezultă din raportul de expertiză topo întocmit de expert P.R.C.; terenul obiect al contractului de donaţie era în suprafaţă de 1568 mp şi construcţie de 326mp, iar potrivit aceluiaşi raport de expertiză terenul pârâtei este în suprafaţă de 4334,46 mp (pg.4).

În ceea ce priveşte soluţionarea cererii de chemare în garanţie, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 201 si ari. 261 pct. 5 C. proc. civ. ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care i nstanţa de apel reţine în considerente, că ”în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie instanţa de fond a dispus în mod întemeiat admiterea cererii si obligarea chematei în garanţie la plata către JT E. SRL a sumei de 522.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicţiune, ţinând cont că nici în fond si nici în apel pârâtul JT E. SRL, nu a solicitat şi, în consecinţă nu s-a administrat proba cu o expertiză imobiliară care să stabilească valoarea actuală de circulaţie a imobilului”.

Or, susţin recurentele, din moment ce s-a admis şi s-a administrat proba cu expertiza tehnică de specialitate care a răspuns în mod expres la obiectivul imputat de instanţa de apel, înseamnă că instanţa de apel a considerat imperios necesară efectuarea acesteia,dar cu totală ignorare încalcă dispoziţiile procedurale invocate în susţinerea motivului de recurs.

Recursul declarat de chemata în garanţie SC A.I.E. SA vizează următoarele aspecte de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se şi încălcarea dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel se arată că prin cererea principală reclamanţii au revendicat o suprafaţă de 4238 m.p. şi o clădire în suprafaţa desfăşurată de 326 m.p. (p + 3). Niciodată pe parcursul derulării cauzei nu s-a înregistrat o cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, aşa cum impun dispoziţiile art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

În mod paradoxal, instanţa de fond prin sentinţa civilă nr. 1794 pronunţată la data de 04 decembrie 2008, pune la dispoziţia celor trei intimaţi - reclamanţi un imobil compus din teren în suprafaţă de 4707 mp şi o construcţie p +1 în suprafaţa desfăşurată de 360 mp. Conform actelor de proprietate deţinute de recurenta chemată în garanţie şi intimata pârâtă SC JT E. SRL, în patrimoniul acesteia se regăseşte o suprafaţa totala de 4328 mp şi o construcţie amplasată de peste 3500 mp.

Cu alte cuvinte, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel prin hotărârea pronunţată, a atribuit intimaţilor - reclamanţi mai mult decât au cerut şi în mod sigur un bun pe care nu l-au avut niciodată în proprietate.

Toate aspectele mai sus menţionate deşi au fost dezvoltate şi demonstrate cu înscrisuri în faza apelului, instanţa le-a ignorat cu desăvârşire, şi prin respingerea căii de atac nu a făcut decât să încalce principiul disponibilităţii procesuale.

În sistemul legislaţiei româneşti, instanţa este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului trebuie să se pronunţe în limita pretenţiilor deduse judecăţii. Orice alte concluzii contravin dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., creând un caz de plus petita sau de extrapetita.

În conformitate cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susţine că decizia civilă nr. 148 A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civila la data de 03 aprilie 2012, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele câteva considerente inserate se dovedesc contradictorii şi străine de natura pricinii.

Atât în teorie cât şi practica judecătorească, s-a reţinut nu o dată că motivarea unei hotărâri este un element indispensabil al acestui act procedural deosebit de important.

În speţa de faţă,se susţine că nemotivarea soluţiei vizează argumentaţia sumară a instanţei fără referire la probele dosarului, ceea ce nu demonstrează analiza temeiniciei şi legalităţii hotărârii pe fond, aşa cum normele procedurale o impun.

În atare situaţie, recurenta SC A.l.E. SA apreciază că cerinţa legală a motivării hotărârii pronunţate, nu respectă condiţiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceeaşi recurentă mai susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia civilă nr. 148A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă la data de 03 aprilie 2012, fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În raport cu momentul introducerii prezentei acţiuni (11 august 2006) şi momentul soluţionării acesteia pe fond (04 decembrie 2008), se învederează că hotărârea recurată este vădit nelegală, întrucât a interpretat greşit normele de drept ce reglementează raporturile juridice deduse judecăţii.

În speţă, atât Tribunalul Municipiului Bucureşti - Secţia a IV-a Civila cât şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă au soluţionat fondul cauzei exclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul I Adiţional la CEDO, ignorând până la desfiinţare dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Fiind vorba de un imobil, cum înseşi instanţele recunosc, preluat de Statul Român în perioada 1945-1989, Legea nr. 10/2001 reprezintă norma specială în baza căreia foştii proprietari îşi pot rezolva recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi. Aceste dispoziţii sunt imperative, şi impun ca persoanele îndreptăţite să nu aibă puterea de a alege temeiul de drept în fundamentarea acţiunii în revendicare.

Într-o acţiune civilă, instanţa de judecată nu este niciodată ţinută de temeiul de drept indicat de reclamant, şi în virtutea rolului său activ, judecătorul trebuie sa realizeze o încadrare corectă, ceea ce în cauza de faţă echivalează cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

În pofida a ceea ce reţin instanţele anterioare, imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului, nu prin oferta de donaţie din 1951, ci potrivit Legii nr. 478/1944 (adresa 015160 Ministerul Economiei Naţionale, din 19 iunie 1945) şi potrivit Decretului Consiliului de Stat 220/1977.

Deci nu există nici un dubiu că imobilul din litigiu a trecut cu titlu în proprietatea statului, motiv pentru care hotărârile recurate trebuiau să cerceteze cauza şi din perspectiva dispoziţiilor art. 27 (29) Legea nr. 10/2001.

Prioritar, recurenta solicită a se examina măsura în care promovarea prezentei acţiuni este admisibilă în condiţiile art. 480, 481 C. civ., din moment ce începând cu anul 2001 legiuitorul promulgase o lege de reparaţie specială.

Aceeaşi recurentă mai invocă Decizia nr. 33/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale ICCJ, în ce priveşte problema inadmisibilităţii promovării unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001.

Ca atare recurenta susţine că în condiţiile în care reclamanţii, deşi au făcut uz de Legea nr. 10/2001, făcând notificare, prin acţiunea promovată şi-au întemeiat pretenţiile exclusiv pe normele dreptului comun, refuzând a se prevala de Legea nr. 10/2001, care practic le reglementează si le protejează drepturile subiective.

În atare situaţie în mod greşit instanţa de fond a dispus respingerea inadmisibilităţii acţiunii promovate.

Un alt caz de nelegalitate î ncadrat în condiţiile dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Se susţine astfel că în condiţiile art. 480 C. civ. este necesară o adevărata „probatio diabolica”, care să probeze că ultimul act de dobândire al imobilului coincide întocmai cu primul act de dobândire al aceluiaşi imobil. Or. ceea ce a posedat recurenta şi ulterior a transmis intimatei SC JT E. SRI. sub nume de proprietar, nu se identifică cu ceea ce a deţinut proprietarul iniţial, respectiv Ministerul Agriculturii şi Domeniului, conform actului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, în mod greşit instanţele anterioare au apreciat ca rezolvată problema identităţii între imobilul revendicat şi imobilul deţinut iniţial de recurentă, ignorându-se astfel condiţiile esenţiale de exerciţiu ale unei acţiuni în revendicare în condiţiile impuse de art. 481 C. civ.

Concluziile instanţei de fond şi deopotrivă ale instanţei de apel sunt neconforme cu realitatea şi prin urmare nu creează premizele admiterii unei acţiuni în revendicare. atâta timp cât dovada pozitivă a dreptului de proprietate instituită de art. 480 C. civ. nu este realizată de intimaţii-reclamanţi din perspectiva înscrisurilor de care s-au prevalat în apărarea dreptului lor de proprietate.

Ca atare aceeaşi recurentă susţine că nu există nici un document depus la dosar, care să ateste identitatea imobilului situat pe „moşia Petreşti-Popeşti”, pendinte de comuna Baloteşti, judeţul Ilfov, cu cel din comuna Corbeanca, judeţul Ilfov, iar mai apoi cu cel care face obiectul ofertei de donaţie (Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, km 16,80) si cel revendicat prin acţiunea principală, „intravilanul comunei Otopeni, judeţul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, km 17,5, în suprafaţă de 4038 mp”.

Mai mult decât atât nu există identitate între imobilul revendicat şi cel care face obiectul „mult agreatei sentinţe civile nr. 4421/2002”, în care se vorbeşte în termenii cei mai riguroşi posibili de imobilul „CIPA” (teren, construcţie, instalaţii şi obiecte de inventar), situat in comuna Corbeanca, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, km 16,80.

Potrivit actelor de proprietate de care se prevalează recurenta chemată în garanţie şi intimata pârâtă din prezenta cauză, dreptul de proprietate vizează o suprafaţă de 4238 mp. situat pe Sos Bucureşti-Ploieşti, km 17.5 şi conform documentaţiilor cadastrale, terenul e situat în intravilanul comunei Otopeni, judeţul Ilfov, zona 25, parcela 283.

Pe fondul cauzei, din perspectiva Legii nr. 10/2001, recurenta solicită a se reţine că în cazul terţilor dobânditori cu bună-credinţă ai imobilului, acţiunea in revendicare urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, atâta timp cât actul de proprietate al acestora nu a fost atacat în termenul de prescripţie ori după caz imobilul a rămas nerevendicat.

În mod greşit instanţa de apel reţine în decizia recurată că Statul Român nu putea transmite şi vinde un drept de proprietate pe care nu îl avea, titlul recurentei emanând de la un, “ non dominus”.

Se arată astfel că nici titlul statului, şi nici titlul chematei în garanţie nu a fost contestat, or, în sistemul Legii 10/2001 restituirea în natură este condiţionată de anularea titlului terţului dobânditor, ceea ce nu mai este posibil dacă dreptul la acţiunea în nulitate s-a stins.

Ca atare se învederează că titlul de proprietate al recurentei - chemată în garanţie, s-a născut prin procesul de privatizare, în condiţiile dictate de Legea nr. 15/1990. În atare situaţie imobilul face parte în mod legal atât din patrimoniul recurentei SC A.I.E. SA, cât şi din patrimoniul succesoarei sale SC C.F. SRL, care l-a transmis mai departe în condiţii perfect legale SC JT E. Forte SRL.

În atare situaţie, se arată că având în vedere prevederile art. 20 alin. (1) si (2), raportat la art. 27 (29) şi art. 45 ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.

Prin urmare, arată aceeaşi recurentă, deşi instanţa de fond a fost investită cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, soluţionează superficial şi absolut tangenţial problema, fără să respecte principiul analizării titlurilor exhibate de părţi din autor în autor, aşa cum de altfel impun normele de drept comun pe care le are ca reper.

Se face trimitere în mod generic la practica CEDO, fără a reproduce cazuri concrete din jurisprudenţa acesteia cu privire la teza comparării de titluri.

În plus, intimaţii nu se pot prevala de un „bun actual” în sensul jurisprudenţei CEDO.

De altfel, singurul înscris cu forţă probantă în dovedirea dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi pe care îl are în vedere instanţa de apel,este sentinţa civilă mai sus amintită, care face referire la o proprietate a autorului reclamanţilor în suprafaţă de 1150 mp şi nu 4707 mp atât cât li se retrocedează prin admiterea acţiunii în revendicare promovată.

Totodată, în raport de înscrisurile depuse de intimaţii-reclamanţi la termenul din data de 31 ianuarie 2011 (CAB), se solicită a se constata că o suprafaţă de peste 4000 mp a făcut obiectul unui litigiu intentat de M.L. şi A.L. numitului I.G., acţiune ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 216 de către Tribunalul Ilfov la data de 22 martie 1944.

Cu ocazia soluţionării acestui dosar, s-a constatat cu putere de lucru judecat că din proprietatea L. s-a cotropit o suprafaţă reală de 3973,95 mp, motiv pentru care s-a dat curs acţiunii în revendicare promovata.

Nu există nici un fel de dovadă că ulterior pronunţării sentinţe civile nr. 216/1944, suprafaţa de aproximativ 4000 mp ar fi făcut obiectul donaţiei din anul 1951 sau ca ar fi fost preluata in alt mod de către Statul Român.

Cu alte cuvinte, neexistând nici o dovadă că imobilul revendicat prin prezenta acţiune s-ar identifica cu imobilul ofertei de donaţie din anul 1951 ce a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4421 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la data de 12 septembrie 2002, în mod greşit instanţa de apel asemenea instanţei de fond a reţinut că intimaţii-reclamanţi se pot prevala de un bun actual în sensul jurisprudenţei CEDO.

Prin urmare, susţine aceeaşi recurentă,titlul statului la momentul transferului dreptului de proprietate către recurentă era perfect valabil şi în mod greşit Statul Român a fost calificat de hotărârea recurată ca un „non dominus”.

O ultima critică fondată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat criticile referitoare la soluţia dată de instanţa de fond pe cererea de chemare în garanţie formulată de SC E.F. SRL.

Conform probelor depuse la dosar, recurenta societate cu capital integral privat a vândut o suprafaţă de 4238 mp, precum si construcţiile arătate intimatei, prin act autentic SC JT E. SRL, respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1999, la o dată anterioară pronunţării sentinţei civile nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

Nicăieri în cuprinsul contractului mai sus citat nu se face trimitere expresă la dispoziţiile art. 1337 C. civ.

Recurenata mai susţine că la data întocmirii contractului de vânzare – cumpărare din 22 ianuarie 1999, intimaţii reclamanţi nu aveau formulată acţiune în revendicare pe dreptul comun şi nu notificase recurenta SC A.I.E. SA în ceea ce priveşte intenţia sa de a revendica imobilul în litigiu;iar dreptul de proprietate al intimaţilor – reclamanţi a fost recunoscut prin desfiinţarea titlului statului la 3 ani de la momentul autentificării contractului de vânzare – cumpărare din 22 ianuarie 1999, respectiv prin sentinţa civilă nr. 4421 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la data de 12 septembrie 2002.

Cu alte cuvinte, se susţine că tulburarea dreptului intimatei SC E. SRL s-a realizat la 3 ani de la data perfectării contractului de vânzare – cumpărare, iar cauza evicţiunii a fost ulterioară şi nu anterioară vânzării, fiind cunoscută efectiv de cumpărător cât şi de vânzător la data introducerii prezentei acţiuni.

Prin urmare, atâta timp cât evicţiunea nu provine dintr-un fapt personal, iar tulburările privitoare la drept s-au ivit după încheierea contractului şi transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului, vânzătorul nu poate fi calificat ca garant şi nu poate răspunde de împrejurări ivite în condiţii ce exclud un fapt personal.

Faţă de cele mai sus menţionate, recurenţele solicită în condiţiile art. 312 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului şi respingerii pe fond a acţiunii principale.

În cazul în care instanţa ar aprecia că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au soluţionat în mod corect litigiul pe fond, se solicită admiterea recursului, a schimba în parte hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii pe fond a cererii de chemare în garanţie.

Prin întâmpinarea depusă la filele 93-100 intimaţii L.L.F. şi L.R.A.F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, nefiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Intimaţii susţin astfel că autorii lor nu au pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât donaţia fiind nulă, dreptul de proprietatea fost exercitat în mod neîntrerupt şi continuu.

În aceeaşi idee intimaţii mai invocă faptul că statul a înstrăinat imobilul către o terţă persoană, motiv pentru care suntem în prezenţa unui conflict între titluri ce emană de la autori diferiţi.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte recursul declarat de pârâta W.E., Înalta Curte reţine că această pârâtă d eşi nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva hotărârii instanţei de fond, a declarat totuşi recurs împotriva hotărârii instanţei de apel criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faţă de această situaţie în şedinţa publică din 13 mai 2013 instanţa a pus în discuţie admisibilitatea recursului faţă de împrejurarea că acesta a fost declarat „ omisso medio.”

Astfel faţă de excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta W.E., Înalta Curte reţine că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea ordinii în care se exercită căile de atac şi categoriile de hotărâri judecătoreşti supuse căilor ordinare şi extraordinare de atac. Din interpretarea art. 282 şi art. 299 C. proc. civ. rezultă că împotriva hotărârii date de prima instanţă, partea nemulţumită poate declara, în condiţiile legii, apel şi apoi recurs. De asemenea din coroborarea dispoziţiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel, nu pot fi atacate cu recurs. În cauza de faţă, împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pârâta W.E. nu a declarat apel şi s-a folosit direct de calea de atac a recursului în contra deciziei pronunţate de instanţa de apel. Primirea spre analiză a recursului declarat de pârâtă în acest context, are semnificaţia încălcării principiului ”omisso medio” ceea ce nu este permis instanţelor de control judiciar.

Altfel spus recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, „omisso medio”.

De altfel este de reţinut că principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac, impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel, nu mai are deschisă calea de atac a recursului.

Atribuţiile instanţei de control în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel, şi cum pârâta W.E. nu a declarat apel, criticile fiind formulate „omisso medio” nu pot fi primite, motiv pentru care recursul acestei pârâte urmează a fi respins ca inadmisibil.

În ce privesc recursurile declarate de pârâta SC JT E. SRL şi chemata în garanţie SC A.I.E. SA, ce vizează aceleaşi critici, Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

La 30 ianuarie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 reclamanţii L.L.F. şi L.R. au înaintat împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti o acţiune în constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie a fabricii de produse alimentare (teren, clădire şi instalaţii situată pe şoseaua Bucureşti –Ploieşti la km 16,8 încheiat la data de 13 ianuarie 1951, proprietatea numitului L.A.

Astfel prin Sentinţa civilă nr .4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Filele 24-26 dosarul instanţei de fond) s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie realizată de numitul L.A. la 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. teren, construcţie, instalaţii şi obiecte de inventar, situată în comuna Corbeanca jud. Ilfov sos. Bucureşti Ploieşti km 16,8 acceptată prin decizia nr 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire şi la hotărârea sus evocată,a fost înregistrată la 11 august 2006 şi vizează imobilul cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei din 13 ianuarie 1951.

Este real că reclamanţii au formulat şi notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi că Legea nr. 10/2001 nu închide în toate situaţiile calea acţiunii în revendicare la instanţa de judecată, numai că în soluţionarea unei asemenea acţiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege. Mai precis, soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ Secţiile Unite, dată în recurs în interesul legii.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).

Astfel, în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că:

„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (.) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

141. (.) Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (.) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (.), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”

Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, urmează a se constata că întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceştia nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu poate fi invocată protecţia documentului european în favoarea lor.

Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului, relevanţa urmărită de reclamanţi.

Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în ce priveşte interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie.

Rezultă că, întrucât reclamanţii nu sunt titularii unui “bun actual”, cât timp nu sunt în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului,nu pot invoca nici o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.

În absenţa unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, reclamanţii nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei.

Astfel din perspectiva celor expuse, urmează a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, motiv pentru care celelalte critici nu se mai impun a fi analizate, urmând astfel a fi admise recursurile declarate de pârâta SC JT E. SRL şi de chemata în garanţie SC A.I.E. SA împotriva deciziei civile nr. 148 A din 03 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a Civilă, ce urmează a fi modificată în tot în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâta SC JT E. SRL şi de chemata în garanţie SC A.I.E. SA împotriva sentinţei civile nr. 1794 din 04 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV a Civilă, şi pe cale de consecinţă, urmează a se respinge acţiunea principală, ca neîntemeiată.

Pentru aceleaşi considerente pe cale de consecinţă urmează a se respinge cererea de chemare în garanţie a SC A.I.E. SA, formulată de pârâta SC C.F. SRL şi continuată de pârâta SC JT E. SRL, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâta SC JT E. SRL şi de chemata în garanţie SC A.I.E. SA împotriva deciziei civile nr. 148 A din 03 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a Civilă.

Modifică în tot decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâta SC JT E. SRL şi de chemata în garanţie SC A.I.E. SA împotriva sentinţei civile nr. 1794 din 04 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV a Civilă.

Respinge acţiunea principală, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în garanţie a SC A.I.E. SA, formulată de pârâta SC C.F. SRL şi continuată de pârâta SC JT E. SRL, ca rămasă fără obiect.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta W.E. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

← ICCJ. Decizia nr. 2551/2013. Civil. Marcă. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4862/2013. Civil. Actiune in raspundere... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2551/2013. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4862/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs