ICCJ. Decizia nr. 3133/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3133/2013
Dosar nr. 328/1/2013
Şedinţa publică din 5 iunie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1175/ PI din 20 aprilie 2012, Tribunalul Timiş a admis demersul judiciar iniţiat de către reclamanţii-notificaţi H.U.U. şi G.U.U. (ns. H.), în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara şi a dispus restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 şi 9 identificate topografic cu nr. X în CF Timişoara şi, toate, aflate în compunerea imobilului identificat topografic cu nr. x în CF Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că prin acţiunea înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanţii H.U.U. şi G.U.U. (născută H.) au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara şi au solicitat obligarea acestora de a emite dispoziţia ca răspuns la notificările nr. 113, nr. 114, nr. 117 şi nr. 118 din 02 iulie 2001, prin care să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 şi să li se restituie în natură apartamentele nr. 1, 2, 6 şi 9 din Timişoara, str. Giurgiu, înscrise în CF Timişoara şi în CF Timişoara, nr. top x.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură a acestor apartamente, care în mod abuziv au fost preluate fără plată de la părinţii lor în baza Decretului nr. 223/1974.
Au mai arătat că, deşi notificările au fost formulate încă din anul 2001, se tergiversează în mod nejustificat emiterea dispoziţiilor de restituire în natură a imobilelor.
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 18 ianuarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 7247/30/2007, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţii H.U.U. şi G.U.U. împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că temporizarea procedurii nejurisdicţionale rezultă din chiar conduita reclamanţilor, care nu au depus la dosarele administrative actele doveditoare ale vocaţiei lor la beneficiile Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, pentru procurarea acestor acte doveditoare au promovat o altă acţiune în justiţie. În această situaţie, s-a considerat că nu se poate reţine un refuz în sarcina pârâţilor în privinţa soluţionării notificărilor şi nici nu pot fi obligaţi la îndeplinirea obligaţiei legale de a face.
Prin decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 7247/30/2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţii H.U.U. şi G.U.U., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului Timiş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere în primul rând decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în aplicarea dispoziţiilor articolului nr. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabileşte că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România a devenit parte.
Curtea a constatat că în prezentul litigiu tribunalul avea datoria să soluţioneze acţiunea reclamanţilor pe fond şi să statueze asupra cererii de retrocedare în natură în mod direct, în raport cu capetele de cerere cu care a fost investită de către reclamanţi şi să administreze toate probele necesare în acest sens.
După rejudecare, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 2388 din 27 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 7274.1/30/2009, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii H.U.U. şi G.U.U. împotriva pârâţilor Primăria Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara şi a obligat pârâţii să răspundă notificărilor reclamanţilor prin dispoziţie motivată.
Prima instanţă a reţinut că, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Neîndeplinirea acestei obligaţii legale echivalează cu un refuz, reclamanţii fiind prin urmare îndrituiţi să obţină concursul justiţiei, a reţinut prima instanţă. A reţinut însă şi că instanţa nu poate impune autorităţii notificate şi soluţia administrativă, pentru că ar săvârşi un abuz de putere, putând doar s-o oblige să răspundă conform legii, prin dispoziţie motivată, notificărilor reclamanţilor.
Prin decizia civila nr. 346 din 13 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosar nr. 7247.1/30/2007, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii H.U.U. şi G.U.U., şi de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 2388 din 27 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 7247.1/30/2007. A fost desfiinţată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel, curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă nu a soluţionat acţiunea reclamanţilor pe fond, cu atât mai mult cu cât în primul ciclu procesual în cauză instanţa de apel a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la prima instanţă. Decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara nu a fost atacată cu recurs, devenind astfel irevocabilă şi obligatorie pentru prima instanţă Prin această hotărâre, instanţa de control judiciar a trimis cauza spre rejudecare, stabilind că „tribunalul avea datoria să soluţioneze acţiunea reclamanţilor pe fond şi să statueze asupra cererii de retrocedare în natură în mod direct, în raport cu capetele de cerere cu care a fost investită de către reclamanţi şi să administreze toate probele necesare în acest sens”.
Instanţa este obligată sub acest aspect şi din perspectiva deciziei nr. XX/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa supremă a stabilit că în materia Legii nr. 10/2001 instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii notificate de a răspunde la notificare. Prin urmare, nu poate fi considerat un abuz de putere din partea instanţei soluţionarea directă a notificării în acest caz, aşa cum a reţinut prima instanţă. În consecinţă, în cauză s-a impus admiterea apelului reclamanţilor, desfiinţarea sentinţei şi rejudecarea, iar prima instanţă va analiza pe fond acţiunea reclamanţilor aşa cum a fost formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, cât şi la cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului. Pentru a se realiza o judecată unitară, fără a mai analiza detaliat motivele de apel a pârâţilor, instanţa a admis şi apelul acestora, prima instanţă urmând să aibă în vedere şi să analizeze şi apărările acestora, aceleaşi în cursul procesului.
La Tribunalul Timiş cauza a fost înregistrată sub nr. 7247.1/30/2007.
Examinând actele şi lucrările dosarului, cu observarea dispoziţiilor deciziei de casare (obligatorii pentru judecătorul fondului în condiţiile de exigenţă ale art. 315 C. proc. civ.) ce a fixat limitele noii judecăţi, tribunalul a reţinut că reclamanţii - notificanţi H.U.U. şi G.U.U. (ns. H.), prevalându-se de dispoziţiile legii speciale cu nr. 10/2011, pe calea notificărilor nr. 113, nr. 114, nr. 117 şi nr. 118 din 02 iulie 2001, remise pârâtului primarul aceluiaşi municipiu Timişoara au solicitat restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 şi 9 identificate topografic cu nr. X în CF Timişoara şi, toate, aflate în compunerea imobilului identificat topografic cu nr. x în CF Timişoara, de care au fost spoliaţi proprietarii tabulari H.H.U. şi H.C. în condiţiile Decretului cu nr. 223/1974.
Or, aşa stând lucrurile, cum actele doveditoare aflate in compunerea dosarului alcătuit in contextul procedurii administrative nejurisdicţionale se verifica a avea aptitudinea de a proba, îndeajuns de credibil, în condiţiile de exigenţă ale art. 23-24 din lege, precum şi a normelor interpretative a acestor texte legale, vocaţia petiţionarilor de a accede la beneficiul Legea nr. 10/2001 (in calitate de moştenitori legali ai foştilor proprietari tabulari H.I.U. şi H.C., aşa cum o confirmă certificatul de calitate de moştenitor eliberat de B.N.P. - Sânnicolau mare la data de 10 septembrie 2002 sub nr. 544, încheiere cu nr. 7888 din 13 august 2003 eliberat de acelaşi birou notarial, coroborat cu declaraţiile autentice extrajudiciar, cu decizia nr. 435 din 23 martie 1976, în care autorul tabular apare cu numele de H.I., cu actele de stare civilă atât ale foştilor proprietari tabulari cât şi ale petiţionarilor, precum şi cu cartea funciară) pentru retrocedarea coproprietăţii imobiliare de care, ai lor autori direct au fost spoliaţi, în intervalul temporal conturat legislativ de art. 1 apartenent legii reparatorii speciale in discuţie, in condiţiile alin (1) apartenent art. 2 din Decretul nr. 223/1974.
Context în care, respectând cu rigoare noul ambient legislativ, în baza dispoziţiilor alin (3) apartenent art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a dat eficienţă demersului judiciar în modalitatea sugerată de petiţionarii - notificanţi care, de altfel, se observă a fi şi soluţia îngăduită şi impusă de exigenţele noii ambianţe legislative, raportat la situaţia juridică actuală a proprietăţii imobiliare spre a cărei restituire se tinde, aşa cum rezultă din actele aflate în compunerea dosarului administrativ.
Şi aceasta, pentru că Legea nr. 10/2001 (chemată ca lege confirmativă de drepturi, cu evidenta vocaţie reparatorie şi aplicaţie generală în materia reparării injustiţiilor şi abuzurilor puterii totalitare, instalată la 06 martie 1945, să redea forţa juridică anterioara dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri administrative nejurisdicţionale sui generis, aceea de retrocedare către foştii proprietari, a proprietăţilor imobiliare de care au fost deposedaţi abuziv, cu sau fără titlu valabil, în folosul statului, în intervalul temporal, 6 martie 1945-22 decembrie 1989), consacră legislativ, prin ale sale art. 1, 7 si 9 principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor subsumate sferei sale de incidenţă. Aşa cum, de altfel, îndeajuns de tranşant şi clarificator o face si legiuitorul guvernamental prin Capitolul I apartenent noilor Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001- aprobate pe durata derulării activităţii jurisdicţionale pendinte, cu H.G. nr. 250 din 07 martie 2007, denumit principiile de soluţionare a notificărilor” care (zicând că „în procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite, instituţiile şi persoanele implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea principiului prevalenţei restituirii în natură, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 şi 9 din lege, a imobilelor pentru care s-au depus notificări”), prin termenii folosiţi, inculca ideea că scopul declarat al Legii nr. 10/2001, a fost acela de a da eficienţă legislativă maximă principiului general de drept al reparării în natură a prejudiciilor cauzate prin spoliere.
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul a admis demersul judiciar iniţiat de către reclamanţii-notificaţi H.U.U. şi G.U.U. (ns. H.) în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Timişoara şi primarul aceluiaşi municipiu Timişoara şi, în temeiul normelor legale supra anunţate, a dispus restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 şi 9 identificate topografic cu nr. X în CF Timişoara şi, toate, aflate în compunerea imobilului identificat topografic cu nr. x în CF Timişoara.
Prin decizia nr. 192 din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, reţinând următoarele:
Primul motiv de apel referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către tribunal prin restituirea apartamentelor 1, 2, 6 şi 9 din imobilul în litigiu nu este întemeiat.
Astfel, prin Decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011, pronunţată în recurs în prezentul litigiu de ÎCCJ s-a statuat că „Decizia nr. XX/2007, pronunţată în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. în forma în vigoare la data pronunţării deciziei, este incidentă în speţă, după cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual pe care l-a parcurs acest litigiu, respectiv prin Decizia nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5541 din 14 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâţi împotriva hotărârii instanţei de apel.
Ca urmare, în soluţionarea prezentului recurs, nu se mai poate supune dezbaterii aplicabilitatea deciziei în interesul legii enunţate mai sus, deoarece, în caz contrar s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile.
În consecinţă, decizia respectivă este aplicabilă în speţă, astfel cum s-a considerat în mod corect şi de către curtea de apel, astfel încât, faţă de soluţia primei instanţe, care nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor prezentate în notificări, decizia de admitere a apelurilor, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, în scopul de a verifica cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului în litigiu, este legală.
Referitor la susţinerile privind legalitatea suspendării procedurii administrative, de către unitatea deţinătoare, până la soluţionarea irevocabilă a unui alt litigiu, respectiv cel înregistrat sub nr. de Dosar 10061/30/2005, şi acest aspect a fost dezbătut de instanţele anterioare, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că o asemenea suspendare este nelegală fără acordul reclamanţilor şi în condiţiile în care aceste părţi au menţionat că apreciază ca fiind complet dosarul întocmit ca urmare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001”.
Prin Decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai sus citată, a fost respins recursul declarat de pârâţi împotriva Deciziei civile nr. 346 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara care, la rândul ei, în soluţionarea apelului, a stabilit că „nu poate fi considerat un abuz de putere din partea instanţei soluţionarea directă a notificării în acest caz”, urmând ca prima instanţă „să analizeze pe fond acţiunea reclamanţilor aşa cum a fost formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii 10/2001, cât şi la cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului”.
Aşadar, având în vedere dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza finală şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., este evident că tribunalul ca primă instanţă de soluţionare a pricinii era obligat să se conformeze dispoziţiilor instanţei de apel confirmate de instanţa de recurs, să aplice Decizia nr. XX/2007, pronunţată în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite şi să se pronunţe direct asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanţi.
Nici cel de-al doilea motiv de apel privitor la faptul că preluarea imobilului de către stat prin Decretul nr. 223/1974 nu ar fi abuzivă, nu a fost primit.
Astfel, cu privire la Decretul nr. 223/1974, dispoziţiile art. 1.4 lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd că urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat, iar în ipoteza în care locuinţa respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terţă persoană, se va dispune restituirea în natură, cu obligaţia respectării drepturilor chiriaşilor prevăzute de lege şi, după caz, cu obligaţia rambursării de către persoana îndreptăţită a despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G. nr. 184/2002.
Pentru motivele mai sus arătate, curtea a reţinut că sentinţa tribunalului este legală şi temeinică, iar apelul formulat în cauză este nefondat şi în baza art. 296 C. proc. civ. l-a respins ca atare.
Împotriva menţionatei hotărâri, au declarat recurs pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., au susţinut următoarele:
- hotărârea instanţei de apel se întemeiază pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente cauzei, soluţia instanţei de restituire a apartamentelor din imobil fiind nelegală, întrucât apartamentul nr. 2 a fost vândut numitei B.L. De asemenea, potrivit verificărilor efectuate de compartimentul de specialitate, apartamentul nr. 1 din acelaşi imobil este în fapt un spaţiu comercial SAD, neavând destinaţie de apartament-locuinţă.
În acest fel instanţa nu a ţinut seama de art. 13 şi 15 din Legea nr. 10/2001 privind protecţia drepturilor chiriaşilor, motiv pentru care au solicitat completarea dispozitivului sentinţei tribunalului.
În componenţa imobilelor înstrăinate intră şi terenul aferent acestora, care însă nu poate fi dobândit în proprietate de cetăţenii străini, care, în ipoteza restituirii construcţiilor au, cel mult, un drept de folosinţă specială asupra terenului aferent, motiv pentru care au solicitat, în principal, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul restituirii în natură doar a construcţiilor libere şi neînstrăinate, precum şi a instituirii unui drept special de folosinţă asupra terenului aferent.
Întrucât notificatorii nu s-au conformat exigenţelor art. 44.1 din H.G. nr. 250/2007, în sensul nedepunerii declaraţiei din care să rezulte dacă deţin sau nu o locuinţă din fondul locativ de stat, în mod corect Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a suspendat procedura de soluţionare a notificărilor privitoare la imobilul în litigiu.
În mod greşit s-a dispus restituirea în natură a bunurilor, deşi instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de obligare la emiterea dispoziţiei motivate.
În cauză nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al entităţii notificate de a răspunde la notificare, atâta timp cât reclamanţii nu au depus actele doveditoare, solicitate de comisie, temporizând astfel, prin conduita lor, procedura administrativă.
Prima instanţă şi-a depăşit astfel atribuţiile puterii judecătoreşti, săvârşind un abuz de putere, prin faptul că nu a dat eficienţă unei proceduri administrative, prevăzute de lege, având posibilitatea să oblige unitatea deţinătoare să pronunţe soluţia prevăzută de lege.
Cât priveşte nevalabilitatea titlului statului, după indicarea conţinutului art. 1 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, au arătat că preluarea bunului s-a făcut cu respectarea întocmai a Decretului nr. 223/1974, actul de preluare al bunului litigios, astfel încât greşit s-a reţinut că bunul notificat a fost preluat abuziv, dispunându-se restituirea sa.
Au solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârilor, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Recursul nu este fondat.
Prioritar, se constată că criticile privind pretinsa înstrăinare a unora dintre părţile imobilului în litigiu, respectiv cele privind imposibilitatea dobândirii de către reclamanţi a unui drept de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor înstrăinate, justificat de împrejurarea că reclamanţii nu ar fi cetăţeni romani, ca şi cele privind nedepunerea declaraţiei la care face trimitere dispoziţiile art. 44.1 din H.G. nr. 250/2007, nu au fost invocate şi în apel, motiv pentru care acestea se vădesc a fi fost formulate omisso medio, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării acestora direct in calea de atac dedusă judecaţii.
Criticile privind greşita restituire în natură a bunului litigios, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti ori cele privind valabilitatea titlului statului asupra bunului solicitat în prezenta procedura, se vădesc a nu fi fondate.
Irevocabil, prin decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011, pronunţată în primul ciclu judiciar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a decis, astfel cum corect a reţinut curtea de apel, că în cauză prima instanţă urmează să analizeze în fond atât cererea de restituire în natură a imobilului, cât şi a îndreptăţirii reclamanţilor să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, dispoziţii obligatorii în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi care au trasat limitele rejudecării, întocmai respectate de judecătorii fondului.
Totodată, prin aceeaşi decizie s-a statuat că „nu poate fi considerat un abuz de putere din partea instanţei soluţionarea directă a notificării în acest caz”, dispoziţie ce a căpătat autoritate de lucru judecat şi care se impune instanţelor ulterior învestite cu judecarea pricinii.
Corect a reţinut instanţa de apel că actul de preluare al bunului litigios, Decretul nr. 223/1974, constituie, astfel cum prescriu dispoziţiile art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, o preluare abuzivă în accepţiunea legii speciale, ceea ce face să fie atrasă incidenţa acestei legi raportului juridic litigios, cum legal au procedat instanţele fondului.
Ca urmare, faţă de cele ce preced şi constatând că în cauză nu este dat niciunul dintre cazurile de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune respingerea recursului dedus judecaţii ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 192 din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2792/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 318/2013. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
