ICCJ. Decizia nr. 2793/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2793/2013
Dosar nr. 7983/1/2012
Şedinţa publică din 22 mai 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2006, reclamanţii P.Y. (I.) şi R.F. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploieşti solicitând să se constate că statul deţine fără titlu valabil imobilul situat în municipiul Ploieşti, str. G.G.C., judeţul Prahova, în prezent str. G.G.C. şi pe cale de consecinţă, pârâtul să fie obligat să le lase acest imobil în deplină proprietate şi posesie, invocând incidenţa prevederilor art. 480 - 481 C. civ.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că imobilul situat la adresa menţionată a fost proprietatea autoarei lor M.O. şi că acesta a fost preluat în mod abuziv de stat în anul 1967, după ce autorii săi R.S. (fostă O.) şi S.R. au părăsit România şi s-au stabilit în Israel.
Prin sentinţa nr. 6731 din 21 septembrie 2006, Judecătoria Ploieşti a respins cererea ca inadmisibilă.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, după data de 14 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele ce se pretind îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate de stat în perioada de referinţă a acestei legi de reparaţie nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
Prin decizia civilă nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecate aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut, în interpretarea prevederilor art. 47 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 şi a principiul electa una via, că nu poate fi reţinută excepţia inadmisibilităţi acţiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, a imobilelor care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 481 din 8 mai 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, pentru aceleaşi considerente reţinute de tribunal.
Prin sentinţa nr. 1249 din 4 februarie 2010, Judecătoria Ploieşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Prahova, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate.
Prin sentinţa nr. 789 din 15 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis cererea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în municipiul Ploieşti, str. G.G.C., judeţul Prahova, în prezent str. G.C. şi a obligat pe pârâtul Municipiul Ploieşti să predea imobilul reclamanţilor P.Y. (I.) şi R.F., în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În fapt, instanţa a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploieşti, emisă în aplicarea prevederilor art. 1 lit. d) din decretul nr. 111/1951, ca bun abandonat mai mult de un an de către proprietar, decret care a fost abrogat prin O.G. nr. 128 din 29 septembrie 1998.
Instanţa a reţinut că prevederile decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi erau neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art. 8 din Constituţia din 1948, motiv pentru care statul nu poate invoca dobândirea valabilă a dreptului de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.
În motivarea apelului, pârâtul a învederat că prima instanţă, fiind învestită cu judecata unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, avea a verifica valabilitatea titlului de proprietate invocat de reclamanţi, titlu care însă nu a fost depus în proces.
Pârâtul a susţinut, totodată, că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu, compus din suprafaţa de 450 mp teren şi construcţii, anume sentinţa civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploieşti, este un titlu valabil, caz în care, în mod greşit prima instanţă a primit cererea în revendicare dedusă judecăţii.
În fine, pârâtul a învederat şi faptul prima instanţă nu a individualizat în concret, din punct de vedere al întinderii şi compunerii sale, imobilul pentru care a dispus retrocedarea către reclamanţi.
Prin decizia nr. 7 din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că este irelevant faptul că reclamanţii nu au depus la dosar titlul de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu, întrucât, fiind învestite cu judecata unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, instanţele sunt abilitate să analizeze fondul pretenţiilor şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În atare condiţii, instanţa de apel a reţinut, în aplicarea art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg şi alte acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive de către stat.
Or, reţine instanţa, reclamanţii, prin menţiunile procesului-verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor, matricola nr. Q1. (impozitul pe clădiri) şi ale sentinţei nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploieşti, au făcut dovada dreptul de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu.
Cât priveşte titlul statului, instanţa de apel a reţinut că acesta nu este valabil, motivat de faptul că decretul nr. 111/1951 era un act normativ neconstituţional în raport de prevederile art. 35 din Constituţia din 1965, acest fapt fundamentând şi reglementarea prevăzută de art. 2 lit. e) ale Legii nr. 10/2001, potrivit căreia preluările efectuate de stat în baza acestui decret sunt prezumate a fi abuzive.
Referitor la ultimul motiv de apel, relativ la omisiunea identificării imobilului în litigiu din punct de vedere al suprafeţei şi compunerii sale, instanţa a apreciat că nu poate fi primit cât timp imobilul a fost identificat prin adresă şi număr poştal, precum şi prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, care fac parte integrantă din hotărârea pronunţată.
Instanţa de apel a reţinut că această concluzie se impune chiar dacă, potrivit menţiunilor sentinţei civile nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploieşti, suprafaţa de teren în litigiu, împrejmuită, la momentul preluării de stat măsura 450 mp, întrucât, potrivit menţiunilor procesului-verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor din anul 1952, terenul proprietatea autorilor reclamanţilor măsura 729 mp, aproximativ cât s-a statuat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, anume de 809 mp, diferenţa putând fi justificată prin caracterul rudimentar al aparatelor cu care s-au efectuat unele măsurători.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploieşti, invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a criticat hotărârea recurată argumentat de faptul că, deşi acţiunea reclamanţilor era întemeiată expres şi exclusiv pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., instanţa de apel a soluţionat-o greşit prin raportare la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, mai exact prin raportare la prevederile art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007.
Pârâtul susţine că instanţa de apel, procedând astfel, a interpretat greşit acţiunea, schimbându-i natura, din acţiune în revendicare pe dreptul comun, în acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 480 C. civ., întrucât soluţia de admitere a fost dispusă în condiţiile în care reclamanţii nu au depus la dosarul cauzei un titlu care să ateste dreptul de proprietate al autorilor săi cu privire la imobilul în litigiu, titlu în raport cu care se impune şi clarificarea întinderii terenului, de 450 mp ori de 809 mp.
Pârâtul a reiterat faptul că titlul statului este un titlu valabil, cât timp preluarea imobilului s-a realizat cu respectarea prevederilor decretului nr. 111/1951, concluzie ce se impune cu atât mai mult cu cât, la judecata în fond, nu s-a probat că bunul nu ar fi fost administrat de proprietar timp de un an anterior preluării de stat din motive neimputabile.
Prin decizia nr. 6963 din 14 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti prin Primar împotriva deciziei nr. 7 din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar şi această acţiune este supusă regulilor de probaţiune prevăzute de dreptul comun, care nu pot fi înlocuite cu alte reguli speciale de probaţiune derogatorii, stabilite cu caracter de excepţie, prin alte acte normative.
Referitor la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, regulile aplicabile concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun au fost stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la publicării în M. Of.
În speţă, instanţele de fond, deşi au fost învestite cu judecata unei acţiuni în revendicare formulată de reclamanţi pe calea dreptului comun, nu au aplicat regulile de probaţiune specifice unei astfel de acţiuni, ci, în mod greşit, regulile de probaţiune derogatorii, prevăzute de legea specială, anume regulile prevăzute de dispoziţiile art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001.
Procedând astfel, instanţele au soluţionat acţiunea în revendicare dedusă judecăţii în afara cadrului procesual stabilit de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, fapt ce echivalează cu o soluţionare a procesului fără a se intra în cercetarea fondului, în înţelesul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte a mai reţinut că instanţele de fond au interpretat şi reţinut corect actul juridic dedus judecăţii, fără a-i schimba natura, cu privire la care însă s-au pronunţat prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, motiv pentru care criticile formulate de pârât nu se subsumează şi motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Prin decizia de casare, Înalta Curte a dat îndrumări în sensul ca, în rejudecare, în soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere să aplice, sub aspect probatoriu, regulile dreptului comun şi, dat fiind că imobilul ce face obiectul procesului pendinte a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 precum şi ca, în soluţionarea cauzei, în analiza raportului dintre legea generală şi legea specială, să se aibă în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 15 decembrie 2012 (data poştei), P.Y. (I.) şi R.F. au formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, susţinând că „este potrivnică cu hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în acelaşi dosar, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, în aceeaşi cauză”. Au mai susţinut că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.
La data de 14 martie 2013 revizuienţii P.Y. (I.) şi R.F. şi-au precizat cererea de revizuire şi, în dezvoltarea motivelor de revizuire întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. au arătat că dispozitivul deciziei - ca rezultat al celor reţinute de către instanţă prin considerente - este contradictoriu, întrucât, pe de-o parte, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune administrarea de probe şi judecarea pe fond, iar pe de altă parte, solicită să se facă în cauză analiza raporturilor dintre legea generală şi legea specială conform deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Au susţinut că astfel, în speţă, sunt incidente şi dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. deoarece pârâtul nu a invocat niciodată nici pe calea recursului, nici în faza procesuală a rejudecării cauzei, aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitor la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de recurs punând din oficiu, în discuţia părţilor, incidenţa acestei decizii în soluţionarea pricinii.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. revizuienţii au susţinut că prin decizia nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se nesocoteşte puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 481 din 8 mai 2007 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 10519/105/2006 pronunţată într-un ciclu procesual anterior, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Revizuienţii au solicitat admiterea cererii de revizuire şi anularea deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar în subsidiar, schimbarea deciziei atacate.
Cererea de revizuire este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”.
Această dispoziţie legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.
Potrivit art. 322 C. proc. civ., „ Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri :
1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire ;
2. Dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
(…)
7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.”
Textul art. 322 pct. 1 C. proc. civ. vizează o ipoteză riguros determinată şi care implică următoarele cerinţe: hotărârea să cuprindă hotărâri potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerinţe nu deschide calea extraordinară a revizuirii.
Astfel fiind, contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. şi cum criticile revizuienţilor vizează tocmai acest aspect, se constată că acestea nu atrag incidenţa în speţă a dispoziţiilor legale menţionate.
Nici susţinerile revizuienţilor în sensul că, prin decizia pronunţată în recurs, instanţa Înaltei Curţi s-ar fi pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, respectiv cu privire la incidenţa deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea acţiunii în revendicare, nu poate fi circumscrisă motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. deoarece, aşa cum reiese din considerentele deciziei a cărei revizuire se cere, Înalta Curte nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
Referitor la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri îşi are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
În speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de revizuire pentru acest motiv şi anume ca între hotărârile pretins a fi contradictorii să existe identitate de părţi, obiect şi cauză.
Revizuieţii pretind că hotărârea atacată pe calea revizuirii ar fi potrivnică deciziei civile nr. 481 din 8 mai 2007 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 10519/105/2006 pronunţată într-un ciclu procesual anterior.
Or hotărârile pretins a fi potrivnice au fost pronunţate în soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi (revizuienţii din prezenta cauză), în cicluri procesuale diferite, astfel cum reiese din redarea lucrărilor cauzei.
Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Fiind o cale extraordinara de atac, de retractare, revizuirea este admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege şi, ca atare, nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de art. 322 C. proc. civ.
Înalta Curte, constatând că susţinerile formulate de revizuienţi prin cererea de revizuire nu se încadrează în dispoziţiile textului legal menţionat reflectând, în realitate nemulţumirea acestora cu privire la modul în care a fost soluţionat recursul, şi cum, pe calea revizuirii, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs, va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuenţii P.Y. (I.) şi R.F.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2455/2013. Civil. Hotarare care sa ţină loc... | ICCJ. Decizia nr. 3158/2013. Civil → |
|---|
