ICCJ. Decizia nr. 3100/2013. Civil. Marcă. Acţiune în contrafacere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3100/2013
Dosar nr. 56505/3/2010
Şedinţa publică din 4 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantele SC O.M.V.P. SA şi SC O.M.V.P.L.P.G. SA au chemat în judecată pe pârâtele SC F.R.I. SRL şi O.S.I.M., solicitând instanţei obligarea primei pârâte de a înceta orice act de folosire în activitatea sa comercială a mărcilor deţinute de reclamante şi enumerate în anexa 1, prin interdicţia impusă pârâtei de a oferi, comercializa sau deţine în vederea comercializării produse sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.; de a oferi sau presta servicii de colectare, transport şi umplere a recipientelor pentru gaz G.P.L. sau orice alte servicii sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.; se solicită totodată, obligarea pârâtei de a retrage de pe piaţă toate produsele puse în circulaţie de către aceasta şi care poartă fără drept mărcile Petrom; se solicită ca retragerea să se facă pe cheltuiala pârâtei şi să vizeze atât produsele comercializate direct de către pârâtă, cât şi produsele comercializate de terţi care la rândul lor au dobândit aceste produse de la pârâtă; se solicită şi obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de circulaţie naţională, pe cheltuiala sa; totodată, în cazul nerespectării obligaţiilor prevăzute la pct. 1-3 se solicită obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 500 euro pe zi de întârziere, iar în subsidiar, sub sancţiunea aplicării de penalităţi civile pe zi de întârziere prevăzute de art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., în cuantumul maxim al amenzii; de asemenea, se solicită şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 913 de la 05 mai 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului formulat de reclamante, prin Decizia nr. 57/A din 3 aprilie 2012, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta a invocat încălcarea dreptului la marcă prin folosirea de către pârâtă în activitatea comercială a unor butelii reîncărcabile inscripționate cu mărcile P. și că activitatea prin care s-a încălcat dreptul la marcă se efectuează de către pârâtă prin reîncărcarea acestor butelii și comercializarea ulterioară, care implică și activități adiacente de transport, ambalare, depozitare, distribuție etc.
Reclamanta nu a susținut că pârâta i-ar acoperi marca sa aflată pe aceste butelii înainte de comercializare, ci că, după îmbutelierea cu G.P.L. aplică propriul sigiliu și eticheta F.
În sprijinul apărării sale în sensul că ar fi îndeplinite în cauză condițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 reclamanta a invocat hotărârea C.J.C.E. din cauza Celine, prin care s-a statuat că folosirea de către un terț care nu a fost autorizat de către titularul mărcii a unei denumiri comerciale, sau a unui semn identic cu o marcă anterioară, în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice celor pentru care marca a fost înregistrată constituie o utilizare pe care titularul mărcii este îndreptățit să o interzică în temeiul art. 5 parag. 1 lit. a) din Directiva nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988, dacă este vorba despre o utilizare pentru produse care aduc atingere sau sunt susceptibile de a aduce atingere funcțiilor mărcii.
Directiva nr. 89/104/CEE a fost transpusă în Legea nr. 84/1998, art. 5 corespunzând dispozițiilor art. 36 din lege.
S-a menționat că situația de fapt din acea cauză nu este identică celei din prezenta speță, în cauza Celine punându-se problema utilizării unei denumiri comerciale identice cu marca înregistrată, pentru a comercializa produse identice (obiecte vestimentare).
În speță reclamanta nu a susținut că pârâta ar folosi ca denumire comercială semnul P., ci doar că pârâta, care folosește denumirea comercială F., ar reîncărca cu G.P.L butelii purtând marca P.
Sub acest aspect este relevantă o altă cază din jurisprudența C.J.U.E. și anume cauza C-46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, fostă BP Gas A/S în care s-a pronunțat Hotărârea C.J.U.E. (Camera întâi) 14 iulie 2011.
În prezenta cauză reclamanta nu a invocat protecția mărcii dedusă din forma buteliilor, ci doar din aplicarea mărcii pe butelii reîncărcabile.
În cauza C46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S s-a pus problema interpretării art. 5 alin. (1) - (3) din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din Directiva nr. 89/104, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă” și art. 8 alin. (1) din Directiva nr. 89/104, norme care au fost transpuse în Legea nr. 84/1998, la art. 36, 38.
C.J.U.E. a concluzionat că vânzarea buteliei compozite epuizează drepturile conferite licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de aceste mărci și transferă cumpărătorului dreptul de a dispune în mod liber de această butelie, inclusiv dreptul de a o schimba sau de a o reîncărca, odată ce gazul inițial a fost consumat, apelând în acest scop la o întreprindere la alegerea sa, adică nu doar la licențiatul și titularul respectiv, ci și la unul din concurenții săi. Acest drept al cumpărătorului are drept corolar dreptul concurenților menționați de a reîncărca și de a schimba buteliile goale, în limitele stabilite la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.
Ca atare, simpla încărcare și schimbare a buteliilor reîncărcabile purtând mărcile P. de către un alt comerciant, nu duce prin sine însuşi la încălcarea drepturilor titularului mărcii.
Astfel, făcând legătura cu prezenta cauză, reclamantul trebuia să facă dovada existenței unui motiv justificat care să justifice opoziţia titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ, conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
În speță, se regăsesc cu exactitate cerințele menționate de C.J.U.E. cu titlu exemplificativ pentru a se ajunge la concluzia că activitatea de comercializare a buteliilor reîncărcate este efectuată într-un mod care nu lasă impresia că există o legătură economică între titularul mărcii/licențiat și societatea care reîncarcă buteliile.
Astfel, este de necontestat că, în ceea ce privește piața buteliilor reîncărcabile în România, consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori, existând de altfel reglementări și autorizări speciale pentru a efectua aceste activități.
Reclamanta nu a susținut că pârâta nu ar afișa propria denumire F. în locul de comercializare a buteliilor reîncărcabile, astfel încât consumatorul să fie în dubiu cu privire la întreprinderea care a încărcat butelia, pentru a fi indus în eroare cu privire la existența unei legături între aceasta și titularul/licențiatul mărcilor P.
De asemenea, în cauză, așa cum a susținut chiar apelanta, marca P. aplicată pe buteliile reîncărcabile nu este acoperită, etichetele (sigiliul) aplicate de către F., la partea superioară a buteliei certificând doar faptul că au fost încărcate cu gaz de către această societate, care astfel își asumă responsabilitatea pentru orice incidente ulterioare decurgând din această operațiune.
Rămânerea vizibilă a mărcii sub care au fost vândute inițial buteliile reîncărcabile, în pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de către societatea care le încarcă ulterior, este reținută de către C.J.U.E. în cauza menționată anterior ca fiind ”un element pertinent în măsura în care pare să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin mascarea originii acestora”, în a reține utilizarea fără a lăsa impresia unei legături economice între cele două societăți.
Apelanta reclamantă în speță nu a făcut nicio dovadă în sensul că prin modul în care se realizează operațiunea de umplere a buteliilor de către pârâtă s-ar fi modificat sau deteriorat starea produselor, sau că gazul folosit de către pârâtă ar fi de o calitate inferioară, astfel încât efectele acestei operațiuni să se răsfrângă asupra renumelui mărcilor P. De altfel reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar acredita ideea că ar încărca buteliile cu gaz prelucrat sub marca P., iar în realitate să nu facă acest lucru.
Ținând cont că activitatea de îmbuteliere și revânzare a gazului petrolier lichefiat se desfășoară potrivit unor reguli stricte, tocmai pentru a se evita orice posibile accidente, nu se poate reține faptul că activităţile desfăşurate de pârâtă ar prezenta riscuri majore pentru sănătatea şi integritatea fizică a consumatorilor şi a altor persoane care ar putea intra în contact cu aceste produse.
Faptul că a fost admisă o ordonanță președințială prin care pârâta a fost obligată să înceteze operațiunile de umplerea a buteliilor purtând mărcile Petrom reținându-se că ”folosirea unor asemenea produse de către pârâtă are ca efect deturnarea şi defidelizarea clienţilor reclamantelor şi aduc atingere mărcilor înregistrate de acestea, precum şi potenţialul vătămării ce ar putea fi suferită de reclamante în situaţia producerii unor accidente ca urmare a nerespectării standardelor de securitate”, nu poate avea un rol determinat în prezenta cauză, având în vedere specificul ordonanței președințiale care nu are putere de lucru judecat cu privire la fondul litigiului, fiind dată în urma analizării unor aparențe.
De asemenea, faptul că, după ce a fost notificată de către reclamante, pârâta a dispus angajaților să nu mai încarce butelii purtând marca P., nu poate fi echivalat cu o achiesare la pretențiile acestora, ci ca o încercare de limitare a pagubelor pentru cazul în care nu ar fi avut câștig de cauză în cadrul unui proces.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. solicitând, în esenţă, admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii întrucât situaţia premisă din hotărârea C.J.U.E. din cauza nr. 46/2010 nu este identică cu cea din speţa dedusă judecăţii pentru că s-a solicitat protecţia unei mărci verbale şi figurative şi nu a unei mărci tridimensionale constând în forma specială, inovatoare a ambalajului.
Astfel, orice translaţie a argumentelor din hotărârea C.J.U.E. reprezintă considerente străine de natura pricinii.
Se mai arată că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv cererea de chemare în judecată, a respins acţiunea în temeiul unor considerente referitoare la „butelii compozite”, care au fost definite într-o speţă, ca fiind butelii de o formă specială, protejată ca marcă tridimensională în considerarea acestei forme specifice.
Se precizează că actul juridic dedus judecăţii este referitor doar la protecţia unor mărci verbale şi figurative aplicate pe butelii obişnuite, de formă comună.
Recurentele invocă nerespectarea legii cu referire la dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
Astfel, în condiţiile în care pârâta nu contestă umplerea cu G.P.L. şi comercializarea buteliilor purtând marca Petrom, instanţa abordează regimul juridic al mărcilor invocând o serie de dispoziţii din Directiva nr. 89/104/CEE care a fost abrogată prin Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008, care a intrat în vigoare la 28 noiembrie 2008. Prin urmare interpretarea normelor legale din dreptul intern efectuată prin prisma dispoziţiilor Directivei nr. 89/104/CEE, abrogată, este fără efect.
Dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, nu disting în funcţie de calitatea produselor şi serviciilor astfel că protecţia dreptului exclusiv asupra mărcii nu este condiţionată de calitatea produselor, aşa încât argumentele Curţii de Apel pe aceste considerente sunt nelegale.
Chiar dacă pârâta aplică în jurul robinetului buteliei eticheta sa constituită dintr-o banderolă circulară de mici dimensiuni, vizibilitate redusă şi impact minimal asupra consumatorului mediu care achiziţionează produsul/serviciul asociat produsului în principal pe baza indicaţiilor conferite de marca vizibilă aplicată pe ambalajul produsului acesta putând să creadă că umplerea buteliilor s-a făcut cu consimţământul P.L.P.G. şi la standardele P.L.P.O.G.
Câtă vreme mărcile Petrom sunt extrem de vizibile pe ambalaj, consumatorii vor fi induşi sistematic în eroare cu privire la provenienţa produselor/serviciilor asociate acestora, ceea ce anulează complet funcţia distinctivă a mărcii ce reprezintă însăşi noţiunea protecţiei juridice a dreptului asupra acesteia instituită prin Legea nr. 84/1998.
Pe parcursul procedurii reclamanta-recurentă S.C. Petrom L.P.G. S.A. şi-a schimbat denumirea, acţionarii şi conducerea, conform certificatului de înregistrare eliberat de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Ilfov, denumirea fiind SC G. L.D. SA.
Recurenta SC O.M.V.P. SA, în cadrul probei cu înscrisuri încuviinţată în condiţiile art. 305 C. proc. civ., a depus înscrisuri din care ar rezulta că ambalajele (buteliile) sunt predate cu titlu de depozit şi nu în baza unei vânzări.
Intimaţii, legal citaţi, nu au depus întâmpinare în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate considerentele deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia.
Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta apreciază existenţa motivelor contradictorii ori străine cauzei faţă de considerentele instanţei întemeiate pe hotărârea C.J.U.E. (Camera întâi) din 14 iulie 2011 în cauza Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, fosta BP Gas A/S.
În realitate cele învederate nu reprezintă considerente contradictorii ori străine cauzei ci argumente de drept avute în vedere de instanţa superioară de fond la darea hotărârii recurate, dat fiind obligativitatea interpretării date de C.J.U.E. articolelor 5 şi 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropriere a legislaţiilor statale membre cu privire la mărci.
Aşa fiind, critica va fi analizată din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine incidenţa şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv cererea de chemare în judecată.
Prin motivul de modificare precizat se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
În realitate, recurenta invocă faptul că instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi anume protecţia mărcii tridimensionale în considerarea formei specifice a buteliilor compozite. Drept urmare, critica va fi analizată din perspectiva motivului prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.
Contrar opiniei recurentei, instanţa a respectat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ce obligă judecătorul ca, în toate cauzele, să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Prin motivarea dată, instanţa de apel a arătat că ceea ce este supus dezbaterii se referă la protecţia mărcii P., aplicată pe butelia compozită şi nu, aşa cum se susţine la protecţia mărcii tridimensionale constând în forma specifică a buteliei compozite.
Astfel, instanţa precizează că „reclamanta nu invocă protecţia mărcii dedusă din forma buteliilor, ci doar din aplicarea mărcii pe butelii reîncărcabile”.
Recurenta susţine aplicarea şi interpretarea greșită a legii dintr-o triplă perspectivă: cauza C-46/10 nu este incidentă în cauză; Directiva nr. 89/104/CEE a fost abrogată prin Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008, precum şi a art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicațiile geografice.
În cauza C.J.U.E. sus-menţionată s-a pus problema interpretării art. 5 alin. (1)-3 din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din Directivă, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă” şi art. 8 din aceeaşi Directivă, norme care au fost transpuse în dreptul intern în art. 36 şi 38 din Legea mărcilor.
Dispoziţiile interpretate de Curte se regăsesc şi în Directiva abrogatorie nr. 2008/95/CE, la art. 5 şi 7, într-o redactare congruentă.
Aşadar, interpretarea art. 36 şi 38 din Legea nr. 84/1998 cu referire la normele comunitare este corectă, câtă vreme acestea din urmă au fost implementate în dreptul intern cu acelaşi conţinut.
Potrivit art. 36 şi 38 din Lege: „(1)Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.
(2) Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:
a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;
b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă;
c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.
(3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; c)punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn;
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.”
Art. 38:
„(1) Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în U.E. şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.
(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziţia titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ.”
Aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, argumentele C.J.U.E. în cauza Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, sunt deplin aplicabile cauzei de faţă, întrucât sunt tranşate chestiuni de principiu valabile şi obligatorii pentru toate situaţiile de fapt ce atrag aplicabilitatea dispoziţiilor legale interpretate.
De precizat că înscrisurile noi depuse în recurs nu conduc la schimbarea soluţiei câtă vreme recurenta nu a invocat la fond, în apel ori în motivele de recurs împrejurarea de fapt ce ar rezulta din probatorii şi anume că ambalajele (buteliile) sunt predate cu titlu de depozit şi nu în baza unei vânzări.
Astfel C.J.U.E. a statuat, punând în balanţă interesul legitim al titularului mărcii aplicate pe butelia compozită, de a obţine profit din drepturile asociate mărcilor şi, pe de altă parte, interesele legitime ale cumpărătorilor acestor butelii şi interesul general de a se menţine o concurență nedenaturată, a concluzionat că articolele menţionate trebuie interpretate în sensul că nu permit deţinătorului unei licenţe exclusive pentru utilizarea buteliilor de gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională şi pe care acest deţinător a aplicat denumirea şi sigla sa, înregistrate ca marcă verbală şi ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile menţionate, după achiziţionarea lor de către consumatori, care ulterior, au consumat gazul conţinut iniţial de acestea, să fie schimbat de un terţ, contra cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest deţinător, cu excepţia situaţiei în care respectivul deţinător se poate prevala de un motiv justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.
Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia verificat în cauză este dacă titularul mărcii protejate al cărui drept s-a epuizat ca urmare a punerii produselor în comerţ în U.E. şi Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi, are motive temeinice care justifică opoziţia la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterat după punerea în comerț - art. 38 din Legea nr. 84/1998.
De necontestat în cauză că reclamantele au comercializat pe piaţa românească recipientul încărcat cu gas, pe care este/sunt aplicat/aplicate mărcile P.
De asemenea, de necontestat, că în România, consumatorii reîncarcă buteliile la cel mai apropiat centru de reîncărcare, care este posibil să aparţină unui alt distribuitor de gas.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în sensul că marca P. nu este acoperită de sigiliul aplicat de pârâtă odată cu reîncărcarea recipientului, sigiliu ce are doar rolul de a indica societatea responsabilă pentru orice evenimente determinate de încărcarea cu gas şi că modalitatea de aplicare a denumirii F. ar putea induce în eroare consumatorul mediu, rezonabil avizat, cu privire la existenţa unei legături între pârâtă şi titularul/licenţiatorul mărcilor P. nu au fost răsturnată în niciun mod de reclamantă.
Mai susţine recurenta ca fiind străine de natura cauzei considerentele instanţei referitoare la modificarea ori starea produselor, ori la faptul că gazul folosit de către pârâtă ar fi de o calitate inferioară.
Critica este vădit nefondată câtă vreme reclamanta a susţinut în motivarea acțiunii, printre altele că „folosirea în mod fraudulos de către pârâtă a numelui dobândit de mărcile P. cu nerespectarea normelor şi condiţiilor legale şi cu nerespectarea standardelor de calitate specifice produselor şi serviciilor prestate sub mărcile P. are drept consecință defăimarea mărcilor şi deluarea acestora”.
Instanţa nu a făcut decât să verifice dacă reclamanta are motive temeinice să se opună comercializării ulterioare în sensul art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piaţă.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că nu sunt incidente în cauză motivele de modificare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC O.M.V.P. SA şi SC G.L.D. SA împotriva Deciziei nr. 57/A din data de 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3089/2013. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3615/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
