ICCJ. Decizia nr. 320/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A ll-A CIVILA

Decizia nr. 320/2013

Dosar nr. 2899/1/2012

Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2013

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin şentinţa nr. 118 din 26 ianuarie 2011 a Tribunalului Comercial Mureş, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta V.S., împotriva pârâtei Banca CC Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta V.S. a chemat în judecată pe pârâta Banca CC, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional la contractele: „Contract de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 şi din 28 septembrie 2007, act prin care părţile să stabilească că dobânda curentă este formată din Euribor la care se adaugă 1.5 PP, că nu se va solicita nici un fel de compensaţie pentru rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat, iar în caz de refuz pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act adiţional la contractele de credit încheiate între părţi.

În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat instanţei că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută prin art. 95 pct. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora pârâta trebuia ca până la data de 21 septembrie 2010 să încheie acte adiţionale la contractele de credit încheiate cu reclamanta, în sensul de a se conforma dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din acelaşi act normativ care stabilesc regulile de calculare a dobânzii variabile prin raportare la fluctuaţiile indiciilor Euribor/Robor/Libor/rata de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, marjă care poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun acest lucru.

S-a menţionat că până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, dobânda curentă aplicată de reclamantă era compusă din două componente: „o componentă variabilă: dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii CC şi o componentă fixă: marja băncii de 1.5 PP.

S-a concluzionat de către reclamantă că, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 dobânda variabilă aplicabilă urmează să se calculeze după următoarea formulă: Euribor + marja fixă de 1.5 PP.

Prin încheierea nr. 3444 din 13 decembrie 2010 a Tribunalului Comercial Mureş, s-a constatat ca rămasă fără obiect excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta Banca CC, în raport de prevederile art. 720¹ C. proc. civ.; s-a respins excepţia privind lipsa de interes a reclamantei, în promovarea cererii de chemare în judecată, invocată de aceeaşi pârâtă şi s-a disjuns petitul principal al acţiunii, formulat de reclamanta V.S., în contradictoriu cu pârâta Banca CC, având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional la contractele din 30 august 2007 şi din 28 septembrie 2007, prin care părţile să stabilească faptul că dobânda curentă este formată din Euribor, la care se adaugă 1,5 PP şi petitul potrivit căruia nu se va solicita nici un fel de compensaţie în caz de rambursare anticipată a creditului de către împrumutat către bancă, şi ca atare, s-a dispus formarea unui nou dosar care se va repartiza aceluiaşi complet de judecată, conform art. 99 alin. (4) din R.O.I. De asemenea, s-a luat act de renunţarea la judecată în privinţa petitului nr. 2, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act adiţional la contractele de credit încheiate, în cazul în care banca refuză executarea hotărârii în mod benevol.

Cu ocazia soluţionării petitului disjuns din Dosarul nr. 2845/1371/2010, instanţa de fond a reţinut că:

În opinia reclamantei, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 dobânda variabilă aplicabilă contractelor încheiate urmează să se calculeze după următoarea formulă: Euribor, plus marja fixă de 1.5 PP

Este un fapt necontestat că banca a întocmit un proiect de act adiţional şi l-a transmis reclamantului care, deşi nu a notificat în mod expres că refuză semnarea, din faptul că la data de 31 august 2010 a sesizat instanţa pentru a obţine obligarea băncii la încheierea actului adiţional, care să fie conform cu dispoziţiile ordonanţei, rezultă refuzul neîndoielnic de a semna actul adiţional propus de bancă.

Chiar dacă aparent dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 constituie o lege nouă care, din considerente de ordin general, înfrânge libertatea contractuală, şi principiul efectelor obligatorii a contractelor dintre părţile contractante, norma legală în cauză rămâne caducă, întrucât Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010 o modifică în sensul că explicitează inaplicabilitatea actului normativ faţă de contractele încheiate sub imperiul legii vechi.

În aceeaşi ordine de idei s-a menţionat că prin dispoziţiile art. ll alin. (2) din Legea nr. 288/2010 s-a reglementat situaţia actelor adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate ca acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, stipulându-se că acestea îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Intenţia legiuitorului este neechivocă, în sensul că înlătură aplicabilitatea imediată a legii civile noi, excluzând efectele viitoare ale contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, dând prioritate principiului efectelor obligatorii a contractelor în raporturile dintre părţi.

Având în vedere că în cadrul raporturilor contractuale dintre părţi nu a intervenit nici o modificare în perioada cuprinsă dintre data intrării în vigoare a ordonanţei şi data modificării şi aprobării ei prin lege, prima instanţă a apreciat că aceste raporturi vor fi guvernate în continuare de contractul părţilor. Ca atare, cererea reclamantei, privind obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional a fost considerată ca fiind lipsită de temei legal. Această constatare se bazează exclusiv pe aplicabilitatea legii civile în timp şi nu exclude ca pe viitor părţile să convină încheierea unui act adiţional sau reclamanta să invoce eventual caracterul abuziv al unor clauze din contract.

Instanţa de fond a considerat ca fiind nefondate apărările reclamantei, potrivit cărora prevederile Legii nr. 288/2010 nu sunt aplicabile contractelor în derulare, având în vedere principiul neretroactivităţii legii materiale civile, dreptul reclamantei de a solicita pârâtei fixarea unui mod de calcul al dobânzii conforme cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 în forma sa iniţială fiind născut anterior acestei legi, cel puţin două considerente:

Legea nr. 288/2010 nu este o lege nouă, ci este legea de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, lege în baza căreia dispoziţiile art. 95 din forma iniţială a ordonanţei rămân fără efecte, cu excepţiile stabilite prin dispoziţiile art. II din Lege.

Reglementând situaţiile juridice născute în temeiul formei iniţiale a ordonanţei, prin dispoziţiile art. II din Legea nr. 288/2010, legiuitorul nu recunoaşte naşterea vreunei drept distinct pentru acţiunile introduse înainte de aprobarea ordonanţei, atribuind efecte juridice doar actelor adiţionale intervenite pe baza acordului de voinţă dintre părţile contractante.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta V.S..

Prin decizia nr. 56/A pronunţată în data de 06 octombrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, a admis apelul formulat de reclamanta V.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 118 din 26 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii comerciale formulate de reclamantă şi obligării Băncii CC să încheie cu aceasta acte adiţionale la contractele de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 şi din 28 august 2007, acte prin care părţile vor stabili că nu se va solicita nici un fel de compensaţie pentru rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat către Bancă. Prin aceeaşi decizie s-au respins ca neîntemeiate pretenţiile privind obligarea băncii ca prin aceleaşi acte adiţionale să modifice algoritmul de calcul al dobânzii curente în sensul determinării acesteia după formula Euribor +1,5 puncte procentuale, marjă fixă.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 cu privire la contractele de credit deduse judecăţii, apreciind că, pentru a se asigura conformitatea acestora cu prevederile Ordonanţei (art. 67, 68 lit. c), se impune eliminarea din conţinutul actului adiţional a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei compensaţii pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor încheiate cu Banca CC.

În privinţa stabilirii dobânzii curente ca fiind: Euribor + 1,5 PP, dând eficienţă principiilor libertăţii contractuale şi forţei obligatorii a contractelor, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu poate solicita instanţei modificarea preţului contractelor în cauză, dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 neconferindu-i vocaţie în acest sens.

Instanţa de apel a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă a fost înregistrată la data de 31 august 2010, aşadar în perioada în care era în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, în forma adoptată de Guvern, astfel încât nu se poate susţine că raportului juridic dedus judecăţii nu-i sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât notificarea adresată de către pârâtă reclamantei, a fost comunicată la data de 19 august 2010.

Pe de altă parte, la data soluţionării cauzei, era deja adoptată de Parlament, Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, care a adus modificări esenţiale ordonanţei de urgenţă. Prevederile acestui din urmă act normativ, ca urmare a modificării art. 95, prin art. I pct. 39 din legea de aprobare, nu se aplică contractelor în curs de derulare, la data intrării în vigoare a ordonanţei, respectiv 21 iunie 2010, cu excepţia prevederilor art. 37¹, care permite clientului bun platnic să solicite băncii o refinanţare şi ale art. 66-69, referitoare la rambursarea anticipată, aceste articole rămânând aşadar aplicabile în continuare contractelor aflate în derulare la momentul adoptării O.U.G. nr. 50/2010.

Aceste dispoziţii tranzitorii, sunt completate cu cele ale art. II al Legii nr. 288/2010, care reglementează cazurile de retroactivitate, după cum urmează:

Actele adiţionale care au fost încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi de părţi (alin. (1)).

Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, şi considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, numai dacă consumatorul sau creditorul nu notifică cealaltă parte, în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii (alin. (2)).

Potrivit Deciziei nr. 1656 din 28 decembrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. II alin. (2) din legea de aprobare trebuie interpretate ca impunând şi acordul de voinţă al consumatorului cu privire la notificarea sus menţionată, fiind aşadar înlăturat efectul acceptării tacite, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 a fost adoptată în aplicarea Directivei nr. 2008/48/CE a Parlamentului Europei şi a Consiliului, care prevede în preambulul său, la pct. 9, că o armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate, un nivel ridicat şi echivalent de protecţie a intereselor lor şi pentru crearea unei veritabile pieţe interne.

În consecinţă, este cert că în privinţa contractelor deduse judecăţii le sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G .nr. 50/2010 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, şi în aceste condiţii, solicitarea reclamantei de stabilire a dobânzii contractuale în raport de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost primită de către instanţa de apel. Aceasta întrucât acest text de lege stabileşte regulile de calcul a contractelor de credit cu dobândă variabilă (după cum este şi cazul contractelor de credit în speţă), regula fiind că dobânda se compune dintr-o componentă variabilă (dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului) şi o componentă fixă pe toată durata derulării contractului, aceasta din urmă putând fi modificată, pe cale de excepţie, potrivit prev. art. 37 lit. b) şi c) din O.U.G. nr. 50/2010.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a considerat că este cert că banca este cea care stabileşte cuantumul celor două componente ale dobânzii variabile, acest drept nefiind la latitudinea şi a celeilalte părţi cocontractante, această din urmă parte, consumatorul, fiind protejat prin instituţia notificării, de consecinţele acceptării tacite a clauzelor contractuale, după cum s-a statuat prin art. II alin. (2) al Legii nr. 288/2010 şi în cuprinsul Deciziei nr. 1656/2010 a Curţii Constituţionale.

De altfel, dispoziţiile art. II din Legea nr. 288/2010 consfinţesc principiul libertăţii contractuale, potrivit căreia naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice sunt guvernate de voinţa independentă a părţilor.

Curtea de apel a apreciat că reclamanta nu poate solicita instanţei modificarea preţului contractelor în cauză, prin stabilirea dobânzii variabile la limitele cerute de aceasta, ci, după cum a arătat şi instanţa de fond, reclamanta ar avea la dispoziţie alte mijloace juridice, puse la dispoziţie de alte acte normative pentru protejarea drepturilor consfinţite în cuprinsul acelora (de ex. denunţarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit Legii nr. 193/2000).

S-a mai reţinut că pârâta avea obligaţia să procedeze la modificarea contractelor, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 50/2010 modificată, prevederile art. 37 permiţându-i stabilirea unui cuantum al dobânzii, potrivit propriei politici bancare şi costurilor resurselor de creditare.

Pentru a se asigura conformitatea actelor adiţionale cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, date fiind dispoziţiile art. 67, 68 lit. c), instanţa a apreciat că se impune eliminarea din conţinutul actului adiţional a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei compensaţii pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor încheiate cu pârâta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.S. ce urmează a fi analizat împreună cu apărările intimatei formulate prin întâmpinare, şi se va răspunde printr-un considerent comun, prin raportare la conţinutul deciziei nr. 4961 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia alia civilă în Dosarul nr. 2899/1/2012 în şedinţa publică de la 12 decembrie 2012. Prin această din urmă hotărâre s-a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Banca CC Bucureşti împotriva deciziei nr. 2015 din 6 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a fost anulată decizia contestată şi s-a fixat termen la data de 30 ianuarie 2013 pentru judecarea recursului, cu citarea părţilor.

În motivarea recursului, reclamanta a criticat decizia recurată şi a susţinut admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, admiterea acţiunii, obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional la contractele „Contract de credit bancar pentru persoane fizice" din 30 august 2007 şi din 28 septembrie 2007, act prin care părţile convin că dobânda curenta este formata din Euribor la care se adaugă 1.5 PP, cu cheltuieli de judecată.

O prima critică adusă hotărârii instanţei de apel constă în aplicarea greşită a prevederilor legale, în sensul neaplicării legii civile aflate în vigoare la momentul depunerii acţiunii care face obiectul prezentului dosar, în speţă a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială. în speţa de faţă, reclamanta consideră că dispoziţiile O.U.G .nr. 50/2010, precum şi dispoziţiile Legii nr. 228/2010 sunt norme de drept material şi nu de procedură, dispoziţiile Legii nr. 228/2010 nu se pot aplica potrivit principiului aplicării imediate (dacă ar fi norme de procedură), ci sunt dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Reclamanta a mai invocat art. 15, alin. (2) din Constituţia României solicitând să se dea curs efectelor ce rezultă din respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii materiale civile, şi să se stabilească, în mod neîndoios, că dreptul reclamantei de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 50/2010 s-au născut în momentul intrării în vigoare a acesteia şi că normele de drept materiale care trebuie aplicate pentru soluţionarea prezentei speţe sunt cele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010.

Pe fond, reclamanta a susţinut că prin semnarea contractelor de credit între părţi şi-a exprimat acordul în legătură cu clauzele contractuale inclusiv cele referitoare la tipul dobânzii şi la modalitatea de calcul: 1,5 PP + dobândă de referinţă = dobândă curentă.

Prin prevederile art. 37 fit. a) al O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul vine şi impune în mod transparent de calcul a dobânzii variabile. Astfel că, în conformitate cu prevederile ordonanţei, reclamanta a susţinut că dobânda va avea o componentă variabilă: indicele Euribor şi o componentă fixă: marja băncii. Aşadar, în speţă, în opinia reclamantei, dobânda curentă aplicabilă celor două contracte de credit trebuie calculată după formula: 1,5 PP + Euribor = dobândă curentă.

Reclamanta a invocat şi prevederile art. 969 C. civ., în conformitate cu care convenţiile au putere de lege între părţile contractante, iar în speţă acestea au stabilit o componentă fixă a dobânzii, şi anume marja a cărei cuantum este de 1,5 PP.

Recurenta a învederat că legiuitorul, prin O.U.G. nr. 50/2010 nu are intenţia de a scădea costurile creditării, ci are intenţia de a transparentiza modul de calcul al dobânzii, iar la punctul 5 din contract se face vorbire de „dobânda de referinţă variabilă", această sintagmă permiţând băncii ca până la data apariţiei O.U.G. nr. 50/2010 să ţină secret ce este această dobândă de referinţă variabilă, şi din ce se compune.

De altfel, conform art. 4, punctul 2 din Condiţiile Generale de Creditare se arată că „pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă/ indicele de referinţă Libor/Euribor/Bubor".

Totodată, recurenta a mai susţinut că în contract nu se specifică că în dobânda variabilă sunt incluse costuri de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii, iar pe de altă parte nu se foloseşte conjuncţia „şi", care să arate că aşa cum susţine pârâta intimată, dobânda va conţine atât indicele Euribor, cât şi costurile de lichiditate ori cele cu rezervă minimă obligatorie, iar în Condiţiile Generale de Creditare nu există o definiţie a dobânzii variabile de referinţă, astfel aşa cum este prezentată de către bancă.

Reclamanta a susţinut că nu putea şti în mod rezonabil la momentul semnării creditului decât că dobânda variabilă este în funcţie de indicele Euribor, nu şi de altele nespecificate clar în contract, iar potrivit regulii interpretării obligaţiei stipulate neclar sau îndoielnic interpretarea se face în favoarea celui care se obligă.

Intimata a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului întrucât, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat -art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi critica privind neaplicarea de către instanţa de apel a legii civile aflate în vigoare la momentul depunerii acţiunii, respectiv a O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în timp.

Cât priveşte criticile pe fondul cauzei, întemeiate art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi critica privind greşita interpretare de către instanţa de apel a acordului de voinţă al părţilor în legătură cu clauzele contractuale referitoare la tipul dobânzii şi modalitatea de calcul a acesteia, intimata a învederat caracterul nefondat atât sub aspectul temeiului de drept, cât şi asupra argumentelor de fapt.

Cât priveşte problema aşa-zisei confuzii cu288 privire la algoritmul de calcul al dobânzii contractuale intimata pârâtă a susţinut că este una falsă, ceea ce urmăreşte reclamanta în prezenta speţă fiind numai să obţină pe calea justiţiei, printr-o interpretare fără nici un fundament legal şi contractual, o diminuare considerabilă a dobânzii, cu efect retroactiv. Pârâta a susţinut că modificările legislative din ultima perioadă au creat iluzia unor pârghii pentru formularea de către împrumutaţi a acţiunilor de tipul celei deduse judecăţii în prezenta cauză. Tocmai de aceea, iluzia acestor pârghii nu poate fi perpetuată prin soluţia de admitere a unor astfel de cereri. Consecinţele ar determina nu doar abuzuri faţă de pârâtă la nivel particular, dar ar fi şi întruchiparea unui dezechilibru major creat în ordinea juridică a autonomiei de voinţă.

În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate a raportării dobânzii contractuale la dobânda de referinţă internă, faţă de prevederile O.U.G. nr. 174/2008 intimata pârâta a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să analizeze incidenţa textelor legale evocate prin raportare la momentul intrării lor în vigoare şi la principiile aplicării legii civile în timp.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs invocat -circumscris ariei de aplicare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi critica adusă modului în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 din O.U.G .nr. 50/2010, intimata a subliniat că, sub pretextul unei pretinse

încălcări a dispoziţiilor art. 37 din O.U.G .nr. 50/2010, recurenta devoluează în faţa instanţei de control judiciar întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, ignorând caracterul nedevolutiv al recursului şi în acest sens invocă faptul că recursul este o cale extraordinară de atac care nu conduce la o rejudecare în fond a pricinii. în aceste condiţii instanţa de recurs nu judecă din nou procesul, ci verifică numai dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând motivele de recurs şi apărările intimatei, va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Curtea va reţine ca fiind esenţială pentru soluţionarea acestei pricini, existenţa la dosarul cauzei a celor două acte adiţionale la contractele de credit transmise de către pârâta Banca CC reclamantei V.S. în baza prevederilor formei iniţiale a O.U.G. nr. 50/2010.

Această stare de fapt, necontestată de către reclamantă şi care nici nu ar mai putea fi răsturnată în recurs, conduce la stabilirea unei stări de drept, anume că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu era încă scadentă obligaţia Băncii CC de a încheia actele adiţionale potrivit O.U.G. nr. 50/2010. Acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 31 august 2010, deci în perioada în care era în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, în forma adoptată de Guvern şi nu se poate susţine că raportului juridic dedus judecăţii nu-i sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât notificarea adresată de către pârâtă reclamantei, a fost comunicată la data de 19 august 2010, iar data limită, prevăzută prin art. 95 pct. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, până la care pârâta trebuia ca încheie acte adiţionale la contractele de credit cu reclamanta era data de 21 septembrie 2010, mult ulterioară acţionării pârâtei în judecată.

Aşadar, banca intimată şi-a respectat obligaţia legală de a transmite recurentei actele adiţionale în baza O.U.G. nr. 50/2010, la dosarul de fond (Dosarul nr. 2845/1371/2010 din care s-au disjuns capetele de cerere ce fac obiectul Dosarului nr. 5041/1371/2010) fiind depuse în copie conform cu originalul actele adiţionale la contractele de credit propuse spre semnare reclamantei V.S., precum şi dovada trimiterii acestora prin poştă (19 august 2010), dar reclamanta a ales să le ignore şi să promoveze prezenta acţiune.

Invocând dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, recurenta solicită Curţii să dea curs efectelor ce rezultă din respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii materiale civile şi să stabilească în mod neîndoios că dreptul său de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 50/2010 s-a născut în momentul intrării în vigoare a Ordonanţei şi că normele de drept material care trebuie aplicate pentru soluţionarea prezentei speţe sunt cele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010.

Instanţa de apel a reţinut în mod expres incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, cu ocazia pronunţării deciziei 56/A din 06 octombrie 2011 făcând aplicarea prevederilor art. 67 şi 68 lit. c) din Ordonanţă. Dând eficienţă acestor norme legale, Curtea de Apel Târgu Mureş a apreciat că se impune eliminarea din corpul convenţiilor de creditare a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei compensaţii pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor încheiate cu Banca CC. Totodată, respingând cererea de chemare în judecată în limitele pretenţiilor de modificare a formulei de calcul a dobânzii, instanţa de apel a analizat pe larg incidenţa art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, de ale cărui prevederi reclamanta V.S. a înţeles să se prevaleze.

În aceste condiţii, critica recurentei privind neaplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 cu ocazia soluţionării în apel a prezentei cauze apare ca fiind lipsită de orice fundament, cu atât mai mult cu cât modificările suferite de textul legal invocat în susţinerea acţiunii introductive (art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010) pe parcursul derulării prezentului litigiu, nu au fost de natură să altereze situaţia juridică a contractelor de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007, respectiv din 28 septembrie 2007. Altfel spus, art. 37 are aceeaşi înrâurire în speţă, atât în forma sa iniţială cât şi în forma modificată prin art. I, pct. 16-18 din Legea nr. 288/2010.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat - art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi critica privind greşita interpretare de către instanţa de apel a acordului de voinţă al părţilor în legătură cu clauzele contractuale referitoare la tipul dobânzii şi modalitatea de calcul a acesteia, câmpul de aplicaţiune al art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este unul bine determinat şi anume cel al convenţiilor, respectiv interpretarea greşită a contractelor sau a clauzelor stabilite în acestea.

Pentru a se determina dacă s-a procedat la o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii sau a clauzelor prevăzute în el trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de art. 977-985 C. civ.. Astfel, dacă în fazele judecăţii în fond şi în apel, magistraţii sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecăţii, puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, nefiindu-le permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi.

Se susţine de către recurenta-reclamantă faptul că independent de folosirea în corpul contractului a termenului de „dobândă de referinţă variabilă", pentru determinarea criteriului de variaţie a dobânzii curente, ceea ce în mod rezonabil s-ar putea presupune din interpretarea prevederilor convenţiilor de creditare este că, la momentul încheierii acestora, reclamanta a acceptat ca dobânda variabilă să fie determinată în funcţie de indicele Euribor.

În esenţă, speţa de faţă pune problema mecanismului de determinare a dobânzii variabile. Acest mecanism este însă cât se poate de clar şi neechivoc, pe de o parte, şi îndeajuns de detaliat, pe de alta.

În acest sens, la art. 5 din ambele convenţii de creditare se prevede clar faptul că: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la art. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii CC la care se adaugă 1,5 PP.

Aşadar, rezultă că, atât în contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007, cât şi în contractul din 28 septembrie 2007, dobânda curentă este variabilă şi se calculează prin raportare la dobânda de referinţă a băncii, la care se adaugă o marjă fixă. în finalul contractelor de credit din 30 august 2007 şi din 28 septembrie 2007 este cuprinsă în termeni foarte clari declaraţia părţilor contractante în sensul că: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia pe care mi le însuşesc în întregime".

Dobânda de referinţă variabilă avută în vedere în contractele de credit este dobânda de referinţă practicată de Banca CC, o dobândă standardizată care este diferită în mod evident de indicele Euribor.

În conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, reglementările interne ale Băncii CC privind standardizarea dobânzilor la credite au fost raportate în mod constant Băncii Naţionale a României.

Distincţia între cele două categorii de produse financiare este reflectată în dispoziţiile Condiţiilor Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar şi care dau îndeajuns de multe informaţii împrumutatului, pentru ca acesta să aibă reprezentarea diferenţelor între cele două tipuri de credite şi a modului în care va funcţiona mecanismul de stabilire a dobânzii variabile. în acest context, Curtea nu poate accepta interpretarea dată de reclamantă clauzei prevăzute la art. 5, în sensul înlocuirii dobânzii de referinţă variabilă a Băncii CC cu indicele de referinţă Euribor 6M în formula de calcul a dobânzii contractuale. Prin contractele de credit supuse analizei instanţei părţile au convenit în privinţa modului de determinare a dobânzii variabile prin raportare la dobânda de referinţă variabilă a Băncii CC, care se afişează la sediile Băncii CC, iar nu prin raportare la Euribor 6M. Este evident că reclamanta a ales din oferta Băncii, produsul pe care l-a considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoştinţă de cauză, asumându-şi pe deplin efectele juridice obligatorii ale Convenţiilor de creditare legal intervenite între părţi ca urmare a formării acordului de voinţă şi executându-le în consecinţă. V.S. a acceptat astfel pentru mai bine de 3 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înţelege.

Raportat la datele prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine faptul că instanţa nu a fost învestită nici un moment cu un capăt de cerere privind validitatea ori caracterul abuziv al clauzei deduse judecăţii.

Prin cererea de chemare în judecată se solicită instanţei să dispună: obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional la contractele: „Contract de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 şi din 28 septembrie 2007, act prin care părţile să stabilească că dobânda curentă este formată din Euribor la care se adaugă 1.5 PP. Practic, nu se cere instanţei să dispună obligarea părţilor la încheierea unui act adiţional ale cărui clauze să le negocieze în mod liber, ci obligarea lor la semnarea unui act adiţional cu un conţinut statornicit de către instanţă şi care vizează elementul esenţial al contractului - preţul.

Interpretarea cerută instanţei de judecată prin cererea introductivă cu privire la conţinutul exact al dobânzii curente şi la modul de aplicare al dispoziţiilor art. 5 din Contractele de credit, trebuie însă realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare instituite de legiuitorul civil, fără ştirbirea forţei obligatorii a convenţiilor şi cu respectarea aparenţei de legalitate de care acestea se bucurau.

Intervenţia instanţei în conţinutul contractului, în maniera solicitată de către reclamantă, este însă nepermisă, ea depăşind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită şi aducând atingere principiului disponibilităţii consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Chiar considerând că ne-am afla în prezenţa unei clauze îndoielnice, în absenţa unei definiţii contractuale clare, explicite a sintagmei „dobânda de referinţă", instanţa tot nu ar putea constata identitatea între sintagma „dobânda de referinţă variabilă" şi sintagma „Euribor".

Atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare şi precise, judecătorul care soluţionează fondul trebuie să-l aplice, în litera şi spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles.

← ICCJ. Decizia nr. 316/2013. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 348/2013. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 31/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 316/2013. Civil. Pretenţii. Recurs