ICCJ. Decizia nr. 2792/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2792/2013
Dosar nr. 8199/1/2012
Şedinţa publică din 22 mai 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 ianuarie 2009, reclamantele A.I. şi A.M.N.G. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia, în calitatea sa de unitate deţinătoare, la restituirea în natura a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, imobil compus din teren în suprafaţa de 2.662 mp şi construcţii în suprafaţa de 886 mp, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Ulterior, urmare a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantele au depus o precizare de acţiune în care au arătat că imobilul a cărui restituire se solicită, situat Ia adresa menţionată, este compus din teren în suprafaţă de 2.722 mp, iar construcţiile ocupă suprafaţa totală de 927 mp, corpul principal având suprafaţa construită la sol de 728 mp, compus din subsol, parter, etajul 1 parţial şi etajul 2 parţial, iar corpul secundar având suprafaţa construită la sol de 199 mp, compus din parter şi etaj.
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen legal şi în calitate de persoane îndreptăţite, cerere de restituire în natura a imobilului, notificarea a fost expediată prin intermediul executorului judecătoresc din 16 iulie 2001 şi formează obiectul Dosarului nr. 6615 al Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, nefiind soluţionată.
Reclamantele au invocat Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi au susţinut că, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente.
Cu privire la situaţia dreptului de proprietate asupra imobilului din sector 1 s-a arătat în motivarea acţiunii că, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 24 iunie 1926 la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notarială şi transcris la 24 iunie 1926 în registrul de transcripţiuni, E.L.C. a dobândit prin cumpărare de la mama sa, E.G.M., dreptul de proprietate asupra imobilului, "cu tot terenul, construcţiile şi toate îmbunătăţirile existente".
Conform procesului-verbai întocmit din 1940 la data de 22 februarie 1944 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, imobilul proprietatea E.L.C. din sectorul 1 era compus din suprafaţa de teren de 2.662 mp şi o construcţie compusă din pivniţă la subsol, parter şi un etaj.
Potrivit adresei din 14 februarie 2003 a D.I.T.L. a sectorului 1, E.L.C. a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în discuţie, inclusiv în perioada 1946-1950, D.I.T.L. Sector 1 nedeţinând nici data şi nici motivul închiderii rolului.
Reclamantele au mai susţinut că ulterior au aflat despre existenţa unui act de donaţie autentificat din 03 mai 1949, act prin care autoarea E.L.C. ar fi donat imobilul în discuţie către A.R.L.U.S. (Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu U.R.S.S.).
La mai puţin de trei ani de la încheierea actului de donaţie, A.R.L.U.S. a cedat folosinţa asupra imobilului din sectorul 1 către "Fondul Literar" al Scriitorilor din R.P.R., primind în schimb folosinţa asupra unui alt imobil din Bulevardul X, aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 12 martie 1952.
Uniunea Scriitorilor din România a continuat să posede imobilul în litigiu, iar încercarea acesteia de a-şi constitui un titlu valabil asupra imobilului a fost sortită eşecului (a se vedea în acest sens sentinţa civilă nr. 8376 din 09 septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1). După ce la 12 martie 1952, A.L.R.U.S. a cedat folosinţa imobilului în favoarea "Fondului Literar " al Scriitorilor din R.P.R., prin cererea din 25 ianuarie 1964 adresată Secţiei Gospodăriei de Partid a CC al P.M.R., aceeaşi A.R.L.U.S. a solicitat ca imobilul din sectorul 1 să treacă din proprietatea sa la Sfatul Popular.
Prin Decizia nr. 293 din 29 ianuarie 1964, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a decis "transmiterea, fără plată, pe data de 27 ianuarie 1964, în proprietatea Statului şi administrarea Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie a imobilului situat în sectorul 1 în valoare de 1.000.000 lei".
În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua, art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 21 alin. (2) din Constituţia României şi dispoziţiile art. 112 şi 224 C. proc. civ.
La data de 13 aprilie 2010, Uniunea Scriitorilor din România a depus la dosarul, cauzei cerere de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului, întemeiată pe dispoziţiile art. 49 C. proc. civ. şi pe cele ale Legii nr. 10/2001, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
în motivarea acesteia s-a arătat că actul de donaţie încheiat în 1948 a făcut obiectul Dosarului nr. 2986/1999, acţiunea în constatarea nulităţii donaţiei fiind respinsă ca neîntemeiată de către Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 488/2000. Prin Decizia nr. 192/2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, iar judecata recursului declarat de reclamanţi este suspendată.
S-a mai susţinut de către intervenientă că preluarea de către stat nu se circumscrie preluărilor abuzive, astfel că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 568 din 21 aprilie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea precizata şi a dispus restituirea în natură către reclamante a imobilului în litigiu. A respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientă Uniunea Scriitorilor din România. A fost obligat pârâtul la 2.200 lei cheltuieli de judecată către reclamante.
Prin Decizia nr. 677/ A din 29 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respim, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti şi intervenientă Uniunea Scriitorilor din România, împotriva sentinţei nr. 568 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti şi intervenientă Uniunea Scriitorilor din România.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât Municipiul Bucureşti a susţinut următoarele:
Imobilul în litigiu nu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, deoarece a fost donat de către E.C. către A.R.L.U.S., iar Municipiul Bucureşti nu are calitatea de unitate deţinătoare, în condiţiile în care imobilul a fost transferat în folosinţă gratuită către Uniunea Scriitorilor din România.
Acelaşi recurent mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 21 și 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuia să fie însoţită de acte doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi acte privind calitatea de moştenitor, iar înscrisul sub semnătură privată intitulat "act de vânzare-cumpărare" datat 10 iulie 1925 nu face dovada dreptului de proprietate, neconstituind titlu de proprietate.
Intervenienta Uniunea Scriitorilor din România a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta intervenienta arată că instanţa de apel a încălcat dreptul intervenientei la apărare şi la un proces echitabil, deoarece nu i-a acordat posibilitatea de a lua cunoştinţă de înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată şi i s-a respins cererea de înscriere în fals. în acest mod, s-a încălcat şi art. 129 C. proc. civ., care impunea ca instanţa sa se implice major, printr-un rol cu adevărat activ, efectiv şi nu formal, dispunând măsuri legale pentru cercetarea înscrisurilor aduse de reclamanţi. Pe acest considerent, recurenta intervenienta solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a beneficia de o judecată echitabilă a apelurilor promovate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenienta reia critica dezvoltată anterior, privind rolul activ aî instanţei şi dreptul la un proces echitabil. în continuare, arată că este nemulţumită în totalitate de modul în care au fost soluţionate celelalte motive de apel, precum şi de modul în care instanţa de apel a înţeles să se îndepărteze, prin decizia dată, de susţinerile sale şi să acrediteze susţinerile reclamanţilor.
Dacă instanţa de apel ar fi aprofundat analiza cauzei sub toate aspectele, ar fi putut stabili că Laseăr Catargiu, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, exact când imobilul în litigiu a fost donat Stalului Român, făcea parte din conducerea ţării, fiind un apropiat al lui G.G.D. şi că, faţa de poziţia pe care o avea, sub nicio formă nu s-ar fi putut face presiuni asupra soţiei sale, spre a dona casa M.
Aşa s-a şi ajuns la anularea irevocabilă a donaţiei pe motive nereale şi nici nu s-a ţinut seama de faptul că imobilul respectiv face parte din domeniul public al statului şi este categorisit ca monument protejat de lege.
În şedinţa publică din 22 iunie 2012, după împlinirea termenului de recurs, recurenta intervenienta a depus la dosar „precizare a motivelor de recurs şi completare a motivelor de recurs cu motive de ordine publică".
Dezvoltând motivele de recurs invocate iniţial, recurenta arată, în ceea ce priveşte pct. 8 al art. 304, că instanţa a schimbat natura juridică a notificării, prin care s-a solicitat restituirea imobilului donat prin actul de donaţie din 1948, facându-se referire la pretinsele vicii de formă ale acestuia, iar instanţa a făcut referire la actul de donaţie autentic din 1949, schimbând astfel clauzele notificării.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, se susţine, în precizarea depusă la dosar, că Decizia nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 nu soluţionează problema nulităţii sau a nevalabilităţii actului de donaţie din 1948 şi nici problema existenţei unui titlu valabil de preluare de la autorii reclamanţilor. Este nerelevant dacă preluarea imobilului de la A.R.L.U.S. în patrimoniul statului s-a făcut în mod abuziv, deoarece nu A.R.L.U.S. pretinde calitatea de persoană îndreptăţită. Dimpotrivă, prin însăşi notificarea formulată, reclamanţii arată că preluarea abuzivă s-a făcut nu în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unei persoane juridice.
Ca motive de ordine publică, se susţine incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ, în sensul că instanţele nu au avut în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 488 din 04 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor de constatare a nulităţii actului de donaţie din 1948.
De asemenea, se susţine, ca motiv de ordine publică, cel prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia se arată că instanţele au dat mai mult decât s-a cerut, în sensul că prin notificare s-a invocat preluarea abuzivă efectuată în baza actului de donaţie din 1948, în vreme ce instanţele au constatat preluarea abuzivă prin raportare la actul de donaţie din 1949 şi Decretul nr. 460/1960. Astfel instanţele au depăşit limitele învestirii, exprimate în cuprinsul notificării formulate.
De asemenea, s-a pronunţat şi cu privire la calificarea motivelor invocate ulterior de intervenienta, încadrate de acesta în prevederile art. 304 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în sensul că poate fi considerat motiv de ordine publică doar cel în cadrul căruia se invocă autoritatea de lucru judecat, nu şi motivul referitor la pronunţarea instanţei asupra unui alt act de donaţie decât cel indicat în notificare.
Prin Decizia nr. 4741 din 22 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia. I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti şi intervenienta Uniunea Scriitorilor din România,
Cu privire la recursul declarat de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Critica privind încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, încadrată de recurentă la art. 304 pct. 8 C. proc.civ., se subsumează în realitate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.civ. Se susţine, în cadrul acestei critici, că instanţa nu a permis recurentei să ia cunoştinţă de înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată şi i-a respins cererea de înscriere în fals, încălcându-i dreptul la un proces echitabil.
Verificând încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată în apel, Înalta Curte constată că apărătorului intervenientei i s-au comunicat înscrisurile depuse de reclamante la ultimul termen de judecată, iar dosarul a fost reluat la a doua strigare, tocmai pentru a se putea lua la cunoştinţă de conţinutul înscrisurilor comunicate. La reluarea dosarului, apărătorul intervenientei a pus concluzii în legătură cu înscrisul sub semnătură privată, considerându-l fals. Faţă de declaraţia expresă a reprezentantului reclamantelor, în sensul că nu mai înţelege să se folosească de acest înscris, ci de actul de vânzare-cumpărare autentificat, precum şi în raport de constatarea că întregul conţinut ai actului sub semnătură privată este reluat în actul autentic, instanţa de apel nu a dat curs cererii intervenientei de declanşare a procedurii verificării de scripte, apreciind că eventuala constatare a falsului cu privire la actul sub semnătură privată nu ar putea conduce la altă soluţie în cauză, o astfel de procedură fiind, aşadar, inutilă.
Din expunerea celor petrecute la ultimul termen de judecată în apel nu rezultă că intervenientei i s-ar fi refuzat dreptul de a lua cunoştinţă de înscrisurile depuse de partea adversa şi nici că nu i s-ar fi acordat cuvântul în combaterea acestora, aşa încât susţinerea recurentei privind încălcarea dreptului la apărare şi nesocotirea exigenţelor procesului echitabil nu poate fi primită.
Se mai susţine, de către aceeaşi recurentă, că instanţa de apel a încălcat art. 129 C. proc. civ., deoarece ar fi trebuit să dispună măsuri legale pentru cercetarea înscrisurilor aduse de reclamanţi. Or, aşa cum s-a arătat anterior, motivul care a determinat necercetarea înscrisului sub semnătura privată este acela că actul respectiv a fost înlăturat ca probă, astfel încât era inutilă cercetarea pretinsului fals.
În cererea de recurs, dezvoltând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenientă reia aceleaşi argumente expuse anterior, privind rolul activ al instanţei şi dreptul la un proces echitabil (asupra cărora instanţa de recurs nu va reveni, fiind deja analizate în cele ce preced) şi susţine că înţelege să critice în totalitate modul în care au fost soluţionate celelalte motive de apel, precum şi moduî în care instanţa de apel a înţeles să se îndepărteze, prin decizia dată, de susţinerile sale şi să acrediteze susţinerile reclamanţii or.
Această din urma afirmaţie are caracter de generalitate, fără a se concretiza într-o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fund unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat. Or, simpla afirmaţie în sensul că partea înţelege să critice în totalitate modul în care au fost soluţionate celelalte motive de apel nu îndeplineşte această exigenţă, partea nemulţumită de decizia din apel trebuind să dezvolte argumente prin care să se tindă a demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
În aceeaşi situaţie (a neîncadrării în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.) se află şi aspectele expuse de recurenta intervenientă în ultima parte a memoriului de recurs, fiind împrejurări de fapt care nu pot fi avute în vedere în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
În ceea ce priveşte completarea motivelor de recurs, Înalta Curte a constatat că, în realitate, recurenta intervenientă aduce hotărârii din apel critici cu totul diferite de cele formulate în memoriul de recurs iniţial, depus cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Astfel, completând dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa a schimbat natura juridică a notificării. Or, acest aspect nu a fost invocat în motivele de recurs iniţiale.
In mod asemănător, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează critici noi, inexistente în motivarea iniţială a recursului, invocându-se modul greşit în care s-a apreciat incidenţa Deciziei nr. 1965/ A din 06 decembrie 2006 şi că preluarea abuzivă s-a făcut nu în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unei persoane juridice.
Potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul de recurs, la care face trimitere textul citat, este cel prevăzut de art. 301 C proc. civ., respectiv, 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate.
Dacă în cazul nemotivarii recursului în termenul legal sancţiunea este, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., aceea a nulităţii cererii de recurs (cu excepţia situaţiei în care se pot invoca motive de ordine publică), în cazul în care în termenul legal s-au formulat motive de recurs, iar ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului, recurentul formulează motive suplimentare de ordine privată, diferite de cele iniţiale, sancţiunea este aceea că instanţa de recurs nu va ţine seama de ele (în caz contrar ajungându-se la eludarea caracterului imperativ al termenului de motivare a recursului).
În raport de aceste considerente, Înalta Curte nu a examinat criticile de nelegalitate, care nu pot fi catalogate ca motive de ordine publică, formulate şi depuse la dosar de recurenta intervenientă după împlinirea termenului de recurs.
În ceea ce priveşte motivul de ordine publică în susţinerea căruia se invocă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 488 din 04 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti (încadrat greşit de recurenta intervenientă. în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în realitate încălcarea autorităţii de lucru judecat fiind o problemă de drept material, încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), Înalta Curte a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civil, respectiv tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, litigiul soluţionat prin această sentinţă având un obiect diferit de cel al prezentei cauze (constatarea nulităţii actului de donaţie din 1948).
Înalta Curte a reţinut că reprezintă motiv de ordine publică, susceptibil de a fi invocat şi după împlinirea termenului de motivare a recursului, exclusiv excepţia autorităţii de lucru judecat, care presupune verificarea condiţiilor cerute de art. 1201 C. civil. Alte argumente care s-ar putea deduce din faptul neanuiării actului de donaţie sub semnătură privată din 1948 nu intră în sfera motivelor de ordine publică, aşa încât ele ar fi trebuit invocate în termenul legal de motivare a recursului.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea acestuia se susţine acelaşi aspect invocat şi în completarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.s respectiv, că prin notificare s-a invocat preluarea abuzivă efectuată în baza actului de donaţie din 1948, în vreme ce instanţele au constatat preluarea abuzivă prin raportare la actul de donaţie din 1949 şi Decretul nr. 460/1960. Indiferent de modalitatea de încadrare, această critică nu este de ordine publică, neputând fi invocată în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc.civ. de instanţă din oficiu sau de partea interesată după împlinirea termenului de motivare a recursului.
La data de 21 decembrie 2012, Uniunea Scriitorilor din România a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 4741 din 22 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocând în drept dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut următoarele:
În faza recursului, la termenul din data de 22 iunie 2012, Uniunea Scriitorilor din România a depus o cerere intitulată „Precizare a motivelor de recurs şi completare a motivelor de recurs cu motive de ordine publică", prin care a înţeles să detalieze motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 si pct. 9 C. proc. civ., aşa cum au fost formulate în declaraţia de recurs şi să invoce motive de ordine publică, întemeiate pe art. 304 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi în principal casarea hotărârii recurate, admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar în subsidiar modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbării hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Hotărârea pronunţată este rezultatul unei greşeli materiale, respectiv a faptuiui că instanţa de recurs nu a observat că prin recursul declarat se arată că "persoanele considerat a fi îndreptăţite să promoveze cererea de revendicare nu s-au conformat dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de a produce, odată cu notificarea, şi dovezile necesare, prin care să facă dovada calităţii şi drepturilor pe care le-ar avea asupra imobilului revendicat" şi că "L.C., în perioada de după cel de-al doilea război mondial, exact în perioada când imobilul în litigiu a fost donat Statului Român făcea parte din conducerea ţării, fiind un apropiat al lui G.G.D. şi că, faţă de poziţia pe care o avea, sub nicio formă nu ar fi putut face presiuni asupra familiei sale" şi că aceste două argumente - invocate în cererea iniţială de recurs au fost numai dezvoltate prin documentul depus la termenul din data de 22 iunie 2012.
Astfel, prin precizările la recurs s-a arătat, în dezvoltarea primului argument, că prin notificarea formulată, "persoanele îndreptăţite" arată că "acest imobil a tbst <donat> de E.C. Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu U.R.S.S. conform actului de donaţie din 1948" deşi niciunde în notificarea nesoluţionată de pârâtă nu s-a făcut referire ia actul de donaţie autentificat în anul 1949 iar referitor la cei de-al doilea argument a susţinut că instanţele inferioare au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale, analizând caracterul abuziv al preluării imobilului exclusiv prin raportare la hotărârea irevocabilă pronunţată într-un litigiu anterior, care nu avea legătură cu aspectele care formau obiectul prezentei cauze {actul de donaţie din anul 1948 şi adresa din 25 ianuarie 1964 a A.R.L.U.S. şi Decizia nr. 293 din 29 ianuarie 3964, prin care s-a dispus transmiterea imobilului fără plată dîn proprietatea A.R.L.U.S. în proprietatea statului), precizare care reprezintă, în mod evident, o dezvoltare a motivului de recurs privind faptul că reclamanţii nu au pierdut proprietatea imobilului urmare a unor presiuni exercitate cu scopul de a dona statului imobilul, de vreme ce presiunile respective vizează anul 1948-1949, iar imobilul a trecut în proprietatea statului ulterior.
Neobservând argumentul invocat în recursul declarat iniţial, instanţa de recurs a apreciat că acestea reprezintă „critici noi, inexistente în motivarea iniţială a recursului", ceea ce reprezintă o eroare materială, în sensul art. 318 C. proc. civ.
Contestatoarea a precizat că nu poate fi vorba despre o eroare de judecată, deoarece este de acord cu motivele instanţei de recurs în sensul că dacă „ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului recurentul formulează motive suplimentare de ordine privată, diferite de cele iniţiale, sancţiunea este aceea că instanţa nu va ţine seama de ele".
Problema hotărârii constă în faptul că instanţa a concluzionat eronat că ar fi vorba despre critici noi, neinvocate anterior, ca efect al erorii de a nu observa fraza referitoare la faptul că nu puteau fi tăcute presiuni asupra autorilor reclamantelor, faţă de poziţia ocupată de L.C. în chiar conducerea persoanei juridice ce a dobândit proprietatea imobilului.
Pentru motivele expuse, contestatoarea a solicitat să se constate că instanţa de recurs nu a observat două dintre frazele incluse în recursul declarat iniţial, care au fost numai dezvoltate în documentul depus la data de 22 iunie 2012, nefiind completate cu critici noi aduse hotărârii recurate.
Contestatoarea a susţinut, în acest sens, că dezvoltarea motivelor de recurs se încadrează în motivele întemeiate pe art. 304 pot. 8 şi pct. 9 invocate explicit în recursul declarat iniţial şi argumentate prin cele două fraze dezvoltate ulterior.
Acest lucru reprezintă o eroare materială, deoarece conduce la stabilirea unei situaţii necorespunzătoare realităţii, care a condus ulterior la soluţia neluării în seamă a dezvoltărilor motivelor de recurs. A reiterat că sancţiunea aplicată situaţiei faptice stabilite este corectă, ceea ce conduce Ia concluzia că nu poate fi vorba despre o eroare de judecată, problema hotărârii constând în greşita evaluare a situaţiei faptice, în sensul că dezvoltarea motivelor de recurs ar reprezenta critici noi aduse hotărârii recurate, cu motivarea că acestea nu ar ti fost invocate în recursul declarat iniţial.
Contestaţia în anulare este nefondată pentru considerentele care succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestatoare ca temei de drept - contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea data recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În jurisprudenţă au fost considerate greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. teza I respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului ca neiimbrat sau ca declarat de un mandatar tară calitate.
Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie sa fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar ft neobservarea faptului că Ia dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poşta, înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, respectiv greşeli cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.
Totodată, arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", textul art. 318 teza II C. proc. civ. are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi ia motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţate de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca" rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie unele motive de nelegaîitate a hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii" unora dintre motivele de recurs.
Astfel, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că, prin criticile formulate, conîestatoarea nu vizează o greşeală materială în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat susţine, deoarece tinde să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea aspectelor pricinii şi relevă - în măsura în care s-ar accepta că susţinerile contestatoarei sunt corecte -adevărate greşeli de judecată, respectiv greşita calificare în motive noi de recurs, formulate după împlinirea termenului de recurs, a unor precizări care nu reprezentau decât dezvoltarea unor argumente inserate deja în cererea de recurs, care însă, potrivit susţinerilor contestatoarei, n-ar fi fost observate de instanţa de recurs.
Or, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.
Aşa cum reiese din redarea considerentelor deciziei atacate cu contestaţia în anulare, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, în cauză nefiînd incidente nici dispoziţiile art 318 teza II C. proc. civ., text de lege care reglementează ipoteza în care instanţa a omis, din greşeală, să examineze vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. invocat de parte, iar nu argumentele subsumate respectivului motiv de recurs, instanţa neavând obligaţia de a răspunde detaliat fiecărui argument, printr-o examinare exhaustivă ci de a analiza motivele de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, aşa cum, de altfel, a procedat în speţă.
Cum criticile formulate de contestatoare nu se circumscriu motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ. care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de Lege, faţă de temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Uniunea Scriitorilor din România împotriva Deciziei nr. 4741 din 22 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica, astăzi 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2791/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3133/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
