ICCJ. Decizia nr. 2791/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2791/2013
Dosar nr. 5025/1/2012
Şedinţa publică din 22 mai 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. 4954/83 din 8 decembrie 2009, reclamanţii M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. şi B.L.L. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării penale a antecesorului lor, M.M., prin sentinţa penală nr. 535 din 27 iulie 1950 a Tribunalului Militar Cluj, menţinută prin Decizia nr. 3335 din 25 noiembrie 1950 pronunţată în recurs de Curtea Militară de Casare şi Justiţie, precum şi obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 147.696 lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea pensiei actualizate de care a fost privat antecesorul reclamanţilor în perioada 1 mai 1951-1 septembrie 1965 şi contravaloarea actualizată a amenzii corecţionale la care a fost obligat acesta prin hotărârile judecătoreşti menţionate, cât şi la plata sumei de 210.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi.
Prin sentinţa nr. 341/ D din 26 martie 2010, Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat că antecesorul reclamanţilor, M.M., decedat la 2 ianuarie 1974, a suferit o condamnare cu caracter politic şi a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 210.000 lei daune morale şi suma de 77.348 lei daune materiale, respingând restul pretenţiilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Prin Decizia nr. 180/ A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul formulat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare să plătească reclamanţilor suma de 147.699 lei despăgubiri civile - daune materiale, în loc de 77.348 lei, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare a declarat, în termen legal, recurs.
Înalta Curte de Casaţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 4787 din 25 iunie 2012, a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi.
A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare împotriva Deciziei nr. 180/ A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care a modificat-o în sensul că:
A admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinţei nr. 341/ D din 26 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capetele de cerere referitoare la plata daunelor morale şi materiale.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins apelul formulat de reclamanţi
Analizând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, reţinând că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, Înalta Curte a reţinut că problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, problemă dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă însă, nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu se mai regăseşte în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia interna a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
S-a reţinut că susţinerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt fondate şi atrag incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte a mai reţinut că, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 998 C. civ. pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998-999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. 1 C. proc. civ.
Referitor la acordarea de daune materiale, instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa penală nr. 535/1950 a Tribunalului Militar Cluj, rămasă definitivă în urma respingerii recursului declarat de inculpat prin Decizia nr. 3335 din 23 noiembrie 1950 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, antecesorul reclamanţilor, inculpatul M.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, 4.000 lei amendă corecţională, 2 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev.de art. 209 pct. IV C. pen. combinat cu Decretul nr. 212/1948 prin schimbarea de calificare conf. art. 292 C.J.M. din crima de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pct. 1 C. pen., precum şi la pedeapsa de 3 ani închisoare corecţională şi 10.000 lei amendă corecţională pentru delictul de deţinere de arme şi muniţie militară, p.p. de art. 14 lit. a) şi art. 12 lit. b) din Decretul nr. 163/1950, dispunându-se executarea pedepsei de 4 ani închisoare corecţională (fila 115 fond).
Prin Decizia nr. 57/1973 Tribunalul Suprem, secţia penală - Completul Militar, a admis recursul extraordinar promovat de procurorul general, a casat hotărârile arătate şi a pronunţat achitarea inculpatului de acuzări (filele 26-30 fond).
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Potrivit normei citate, reparaţia se acordă în considerarea bunurilor confiscate prin aplicarea sau ca efect al hotărârii de condamnare, respectiv măsurii administrative, sub condiţia de a nu fi fost restituite ori de a nu se fi primit despăgubiri prin echivalent în condiţiile legilor speciale.
În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută şi condiţia ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia.
Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.
Aşa fiind, sumele de bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul reclamanţilor a fost lipsit în perioada 1951-1965, cât şi contravaloarea amenzilor şi cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare nu se circumscriu acestor exigenţe.
Este cert că prin Legea nr. 221/2009 s-a intenţionat repararea prejudiciilor cauzate prin confiscarea averii aplicată odată cu condamnările cu caracter politic ori măsurile administrative.
Pentru acordarea unei astfel de reparaţii însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor şi condiţiilor dezdăunării.
Or, acesta a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude orice alte pierderi, de orice natură, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.
Înalta Curte a reţinut, pentru considerentele menţionate, că hotărârea instanţei de apel, prin care s-a menţinut soluţia dată de tribunal de admitere a cererii reclamanţilor privind acordarea de daune materiale - schimbarea dispusă în apel vizând numai cuantumul acestora -, este nelegală, faţă de lipsa de temei a solicitării astfel cum a fost motivată de reclamanţi.
Înalta Curte a mai reţinut că criticile recurentului-pârât privind cuantumul daunelor, devin inutil de analizat în condiţiile în care se reţine că nu există temei legal pentru acordarea în cauză de daune morale şi materiale.
La data de 12 iulie 2012, M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. şi B.L.L. au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 4787 din 25 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În motivarea acestei căi de atac, contestatorii au susţinut următoarele:
Instanţa de recurs, prin decizia sa, a făcut o analiză a speţei prin prisma aplicării dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, problemă de drept clarificată, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 prin care se stabileşte, cu caracter general şi obligatoriu, faptul că decizia Curţii Constituţionale menţionată produce efecte juridice şi asupra proceselor aflate în curs de soluţionare la data publicării acesteia în M. Of.
Prin prisma acestor decizii, instanţa de recurs a constatat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece s-a bazat pe un text de lege declarat neconstituţional şi, admiţând recursul şi modificând sentinţa recurată, a înlăturat atât acordarea daunelor morale, cât şi a celor materiale.
Aprecierea Înaltei Curții de Casație și Justiție, conform căreia dreptul la pensie şi sumele de bani cu care au fost achitate amenzile şi cheltuielile de judecată nu se aflau în patrimoniul defunctului este eronată, având în vedere că defunctul încasa pensie de militar în rezervă la data la care a fost emisă decizia de încetare a acestui drept, iar amenzile şi cheltuielile nu puteau fi achitate decât în măsura în care la acea dată existau aceste sume în patrimoniul defunctului.
Contestatorii au susţinut că dreptul la pensie a antecesorului lor se circumscrie perfect noţiunii de "bun confiscat" întrucât vizează un drept patrimonial a cărui existenţă era certă la acel moment şi că greşit instanţa de recurs a considerat că acordarea daunelor materiale nu se justifică raportat la faptul că sumele de bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul lor a fost lipsit în perioada 1951-1965 cât şi contravaloarea amenzilor şi cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare nu se circumscriu exigenţelor legii.
Pornind de la definiţia patrimoniului unui individ, care reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept, drepturile care au fost retrase în mod abuziv şi nelegal, continuă să subziste în patrimoniul defunctului ca urmare a hotărârilor de achitare şi reabilitate ulterioare, în sfera drepturilor patrimoniale ale unei persoane intrând totodată şi drepturile de creanţă.
Contestatorii au susţinut că este nelegală interpretarea dată de instanţa de recurs prevederilor Legii nr. 221/2009 şi înlăturarea acordării daunelor materiale, astfel cum a fost motivată prin hotărârea a cărei anulare parţială au solicitat-o.
În drept, contestatorii au invocat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. - invocate de contestatori ca temei de drept -, contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În jurisprudență au fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. respingerea grețită a unui recurs ca tardiv, anularea grașită a recursului ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar făfără calitate.
Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara.
Totodată, arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „ a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”, textul art. 318 teza II C. proc. civ. are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţate de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs.
Astfel, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.
În speţă, criticile formulate de contestatori nu relevă nici faptul că instanţa de recurs ar fi săvârşit vreo greşeală materială în sensul prevederilor art. 318 C. proc. civ. şi nici faptul că aceasta ar fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate prin cererea de recurs.
Contestatorii, susţinând în esenţă că este nelegală interpretarea dată de instanţa de recurs prevederilor Legii nr. 221/2009, că eronat s-a constatat incidenţa în speţă a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi a Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii şi că greşit s-a dispus în sensul de a nu le fi acordate daune materiale, în fapt îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de recurs a judecat recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel care le era favorabilă, criticile astfel formulate vizând fondul cauzei.
Asemenea critici însă nu pot fi supuse examinării în calea de atac a contestaţiei în anulare întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute şi care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de lege.
Având în vedere temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare împotriva Deciziei nr. 4787 din 25 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de contestatorii M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. şi B.L.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2747/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2792/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
