ICCJ. Decizia nr. 348/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 348/2013
Dosar nr. 34675/3/2009
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele .
Prin sentinţa civilă nr. 1179/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta A.M.G.L., împotriva dispoziţiei nr. 11855/2009 emisă de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti şi s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru construcţiile demolate situate în Bucureşti.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, arătând că i se cuvin, potrivit Legii nr. 10/2001, reparaţii sub formă de teren în compensare pe care l-a şi identificat ca amplasament şi care este liber de sarcini.
Prin decizia civilă nr. 816/A din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând următoarele:
Prin notificarea nr. 1364/2001, autorul reclamantei a solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 700 m.p. situat la adresa de mai sus şi despăgubiri pentru construcţiile ce se aflau pe acel teren, şi care au fost demolate, întregul imobil fiind preluat de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950.
Notificarea a fost soluţionată prin două dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, (pag. 9 dosar fond), dispoziţia nr. 11854/2007 prin care se restituie în natură o parte din terenul solicitat, respectiv suprafaţa de 219 m.p., teren liber şi dispoziţia nr. H855/2009 (pag. 8 dosar fond) prin care reclamantei i s- au acordat măsuri reparatorii pentru diferenţa de teren de 474 m.p., ce nu a putut fi restituită în natură.
Pe baza probelor administrate în cauză, atât în procedura administrativă de la nivelul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât şi în faţa primei instanţe, judecătorul fondului a apreciat corect că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de reparaţii şi pentru construcţiile ce fuseseră edificate pe terenul în cauză şi demolate după preluarea imobilului de statul român.
Este motivul pentru care dispoziţia nr. 11855/2009, ce viza despăgubirile pentru teren, a fost modificată în sensul că au fost incluse şi despăgubirile cuvenite reclamantei pentru construcţiile demolate.
Cererea pentru acordarea de teren în compensare a fost respinsă cu motivarea că o atare cerere nu a fost formulată anterior de către reclamantă şi că prin sentinţa civilă nr. 143/2008 a Tribunalului Bucureşti - secţia a IV a civilă, care a vizat drepturile reclamantei în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, nu s-a dispus decât cu privire la suprafaţa de teren de restituit în natură, de 219 m.p. (pag. 11 - 12 dosar fond).
Alături de argumentele judecătorului fondului, s-a constatat că terenul în suprafaţă de 143 m.p., solicitat în compensare de către reclamantă, situat în Bucureşti, este afectat de reţele edilitare subterane, conform adresei din 14 iulie 2011 (pag. 77 - 78 dosar apel) emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu.
În acest context, s-a apreciat că terenul solicitat în compensare nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de amenajări de utilitate publică în înţelesul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.M.G.L., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, reclamanta criticând motivarea instanţei de apel potrivit căreia nu ar fi formulat, anterior, o cerere de restituire în natură şi pentru diferenţa de 143 m.p., dat fiind că o atare cerere constituie însăşi obiectul cauzei de fată.
În realitate, instanţa de apel a „preluat"/"copiat" considerentele hotărârii primei instanţe, o dovadă în acest sens constituind-o respingerea nejustificată a administrării probei cu expertiză tehnică judiciară, care ar fi permis stabilirea situaţiei de fapt în speţă.
Instanţa de apel ar fi trebuit să răspundă criticilor aduse hotărârii primei instanţe, iar nu să preia din considerentele hotărârii atacate, operaţiune care, în condiţiile date, echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Este greşită concluzia aceleiaşi instanţe de apel, rezultat al interpretării greşite a actelor juridice deduse judecăţii, potrivit căreia terenul pretins ar fi afectat de reţele edilitare, existând o anumită incertitudine cu privire la situaţia relevată, actele depuse de pârât în probaţiune, în acest sens, nefiind relevante.
- instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. S-a arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze în mod unitar dispoziţiile emise în soluţionarea notificării nr. 1346/2001 şi să dispună modificarea dispoziţiei nr. 11855/2009 ( ce nu a intrat în circuitul civil) şi sub aspectul acordării de teren în compensare, cu consecinţa diminuării despăgubirilor la nivelul diferenţei de teren imposibil de restituit în natură, de 331 m.p.;
- hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , sens în care a susţinut că au fost încălcate dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, şi că au fost greşit interpretate actele juridice deduse judecăţii, motiv pentru care se impune respingerea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii deduse judecăţii şi acordarea de teren în compensare în suprafaţă de 143 m.p., pentru restul de 331 m.p., din totalul de 474 m.p., urmând să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (iar nu art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum din eroare a indicat partea), modificarea sau casarea unei hotărâri judecătoreşti se poate cere dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ci şi atunci când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
Ca urmare, este incident motivul de recurs invocat doar în cazul existenţei ipotezelor normei legale ce-l reglementează, adică nemotivarea hotărârii, ori consemnarea unor motive contradictorii sau străine de obiect, respectiv natura cauzei, care, la rândul lor, echivalează cu o nemotivare şi care se pot constitui astfel într-un caz de nelegalitate a hotărârii atacate.
Or, în speţă, pe de o parte, reclamanta, invocând conţinutul normei legale menţionate, susţine că instanţa de apel ar fi reţinut o situaţie de fapt greşită ( cu referire la pretenţiile vizând terenul solicitat în compensare), iar pe de altă parte că nu ar fi răspuns criticilor dezvoltate în apel, ci ar fi „preluat"/„copiat" considerentele hotărârii primei instanţe.
Însă, aşa cum s-a arătat, niciuna dintre criticile dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs nu poate fi subsumată cazului de nelegalitate invocat, astfel cum a fost acesta analizat.
Pe de o parte, reţinerea unei greşite situaţii de fapt constituie, în realitate, motiv de netemeinicie, ce nu mai poate fi analizat în recurs, cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv, în actuala reglementare, pentru motive de nelegalitate, în timp ce critica privind lipsa motivării în modalitatea preluării fidele a considerentelor primei instanţe, nu este fondată. Şi aceasta pentru că, dimpotrivă, în operaţiunea legală de soluţionare a apelului reclamantei, instanţa de apel a analizat şi a răspuns argumentat criticilor invocate în apel, expunând propriile considerente în susţinerea soluţiei pronunţate, modalitatea de expunere a acestora ţinând exclusiv de activitatea de concepţie a acestui act de procedură de către judecătorul cauzei, iar nu de nelegalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.
Sunt nefondate şi criticile încadrate în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. , care vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât, astfel cum rezultă din însăşi conţinutul normativ al acestui text, acest motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. proc. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Textul are în vedere actul juridic înţeles ca negotium, iar nu modalitatea de interpretare a înscrisurilor depuse în probaţiune, ori refuzul administrării altor probe, considerate de parte relevante, care se constituie, în realitate, în critici de netemeinicie, respectiv în pct. 10 şi 11 al art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogate, incompatibile actualei structuri a recursului.
Analizând critica formulată, astfel cum a fost completată, prin motivele dezvoltate în susţinerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greşita interpretare sau aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, se constată că, de asemenea, nici aceasta nu poate fi primită, hotărârea pronunţată fiind la adăpost şi de aceste critici.
Sesizarea instanţei prin acţiuni fixează şi limitele în care este soluţionată cauza în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., judecătorului nefiindu-i îngăduit, în cadrul procesului civil, să depăşească graniţele stabilite prin acţiunea reclamantului, decât cu riscul încălcării unui principiu fundamental al procesului civil, cel al disponibilităţii procesuale, ceea ce, evident, nu poate fi permis.
Or, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a învestit instanţa, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 11855/2009, acesta constituind deci obiectul acţiunii şi limitele sesizării instanţei şi în cadrul cărora trebuia (şi a fost respectat) să se pronunţe instanţele, iar nu prin raportare şi la măsurile dispuse prin alt act administrativ, chiar emis în soluţionarea aceleiaşi notificări, şi care nu constituie obiectul verificărilor în cauza de fată.
Pronunţându-se relativ la legalitatea dispoziţiei menţionate, instanţele fondului au procedat în conformitate cu normele legale ce reglementează judecata procesului civil român şi, cu referire la categoria de litigii dedusă judecăţii, în conformitate cu natura juridică şi regulile de judecată prevăzute de legea specială, astfel încât se constată ca nefondată şi critica reclamantei vizând încălcarea legii.
Sunt, de asemenea, nefondate şi criticile privind greşita neatribuire în compensare a terenului pretins, întrucât, terenul solicitat este afectat unor reţele de utilitate publică, aspect dovedit cu actele depuse în probaţiune, context în care se reţine ca legală dispoziţia instanţei de respingere a cererii de restituire în modalitatea compensării, rezultat al interpretării corecte a dispoziţiilor legale incidente, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se vădeşte a nu fi incident.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.M.G.L. împotriva deciziei nr. 816/A din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 347/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 350/2013. Civil. Legea 10/2001. Daune... → |
|---|
