ICCJ. Decizia nr. 4862/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4862/2013
Dosar nr. 17260/63/2011
Şedinţa publică din 29 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 04 mai 2011, sub nr. 13625/215/2011 la Judecătoria Craiova, reclamantul S . M . a chemat în judecată pe pârâta C . G . A ., solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul a 6.800.000 lei, reprezentând contravaloarea imobilului teren şi construcţie situat în Craiova .
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că din anul 2000 a avut o relaţie cu pârâta, locuind împreună cu aceasta în Italia şi, ulterior, în România; reclamantul a intenţionat să cumpere un teren în România, însă, fiind de cetăţenie străină, a fost sfătuit de notar ca vânzarea-cumpărarea să fie făcută pe numele pârâtei; pârâta a cumpărat cu banii reclamantului terenul în suprafaţă de 220,77 mp, prin contractul autentificat din 12 decembrie 2002, preţul fiind de 120.000.000 lei ; s-au făcut demersuri pentru construirea unei case şi înfiinţarea unei firme, autorizaţia de construcţie fiind emisă pe numele pârâtei, taxa de autorizare de 9.062.000 lei, fiind însă plătită de reclamant.
La data de 24 ianuarie 2003 a fost înfiinţată firma S C S . L . E . L . SRL, în care părţile au fost asociaţi cu cotă de coparticipare de 50 %; pârâta a efectuat donaţia terenului şi a construcţiei edificate pe acesta, cu regim de înălţime, societăţii comerciale respective în baza contractului de donaţie autentic din 05 mai 2004, neintabulat în cartea funciară, singurul act intabulat şi opozabil terţilor fiind contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2002.
Reclamantul a mai arătat că a încetat relaţia cu pârâta în anul 2007, iar, în anul 2009, când a venit în România, a constatat că în imobilul din Craiova, locuieşte altcineva; a aflat că pârâta a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 octombrie 2007 către soţii C . M . N . şi C . A . V ., cu preţul de 240.000 euro; din discuţiile purtate cu cei doi cumpărători de bună-credinţă, reclamantul a aflat că aceştia nu au ştiut nimic despre proprietarul imobilului şi că în contract nu se face vorbire despre existenţa contractului de donaţie.
Prin urmare, pârâta l-a indus în permanenţă în eroare asupra situaţiei imobilului, nu i-a comunicat că a efectuat acte de dispoziţie cu privire la imobil, în condiţiile în care nu a participat cu nicio resursă financiară la achiziţionarea acestuia.
Reclamantul a solicitat ca pârâta să acopere prejudiciul ce i l-a provocat prin fapta sa ilicită, produsă cu intenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 10146 din 06 iunie 2011 a Judecătoriei Craiova s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Doljm secţia civilă, reţinându-se incidenţa art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe din 2011.
Pârâta C.G.A. a formulat întâmpinare, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a arătat că termenul de trei ani curge de la data săvârşirii presupusei fapte ilicite producătoare de prejudiciu, în cauză încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic, intabulat în cartea funciară, opozabil terţilor de la acea dată, pe când acţiunea a fost promovată la circa 3 ani şi 8 luni de la data de 05 octombrie 2007.
Pârâta a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, întrucât acesta nu a fost niciodată proprietarul imobilului în cauză.
Pe fond, a arătat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu, întrucât societatea comercială este cea care a dobândit proprietatea imobilului prin donaţie; or, reclamantul nu era unicul asociat al acestei societăţi.
La data de 11 noiembrie 2011, reclamantul a depus o precizare a acţiunii (privind clarificarea obiectului cererii), arătând că suma solicitată a fost calculată la data introducerii acţiunii, 04 mai 2011, pentru valoarea de 4,1127 lei/euro.
Prin sentinţa civilă nr. 20 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul S.M. în contradictoriu cu pârâta C.G.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., astfel că este ţinută să examineze atât acţiunea, cât şi excepţia invocată de pârâtă în apărare prin raportare la acest temei juridic.
Faţă de starea de fapt afirmată în cuprinsul cererii introductive, instanţa a mai reţinut că pretenţia dedusă judecăţii se bazează pe teza potrivi.căreia înstrăinarea de către pârâtă a imobilului în litigiu s-ar fi făcut în mod nelegitim şi ar fi dus la încălcarea drepturilor patrimoniale ale reclamantului, operaţiunea juridică efectuată de pârâtă constituind faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii.
Astfel, pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 octombrie 2007 de B.N.P. P.G., prin care a vândut cumpărătorilor C.A.V. şi C.M.N. imobilul menţionat în schimbul preţului de 240.000 euro. Acest contract a fost înscris în C.F. a localităţii Craiova prin încheierea din 12 octombrie 2007 a O.C.P.I. Dolj. Efectul de opozabilitate al operaţiunii juridice în discuţie s-a produs la data de 08 octombrie 2007, când a fost înregistrată cererea de intabulare.
Tribunalul a constatat că, în speţă, nu se pune problema opozabilităţii dreptului de proprietate dobândit de cumpărători în baza contractului de vânzare-cumpărare de mai sus, ci a momentului la care reclamantul a avut posibilitatea concretă şi efectivă să ia cunoştinţă de încheierea actului juridic despre care pretinde că l-a prejudiciat; situaţia litigioasă de faţă reclamă stabilirea acestui moment la care cel ce se pretinde prejudiciat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea despre care pretinde că l-a prejudiciat.
Aşa fiind, instanţa nu a luat în considerare data de 08 octombrie 2007, când a fost înregistrată cererea de intabulare la O.C.P.I. Dolj, ci data de 12 octombrie 2007, când s-a pronunţat încheierea de intabulare şi s-a efectuat înscrierea în cartea funciară, deoarece doar după efectuarea operaţiunii de completare a cărţii funciare în foaia B, referitoare la proprietate, era posibil ca orice persoană interesată să ia cunoştinţă despre noua situaţie juridică a imobilului.
Instanţa a mai reţinut că termenul de prescripţie este termenul general de trei ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acesta fiind aplicabil raportului juridic obligaţional pretins de reclamant; termenul este suficient de generos pentru ca orice subiect de drept să-şi poată regla conduita în funcţie de el, să se informeze cu privire la o anumită situaţie juridică şi să introducă acţiunea în instanţă.
Tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantului conform cărora acesta ar fi aflat ulterior termenului de trei ani de la data intabulării despre această operaţiune juridică şi că prescripţia ar începe să curgă de la acea dată, dat fiind că normele legale invocate operează pe deplin, iar partea nu îşi poate stabili în mod unilateral data de la care începe să curgă termenul de prescripţie prin efectuarea unui demers de aflare a unei situaţii juridice oricând, nelimitat în timp.
Prin apelul declarat, reclamantul a arătat că instanţa trebuia să ţină cont de faptul că el este cetăţean italian şi, în perioada în care a fost înstrăinat imobilul, acesta nu se afla în România, fiind plecat în Italia. Abia în luna martie 2009, când a mers la imobil, apelantul a aflat că fusese vândut încă din 05 octombrie 2007. Prin urmare, având în vedere modalitatea în care s-au desfăşurat lucrurile, apelantul nu avea cum să afle de vânzarea imobilului, chiar dacă operaţiunea în cauză a fost intabulată în cartea funciară.
A precizat, de asemenea, că înainte de a pleca în Italia a început lucrările de cadastru pentru imobilul în litigiu, lucrări care au fost făcute pe numele societăţii SC S.L.E.L. SRL, iar la dosarul aflat la oficiul de cadastru a fost depus inclusiv contractul de donaţie, prin care această societatea devenea proprietarul construcţiei. În aceste condiţii, nu este explicabilă intabularea dreptului de proprietate pe numele pârâtei C.G.A., care nu mai era proprietarul construcţiei.
Prin Decizia civilă nr. 90 din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.M., instanţa reţinând, în esenţă, următoarele:
Tribunalul a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, forma în vigoare la data încheierii actului de vânzare cumpărare, şi a constatat că efectul de opozabilitate al operaţiunii juridice în discuţie s-a produs la 12 octombrie 2007, când s-a pronunţat încheierea de intabulare şi s-a efectuat înscrierea în cartea funciară.
În ceea ce priveşte momentul la care apelantul reclamant a avut posibilitatea concretă şi efectivă să ia cunoştinţă de încheierea contractului despre care pretinde că l-a prejudiciat, Curtea a încuviinţat şi administrat proba testimonială, precum şi proba cu înscrisuri în apel, astfel că au fost audiaţi martorii D.I. şi G.I. Din depoziţiile acestora nu rezultă exact momentul la care apelantul a luat cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Coroborând declaraţiile în cauză cu înscrisurile depuse la dosar, Curtea a apreciat că apelantul nu a dovedit susţinerile din motivele de apel. Acesta avea reprezentarea faptului că imobilul construcţie va fi vândut, atât în cuprinsul acţiunii, cât şi în motivele de apel arătând că a hotărât împreună cu intimata să vândă casa. Apelantul însuşi a precizat că a întocmit o procură către tatăl intimatei, prin care îl împuternicea să negocieze vânzarea imobilului şi să primească un avans mic din preţ.
În această situaţie, nu s-a dovedit că vânzarea imobilului a fost ascunsă de către intimată, dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că ambele părţi au avut intenţia de a vinde casa anterior momentului încheierii contractului de vânzare cumpărare. De asemenea, nu s-a probat fără dubiu că apelantul reclamant s-ar fi aflat în Italia într-o situaţie în care ar fi fost în imposibilitate de a se deplasa în România în toată această perioadă, mai ales că a fost anunţat telefonic acolo despre vânzarea imobilului.
Raportat la data la care s-a făcut înscrierea în cartea funciară - 12 octombrie 2007, promovarea acţiunii la 04 mai 2011 s-a făcut peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Celelalte critici ce vizau fondul cauzei nu au mai fost analizate, întrucât tribunalul a soluţionat cauza doar în raport de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, necercetând fondul.
Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.M., arătând că hotărârea astfel motivată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, avându-se în vedere specificul cauzei, în niciun caz nu se putea considera că reclamantul trebuia să cunoască paguba la data intabulării dreptului de proprietate al celor care au dobândit imobilul de la C.G.A.
În speţă, instanţa de apel a făcut numai o analiză a depoziţiilor martorilor audiaţi, fără însă a le corobora cu toate celelalte mijloace de probă administrate, inclusiv înscrisurile depuse în apel, cu privire la care, de altfel, nu face niciun fel de referire cu toate că sunt elocvente şi arată că reclamantului i s-a ascuns vânzarea casei de către pârâtă.
Ambele instanţe trebuiau să ţină cont de faptul că reclamantul este cetăţean italian, că, în perioada în care a fost înstrăinat imobilul, acesta nu se afla în România, fiind plecat în Italia şi că pârâta îl asigura, inclusiv prin mesaje telefonice, că nu poate să înstrăineze imobilul în litigiu fără el, motiv pentru care, înainte de a pleca din România aceasta i-a solicitat reclamantului să facă o procură pentru tatăl său pentru înstrăinarea bunului.
În fapt, din luna martie 2000 pârâta a fost întreţinută de reclamant, neavând loc de muncă. Banii obţinuţi de acesta în Italia în anul 2002 dintr-o afacere personală au fost investiţi în imobilul din România, deoarece reclamantul dorea să se căsătorească cu pârâta. Tatăl pârâtei, în perioada în care reclamantul nu era în România s-a oferit să supravegheze construirea casei, care s-a realizat în regie proprie, cu condiţia să îi fie puse la dispoziţie sumele de bani necesare să plătească muncitorii. De asemenea, pentru că reclamantul nu vorbea bine limba română, tatăl pârâtei sau pârâta se ofereau să cumpere diverse materiale, dar cu banii reclamantului, deoarece ei nu aveau posibilităţi financiare. S-au cumpărat astfel maşini cu piatră şi nisip, fără a se înmâna reclamantului vreo factură justificatoare.
După terminarea construcţiei casei, reclamantul a hotărât împreună cu pârâta să o vândă, acesta să-şi recupereze suma investită, 170.000 euro şi, eventual, diferenţa să o încaseze pârâta. Ulterior, în septembrie 2007, după ce a părăsit domiciliul reclamantului din Italia, pârâta i-a comunicat că a închiriat întreg imobilul cu 1000 euro/lună pentru un an de zile şi, în aceste condiţii, în 27 martie 2008, a trimis suma de 6.000 euro.
Pârâta i-a comunicat reclamantului, de asemenea, că îi va trimite documentele întregului imobil, însă niciodată nu i Ie-a predat, ba mai mult, l-a indus în eroare spunându-i că vânzarea întregului imobil nu se va putea realiza decât în prezenţa sa şi că preţul solicitat este foarte mare, de aceea nu se poate vinde. Reclamantul a aflat abia în luna martie 2009, când a mers la imobil, aşa cum a arătat în acţiunea introductivă, că bunul a fost vândut încă din 05 octombrie 2007.
Înainte de a pleca în Italia, reclamantul a înfiinţat împreună cu pârâtă SC S.L.E.L. SRL, societate căreia i-a donat construcţia, considerând astfel că imobilul nu poate fi înstrăinat doar de pârâtă. Totodată, acesta a început lucrările de cadastru pentru imobilul în litigiu, lucrări care au fost făcute pe numele societăţii, la dosarul de cadastru fiind depus inclusiv contractul de donaţie. Chiar şi în aceste condiţii, intabularea dreptului de proprietate s-a făcut pe numele pârâtei, care nu mai era proprietara construcţiei.
Faţă de modalitatea în care s-au desfăşurat lucrurile, reclamantul nu avea cum să afle de vânzarea imobilului, chiar dacă această vânzare a fost înscrisă în cartea funciară. În perioada în care s-a făcut vânzarea, până la începutul anului 2009, reclamantul a fost plecat în Italia, unde trebuia să aibă grijă de părinţii săi, grav bolnavi, motiv pentru care nu s-a mai putut întoarce în România.
Recurentul a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, întrucât prima instanţă nu a intrat în judecata fondului.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Examinând recursul formulat în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În principal, Înalta Curte constată că recurentul este nemulţumit de modul în care, analizând probele administrate, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii. De asemenea, reţine că se contestă nepronunţarea asupra unor dovezi administrate, fără a se preciza în concret despre care înscris probator este vorba.
Or, critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pct. 11 al art. citat, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor de fapt, consecutive greşitei interpretări a probelor, era abrogat la data formulării acţiunii, implicit la data pronunţării deciziei atacate.
Pe de altă parte, textul care sancţiona nepronunţarea asupra unor probe încuviinţate şi administrate în cauză, art. 304 pct. 10 C. proc. civ., a fost, la rândul său, abrogat, astfel încât nu mai poate fi constatată nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din această perspectivă.
În acest condiţii, cum coroborarea probelor în ansamblul lor implică o interpretare/analiză a dovezilor administrate, operaţiunea inadmisibilă în faza recursului, iar situaţia de fapt reţinută de curtea de apel nu poate fi schimbată la acest moment, Înalta Curte are a analiza dacă, faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, decizia recurată este legală.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel de la care reclamantul a avut posibilitatea concretă şi efectivă să ia cunoştinţă de împrejurarea despre care acesta pretinde că l-a prejudiciat, respectiv data de 12 octombrie 2007, când s-a efectuat înscrierea în cartea funciară a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu; raportat la acest moment, acţiunea este prescrisă în condiţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr 167/1958.
Conform considerentelor deciziei din apel, recurentul nu a dovedit că vânzarea imobilului i-a fost ascunsă şi nu a justificat o întârziere în aflarea datei intabulării, în sensul că, fiind plecat din România, s-ar fi aflat într-o situaţie în care ar fi fost în imposibilitate de a se deplasa.
În plus, în calitate de acţionar al SC S.L.E.L. SRL, societate care deţinea construcţia, recurentul reclamant putea obţine oricând relaţii privind situaţia de carte funciară a acestui imobil, cu atât mai mult cu cât, reţine instanţa de apel ca situaţie de fapt, ambele părţi au avut intenţia de a vinde casa.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, considerând că data pe care trebuie să o aibă în vedere este 12 octombrie 2007, data pronunţării încheierii de intabulare, doar după efectuarea operaţiunii de completare a cărţii funciare fiind posibil ca orice persoană interesată să ia cunoştinţă de noua situaţie juridică a imobilului în litigiu.
Drept consecinţă, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 90 din data de 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2738/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5219/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
