ICCJ. Decizia nr. 3526/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3526/2013

Dosar nr. 7553/2/2012

Şedinţa din 25 iunie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 08 octombrie 2012 reclamanta SC F.C.C. SA, reprezentată prin administrator judiciar C.I.T. SPRL, a formulat în contradictoriu cu pârâtul P.V. acţiune în anulare împotriva:

- Deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. 106/CR/2012,

- Încheierii de şedinţă din data de 28 august 2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul F.R.F. - pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011,

- Deciziei nr. 42 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. 42/CR/2011,

- Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal dosar nr. 41/CL/2011, solicitând admiterea acţiunii în anulare, să se constatate nulitatea absolută a actelor Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F. (obiect dosar nr. 106/CR/2012; obiect dosar nr. 42/CR/2011), precum şi a celor ale Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal (încheierile de şedinţă din data de 28 august 2012, f 225.; 23 august 2012, f 227; 16 august 2012, f. 226; 12 iulie 2012, f. 108, toate din volumul II; încheierile de şedinţă din data de 08 martie 2011, f. 142; 03 martie 2011, f. 125, 22 februarie 2011, f. 101-102; 08 februarie 2011, f. 75; 01 februarie 2011, f. 62; 25 ianuarie 2011, f. 19; hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011, 147-154 toate din volumul I), şi să fie desfiinţate toate actele Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal precum şi toate actele Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul F.R.F.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 noiembrie 2012, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere având ca obiect acţiunea în anulare ce vizează încheierea de şedinţă din data de 28 august 2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul F.R.F. - pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011; acţiunea în anulare îndreptată contra Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal, pronunţată în dosar nr. 41/CL/2011; acţiunea în anulare ce vizează încheierile de şedinţă pronunţate în dosarele arbitrale nr. 41/CL/2011, 42/CR/2011 şi 106/CR/2012; acţiunea în anulare împotriva tuturor actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF şi Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin aceeaşi încheiere, a fost admisă şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare ce vizează Hotărârea nr. 42 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal, pronunţată în dosarul nr. 42/CR/2011.

În motivarea acestei încheieri s-au reţinut următoarele.

Cât priveşte încheierea de şedinţă din data de 28 august 2012 şi hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011, ambele pronunţate de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal (în continuare CNSL), s-a reţinut că acestea au fost pronunţate de un tribunal arbitral în primă instanţă.

Cu privire la ambele hotărâri, reclamanta a exercitat calea de atac a recursului, prevăzută de art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal. Aceste căi de atac au fost soluţionate prin Decizia nr. 106 din 04 octombrie 2012 din dosarul nr. 106/CR/2012 şi, respectiv, prin Decizia nr. 42 din 20 aprilie 2011 din dosarul nr. 42/CR/2011, ambele pronunţate de Comisia de Recurs din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal (FRF). Aceste ultime două decizii sunt atacate şi ele pe calea acţiunii în anulare ce formează obiectul prezentei pricini.

Or, câtă vreme normele juridice aplicabile în sfera litigiilor aflate pe rolul CNSL din cadrul FRF prevedeau deja o cale de atac contra hotărârilor pronunţate de această entitate (CNSL), iar reclamanta deja a uzat de această cale, nu se poate accepta ipoteza potrivit căreia autoarea cererii de chemare în judecată din procesul de faţă ar avea şi dreptul să exercite acţiune în anulare contra hotărârilor CNSL, căci ar însemna să se încalce o regulă de bază în materie, respectiv principiul unicităţii căii de atac. Acest principiu exclude posibilitatea ca împotriva uneia şi aceleiaşi hotărâri, să se poată exercita deodată două căi de atac, în speţă cea a recursului de competenţa Comisiei de Recurs din cadrul FRF şi cea a acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 şi urm. C. proc. civ.

Cele două hotărâri amintite puteau face obiectul acţiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacate cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF.

În condiţiile în care reclamanta a promovat acţiune în anulare contra Deciziilor Comisiei de Recurs nr. 106/CR/2012 şi nr. 42/CR/2011, în măsura în care soluţia ce s-ar pronunţa ar fi aceea de admitere a acestei acţiuni, instanţa competentă să soluţioneze pricina va fi obligată să procedeze potrivit art. 366 alin. (1) C. proc. civ. şi să se pronunţe pe fondul cauzei, ceea ce, implicit, va însemna inclusiv verificarea legalităţii şi temeiniciei Încheierii de şedinţă din data de 28 august 2012 şi Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, ambele pronunţate de CNSL din cadrul FRF în dosarul nr. 41/CL/2011.

Cele ce preced demonstrează inadmisibilitatea acţiunii în anulare vizând încheierea de şedinţă din 28 august 2012 şi Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011, ambele pronunţate de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. 41/CL/2011, justificând respingerea acesteia ca atare.

Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul acţiunii în anulare ce vizează încheierile de şedinţă pronunţate în dosarele arbitrale nr. 41/CL/2011, 42/CR/2011 şi 106/CR/2012, precum şi în cazul acţiunii în anulare formulată contra actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF şi Comisiei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF.

Toate aceste încheieri şi acte de procedură nu au caracterul unei hotărâri arbitrale în sensul în care această noţiune este definită prin disp. art. 360 şi urm. C. proc. civ. Doar hotărârea arbitrală în înţelesul de act jurisdicţional prin care se soluţionează o pricină de către un tribunal arbitral şi prin care acesta se dezînvesteşte, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.

Or, încheierile şi actele de procedură despre care vorbeşte reclamanta, nu fac parte strict din categoria hotărârilor arbitrale, astfel că împotriva lor nu este deschisă posibilitatea exercitării acţiunii în anulare.

Cât priveşte chestiunea tardivităţii acţiunii în anulare ce vizează Decizia nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, sunt relevante prevederile art. 365 alin. (2) C. proc. civ.

Această decizie a fost comunicată reclamantei, prin fax, la data de 04 mai 2011 (conform dovezii de la fila 125 dosar – volumul I), iar acţiunea în anulare contra ei a fost promovată abia la data de 08 octombrie 2012, deci cu mult după expirarea termenului stabilit de art. 365 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, această acţiune apare ca fiind tardiv introdusă.

Pe cale de consecinţă, toate capetele de cerere enumerate anterior au fost respinse pentru motivele de fapt şi de drept prezentate în încheierea amintită, Curtea rămânând învestită doar cu soluţionarea acţiunii în anulare îndreptată contra Deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. 106/CR/2012.

În motivarea acestei ultime pretenţii deduse judecăţii, reclamanta a arătat următoarele aspecte, în esenţă.

Decizia este nelegală în raport de art. 362 alin. (4) C. proc. civ., precum şi în raport de art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit dispoziţiilor art. 362 alin. (4) C. proc. civ., părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârii arbitrale. Or, taxa pentru care a fost respins recursul reprezintă o cheltuială legată de o aşa-zisa îndreptare eroare materială şi, cu toate acestea, recursul a fost respins ca netimbrat.

Este relevant şi faptul că, din actele aflate în volumul II al dosarului 41/CL/2011, rezultă că pârâtul P.V. nu a achitat pentru CNSL taxa de procedură, aşadar o astfel de taxă nu trebuie achitată nici în recurs. Or, recursul a fost respins ca netimbrat.

Potrivit art. 33.4 din RSTJF al FRF, o decizie care conţine erori materiale nu poate produce prejudicii nici uneia dintre părţi.

SC F.U.C. SA este o societate aflată în procedura insolvenţei, iar recursul este formulat prin administratorul judiciar, astfel că, potrivit art. 77 din Legea nr. 85/2006, procedura în cauză este scutită de la plata taxei în cauză. Numai că, din totală rea credinţă, recursul a fost respins ca netimbrat.

Urmează să se reţină că în cauză sunt incidente disp. art. 1 alin. (3)-(5), art. 15 alin. (1) art. 16 alin. (2), art. 21, art. 61 din Constituţie, art. 362 alin. (4) C. proc. civ. şi art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Aşadar, prin hotărârea Comisiei de Recurs a fost încălcată ordinea publică, întrucât arbitrii nu s-au supus Constituţiei şi legii.

În concluzie, urmează să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât potrivit art. 364 lit. i) hotărârea pronunţată de Comisia de Recurs încalcă ordinea publică, reglementată de dispoziţiile constituţionale învederate, precum şi dispoziţiile imperative ale art. 362 alin. (4) C. proc. civ. şi art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Actele deduse judecăţii au fost pronunţate de un tribunal arbitral necompetent.

În ceea ce priveşte competenta CNSL de soluţionare a cererii de îndreptare eroare materiala a hotărârii arbitrale nr. 41 din 10 martie 2011, ea este condiţionată de competenta generala a aceleiaşi comisii, de a soluţiona litigiul între P.V. şi SC F.C.C. SA.

În condiţiile excepţiei de necompetenta a CNSL şi a Comisiei de Recurs, de a soluţiona litigiul de munca ivit intre P.V. şi SC F.C.C. SA, această necompetentă a fost invocata atât în fondul cauzei, cat şi în fata Comisiei de Recurs, dar şi în acţiunea în anulare, fiind evident faptul ca nici cererea de îndreptare eroare materiala nu este de competenta CNSL, dat fiind faptul ca fondul cauzei nu este de competenta unui tribunal arbitral.

Tribunalul arbitral nu are competenţa de a verifica legalitatea Deciziei nr. 1 din 11 ianuarie 2011, dispusă de angajator în considerarea art. 52 alin. (1) lit. a) C. muncii şi nici a Deciziei nr. 2 din 09 februarie 2011 dispusă de angajator în temeiul art. 58 coroborat cu art. 61 lit. a) C. muncii, în baza căreia a încetat Contractul individual de muncă al numitului P.V. Aşa fiind, tribunalul arbitral a pronunţat decizia nr. 42 în afara competenţei atribuită de Statutul FRF.

Aşadar, suntem în faţa unor acte pronunţate de tribunalul arbitral în afara competenţei stabilită prin lege, precum şi prin Statutul FRF.

Prin urmare sunt incidente dispoziţiile art. 364 lit. a) C. proc. civ., ceea ce conduce la concluzia ca hotărârile pronunţate de tribunalul arbitral încalcă şi dispoziţiile imperative ale art. 208, art. 209 art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 269 C. muncii, art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile Statutului FRF, precum şi în raport de clauza inserată în contractul de muncă, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., întrucât a fost soluţionat litigiul, fără a exista o convenţie arbitrală.

În speţă, art. 341 stabileşte că sub rezerva respectării ordinii publice, competenţa instanţelor specializate pe litigii de muncă fiind o problemă de ordine publică, aşadar în raport de art. 343 alin. (2) C. proc. civ., părţile nu au încheiat o convenţie arbitrală validă aceasta fiind sancţionată cu nulitatea de art. 343² C. proc. civ.

Pe fondul cererii de îndreptare a erorilor materiale, urmează să se reţină faptul că această cerere vizează îndreptarea unor greşeli de judecată, ce nu poate fi făcută printr-o cerere de îndreptare a unor erori materiale.

Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011 nu a fost comunicată niciodată administratorului judiciar al SC F.C.C. SA şi nici SC F.C.C. SA

Prin cererea de îndreptare a erorii materiale, se solicită a fi modificată nu numai hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011 a CNSL a FRF, dar chiar cererea introductivă de instanţă, în condiţiile în care se solicita CNSL a FRF a înlocui din conţinutul hotărârii arbitrale nr. 41 din 10 martie 2011 pe pârâta SC F.C.U.C. SA, persoană juridică inexistentă, cu SC F.C.C. SA, persoană juridică ce nu a fost chemată în judecată de către P.V.

Nu în ultimul rând, ar trebui reţinut faptul că este inadmisibil ca, într-o cerere de îndreptare eroare materială, să se solicite, în realitate, o nouă judecată, mai exact folosirea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în contradictoriu cu o pârâtă, împotriva unei alte persoane juridice ce nu a fost chemată în judecată.

Este imposibilă schimbarea hotărârii judecătoreşti, în raport cu învestirea acesteia cu formula executorie de către Tribunalul Bucureşti.

Pârâtul P.V. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare şi excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea acestor excepţii s-a arătat că disp. art. 57 din Statutul FRF prevăd calea de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului; pe cale de consecinţă, reclamanta trebuie să parcurgă toate etapele procedurii jurisdicţionale, abia apoi putându-se adresa instanţelor de drept comun; din aceeaşi perspectivă, Curtea de Apel nu poate soluţiona o cale de atac promovată împotriva unei decizii pronunţate de Comisia de Recurs a FRF.

Totodată, prin aceeaşi întâmpinare au fost relevate şi apărări de fond, solicitându-se respingerea acţiunii în anulare ca neîntemeiată.

În cauză, părţile în proces au înţeles să administreze proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa nr. 29 din 6 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale a respins excepţiile invocate de pârât.

A admis acţiunea în anulare exercitată împotriva deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012, pronunţată în dosarul nr. 106/CR/2012 al Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F, acţiune formulată de către reclamanta SC F.C.C. SA, prin administrator judiciar C.I.T. SPRL în contradictoriu cu pârâtul P.V.

A anulat decizia şi, rejudecând pricina, a admis recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28 august 2012, pronunţată în dosarul nr. 41/CL/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F.

A modificat această încheiere în sensul că a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011, pronunţată în dosarul nr. 41/CL/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F., cerere formulată de petentul P.V., în contradictoriu cu intimata SC F.C.C. SA

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Cât priveşte excepţiile ridicate prin întâmpinare, ambele sunt întemeiate pe disp. art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal (FRF), potrivit cu care deciziile pronunţate de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului.

De altfel, în partea finală a dispozitivului Deciziei nr. 106/CR din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs a FRF se menţionează că hotărârea poate fi atacată la T.A.S. în termen de 21 de zile de la comunicare.

Însă, ceea ce trebuie observat în speţă este faptul că litigiul dintre părţi decurge din raporturile juridice ce izvorăsc din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23 septembrie 2010, contract perfectat între SC F.C.C. SA (angajator) şi P.V. (salariat). Acest contract se găseşte în copie la filele 272-275 dosar fond, volumul 1.

Mai precis, acţiunea în anulare vizează decizia Comisiei de Recurs a FRF prin care s-a respins ca netimbrat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de şedinţă din 28 august 2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011, încheiere prin care s-a admis cererea formulată de pârât, privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul Hotărâri nr. 41 din 10 martie 2011 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal dosar nr. 41/CL/2011. Prin această ultimă hotărâre, s-au constatat încetate raporturile contractuale dintre antrenorul P.V. şi clubul SC F.U.C. SA, cu obligarea acestei din urmă entităţi la plata anumitor sume de bani cu titlu de despăgubiri (drepturi salariale, indemnizaţie de instalare, daune interese).

Raporturile juridice a căror încetare s-a constatat prin Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011 a CNSL din cadrul FRF sunt tocmai cele decurgând din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23 septembrie 2010.

Ultima teză din a art. 57 alin. (1) din Statutul FRF este extrem clară şi nu lasă loc niciunei alte interpretări: litigiile „decurgând din interpretarea şi executarea contractelor…individuale de muncă încheiate…între antrenori şi cluburi” nu sunt supuse jurisdicţiilor comisiilor din cadrul FRF, ci sunt strict de competenţa instanţelor judecătoreşti prevăzute de lege.

Nici nu putea fi altfel câtă vreme art. 284 alin. (1) C. muncii – dispoziţie legală imperativă şi de ordine publică – statua că „j udecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă.”

Iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Tribunalul este competent să judece în fond „conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe”.

Prin urmare, litigiul dintre părţile prezentului proces are caracterul unui conflict de muncă în sensul art. 248 C. muncii, fiind exclus de la jurisdicţia comisiilor FRF, situaţie în care ipoteza prevăzută de art. 56 din Statutul FRF („ deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului”) nu are incidenţă în cauză.

Ca atare, nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii în anulare, aşa cum se susţine prin întâmpinare.

Cât priveşte chestiunea necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti de soluţionare a cauzei, nici această excepţie nu poate fi primită.

Acţiunea în anulare cu care a fost învestită Curtea vizează o decizie pronunţată într-o procedură jurisdicţională de către Comisia de Recurs a FRF. Această comisie constituie o „instituţie permanentă de arbitraj” în sensul art. 341¹C. proc. civ., căreia părţile în proces i-au încredinţat prin clauză compromisorie, soluţionarea oricăror conflicte în legătură cu contractul individual de muncă pe care l-au perfectat.

Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a art. 340¹ şi 341¹C. proc. civ., se desprinde concluzia că Comisia de Recurs a FRF îndeplineşte toate cerinţele legale pentru a fi considerată un tribunal arbitral. Ca atare, deciziile pe care le pronunţă întrunesc caracteristicile necesare pentru a fi socotite hotărâri arbitrale în sensul art. 360 şi urm. C. proc. civ.

Aşa fiind, înseamnă că acţiunea în anulare îndreptată contra unei astfel de decizii este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti în strictă conformitate cu disp. art. 365 alin. (1) C. proc. civ., ca instanţă imediat superioară celei ce ar fi trebuit să soluţioneze pricina în fond în lipsa convenţiei arbitrale (clauza compromisorie de la lit. O din contractul de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23 septembrie 2010), respectiv Tribunalul Bucureşti, a cărui competenţă derivă din coroborarea disp. art. 284 alin. (1) C. muncii cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti este competentă material să soluţioneze acţiunea în anulare.

Faţă de natura şi obiectul pretenţiilor deduse judecăţii prin această acţiune au relevanţă prevederile art. 364 C. proc. civ.

Dacă fie şi doar unul dintre cazurile prevăzute de art. 364 este aplicabil, urmează a fi luate în seamă şi disp. art. 366 C. proc. civ.

Curtea consideră că argumentele de fapt şi de drept ce au justificat respingerea excepţiilor invocate de pârât prin întâmpinare, demonstrează în acelaşi timp incidenţa în cauză a cazurilor prevăzute de art. 364 lit. a) şi b) C. proc. civ.

Astfel, litigiul decurgând din interpretarea şi executarea contractului individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23 septembrie 2010, nu era de competenţa comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul FRF, concluzie ce se desprinde din interpretarea prin coroborare a disp. art. 57 alin. (1) ultima teză din Statutul FRF, art. 248 şi 284 C. muncii, art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., după cum s-a arătat mai sus.

Din aceleaşi motive clauza compromisorie de la lit. O din respectivul contract de muncă are caracterul unei clauze nule sau inoperante.

Pe cale de consecinţă, Decizia nr. 106/CR/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, care are caracter accesoriu, fiind pronunţată în urma derulării unei proceduri ce viza îndreptarea unor pretinse erori materiale strecurate în hotărârea dată de CNSL a FRF pe fondul litigiului şi făcând corp comun cu aceasta, în acord cu prevederile art. 362 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi desfiinţată în temeiul art. 364 lit. a) şi b) C. proc. civ.

Pentru aceste motive acţiunea în anulare a fost admisă, Curtea având de soluţionat în fond, în conformitate cu art. 366 C. proc. civ., doar recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii menţionate anterior a CNSL din cadrul FRF (doar cu această parte a litigiului rămânând învestită după măsurile luate prin încheierea de şedinţă pronunţată în prezenta cauză la data de 15 noiembrie 2012).

În condiţiile în care, fapt necontestat şi care reiese din analiza actelor de la dosar, autorul cererii de îndreptare eroare materială (pârâtul P.V.) nu a achitat vreo taxă de procedură pentru soluţionarea acestei cereri, nici recursul declarat contra încheierii de îndreptare de către partea adversă (reclamanta) nu putea şi nu trebuia să fie supus cerinţei plăţii vreunei taxe de procedură, căci în acest fel se ajunge la încălcarea uneia dintre cele mai elementare reguli ale procesului civil, aceea a egalităţii de arme a părţilor în desfăşurarea unei atare proceduri, regulă ce decurge din conţinutul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum acest text a fost interpretat în jurisprudenţa CEDO.

Pe cale de consecinţă, era necesar ca recursul declarat contra încheierii de şedinţă din data de 28 august 2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011, să fie rezolvat pe fond, iar nu respins ca netimbrat, adică fără a se examina temeinicia pretenţiilor exprimate prin intermediul acestui recurs.

Aceasta cu atât mai mult cu cât cererile în materie de conflicte de muncă sunt scutite de orice taxe de timbru potrivit art. 285 C. muncii şi oricum, potrivit dreptului comun în domeniul procesual civil, aplicabil inclusiv în procedurile arbitrale, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârilor, sens în care sunt prevederile art. 281³alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a considera întemeiat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de şedinţă din data de 28 august 2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011, pentru considerentele expuse pe larg în sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul P.V.

În motivarea recursului s-au arătat în esenţă următoarele.

1. În mod greşit a respins instanţa fondului excepţia inadmisibilităţii atacării Deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal direct la Curtea de Apel Bucureşti.

În cauză sunt incidente dispoziţiile:

- art. 56 alin. (1) lit. b) teza II din Statutul Federaţiei Române de Fotbal (art. 57 în actuala numerotare) care stipulează: „hotărârile pot fi atacate la:- Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne, ca ultimă instanţă de nivel internaţional, pentru recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de Comisia de recurs a FRF;

- art. 56 alin. (3) (art. 57 în actuala numerotare) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, care stipulează: „Deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitraj al Sportului de la Lasusanne ".

Aşadar SC F.C.C. SA trebuia să parcurgă toate etapele procedurii jurisdicţionale.

În prezenta speţă, instanţa fondului a respins excepţiile, apreciind că fiind vorba despre un litigiu izvorât dintr-un contract de munca (deşi formal este vorba despre o cerere de îndreptare a erorilor materiale), faţă de prevederile art. 57 alin. (1) teză ultimă din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, litigiile de munca ar fi exceptate de la jurisdicţia comisiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal.

Într-adevăr, art. 57 alin. (1) teză ultima din Statutul Federaţiei Române de Fotbal instituie o excepţiei de la principiul plenitudinii de jurisdicţie a organismelor jurisdicţionale ale Federaţiei Române de Fotbal, principiu instituit de teza I a aceluiaşi articol.

Potrivit art. 57 alin. (1) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal ”litigiile izvorâte sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF, jucători, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri, urmează a fi soluţionate exclusiv de organismele jurisdicţionale ale FRF. Prezentele dispoziţii exclud pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competenţa instanţelor judecătoreşti, cu excepţia contractelor civile sau individuale de muncă, încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi."

Ș i excepţia de mai sus are la rândul său o serie de excepţii:

a) Art. 25 alin. (2) din Regulamentul privind Statutul Antrenorului de Fotbal stipulează „orice litigiu vizând executarea contractului dintre un club şi un antrenor, indiferent de partea care promovează respectiva cerere de chemare în judecată, va putea fi soluţionat de către comisiile cu atribuţii jurisdicţionale ale FRF/LPF/AJF cu condiţia ca respectivul contract să fi fost vizat de Comisia Tehnică a FRF. Aceste dispoziţii se aplică tuturor tipurilor de antrenori".

Contractul individual de muncă nr. 180 din 23 septembrie 2010 poartă viza Federaţiei Române de Fotbal la care a fost înregistrat sub nr. nr. 3035 din 29 septembrie 2010.

b) Art. 25.5 din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal: Conform dispoziţiilor Statutului FRF, litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali al acestora, oficiali al FRF/LPF/AJF/AMFB, jucători, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri urmează a fi soluţionate exclusiv de comisiile cu atribuţii jurisdicţionale ale FRF. Prezentele dispoziţii exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competenţa Instanţelor judecătoreşti, cu excepţia litigiilor decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi. În aceste situaţii de excepţie, competenţa aparţine, după cum este prevăzut în contractul de muncă/convenţia civilă, comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale sau instanţelor judecătoreşti. Dacă în contractul de muncă/convenţia civilă nu sunt cuprinse asemenea clauze, competenţa aparţine organismului jurisdicţio nai/instanţei judecătoreşti sesizate de reclamant. Investirea unei comisii cu atribuţii jurisdicţionale, exclude posibilitatea oricăreia dintre părţi de a se adresa instanţelor judecătoreşti.

Prin art. O din Contractul Individual de Muncă nr. 180 din 23 septembrie 2010 părţile au stabilit această competenţă, iar prima investită a fost Camera Naţională de Soluţionarea Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal.

c) Art. 26.2 din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal: Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor (CNSL) este competentă să soluţioneze cauze ce au ca obiect: . f) încheierea, interpretarea şl executarea contractelor între cluburile participante în competiţiile organizate de FRF şi LPF şi antrenorii angajaţi al acestora. Pentru soluţionarea acestor litigii se vor aplica şi dispoziţiile Regulamentul privind Statutul Antrenorului de Fotbal. La analiza excepţiilor amintite anterior, instanţa fondului nu a analizat nici unul dintre aceste argumente cu toate că se regăsesc expuse pe larg în întâmpinare.

Însă argumentul principal invocat de instanţa fondului, este că potrivit art. 248 C. muncii, litigiile de muncă ar fi excluse de la jurisdicţia comisiilor Federaţiei Române de Fotbal. Acest argument a servit drept temei şi pentru respingerea cererii de îndreptare pe fondul său.

Şi cu privire la acest aspect instanţa fondului se află în eroare, întrucât nu există nici o normă imperativă care să excludă litigiile de muncă de la procedura arbitrală.

Interpretarea art. 248 C. muncii este eronată. Astfel, art. 284 alin. (1) C. muncii are următorul conţinut: „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă ", însă Codul de Procedură Civilă, prevede deopotrivă atât competenţa conform art. 2 alin. (1) lit c) (care atribuie competenţa atât Tribunalelor dar şi altor instanţe prevăzute de lege) cât şi conform art. 340, acesta din urmă reglementând soluţionarea arbitrală.

Textul art. 2 lit. c) C. Proc. Civ. nu exclude competenţa instanţelor arbitrale, aşa cum nu este exclusă o asemenea competenţă nici în materie comercială de către art. 2 lit. a) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data sesizării instanţei).

Pe cale de consecinţă, având în vedere dubla reglementare C. proc. civ., art. 2 alin. (1) lit. c) cât şi art. 340, este aplicabil principiul specialia generalibus derogant, în cazul de faţă având o ipoteză specială, respectiv un contract de muncă care face obiectul reglementării art. 25 alin. (2) din Regulamentul privind statutul antrenorului.

Și legislaţia specifică domeniului litigiilor de muncă prezintă în mod expres o asemenea posibilitate.

Astfel, reglementarea în vigoare la data naşterii litigiului, Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă face vorbire în mai multe rânduri (la art. 32, 33, 34 etc) despre arbitraj şi Comisii de arbitraj. Şi reglementarea actuală, Legea nr. 62/2011 a dialogului social conţine dispoziţii similare, inclusiv un întreg Capitol IV, în concluzie nu se poate afirma că litigiile de muncă nu pot fi soluţionate pe cale arbitrală, neexistând nici o interdicţie legală explicită sau implicită în acest sens.

2. Excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.

În analiza aceste excepţii, instanţa fondului face dovada că nu a înţeles, sau nu a dorit să înţeleagă care este argumentaţia pârâtului în formularea excepţiei.

Pârâtul nu a invocat competenţa unei alte instanţe de judecată române din sistemul public judiciar, ci competenţa Tribunalului Arbitrai al Sportului de la Lausanne, în condiţiile art. 56 (57 în actuala numerotare) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal. Pârâtul nu a contestat calitatea de tribunal arbitral a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal.

Mai mult, potrivit aceleiaşi argumentaţii şi Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal este tot un tribunal arbitral, caz în care acţiunea în anulare faţă de încheierea Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal apare ca fiind formulată cu încălcarea termenului de o lună stipulat de către art. 365 alin. (2) C. proc. civ. fiind aşadar tardivă.

În aceste condiţii, instanţa fondului nu mai putea reanaliza soluţia Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal de îndreptare a erorilor materiale, şi să o modifice pe fondul său, întrucât o asemenea cerere era tardivă.

Nu este posibil ca SC F.C.C. SA, să se folosească în acelaşi timp şi de căile de atac jurisdicţionale, dar şi de acţiunea în anulare.

Aşa cum a reţinut anterior Curtea de Apel Bucureşti, se impune aplicarea principiului electa una via.

3. În ceea ce priveşte analiza chestiunii erorii materiale în sine este eronată reţinerea primei instanţe în sensul că aceasta ar fi imputabilă pârâtului.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Intimata reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a recursului cu motivarea că după rămânerea în pronunţare a intrat în posesia rechizitoriului întocmit de DNA la data de 17 iunie 2013.

Ținând cont că potrivit art. 151 pricina poate fi repusă pe rol dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri, şi că potrivit art. 305 C. proc. civ. înscrisurile pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor, instanţa de recurs nu a considerat necesară repunerea cauzei pe rol pentru motivul invocat de către intimat.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Obiectul prezentului recurs îl formează hotărârea primei instanţe cu privire la capătul cererii iniţiale referitor la anularea Deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. 106/CR/2012.

Celelalte capete de cerere formulate prin sesizarea iniţială au fost soluţionate prin încheierea de şedinţă din data de 15 noiembrie 2012, prin care curtea de apel a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere având ca obiect acţiunea în anulare ce vizează încheierea de şedinţă din data de 28 august 2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011; acţiunea în anulare îndreptată contra Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal, pronunţată în dosar nr. 41/CL/2011; acţiunea în anulare ce vizează încheierile de şedinţă pronunţate în dosarele arbitrale nr. 41/CL/2011, 42/CR/2011 şi 106/CR/2012; acţiunea în anulare împotriva tuturor actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF şi Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF.

Motivarea acestei încheieri se regăseşte în prima parte a prezentei decizii la etapa expunerii principalelor momente ale soluţionării litigiului de faţă.

Această încheiere nu a fost atacată cu recurs, singura persoană interesată sub acest aspect fiind reclamanta, astfel că dispoziţiile acestei încheieri au devenit irevocabile.

Prin decizia nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal a fost soluţionat recursul declarat de către reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 august 2012 prin care, la cererea pârâtului din prezenta cauză, a fost îndreptată eroarea materială din hotărârea nr. 41/2011.

Prin decizia nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF a fost soluţionat recursul declarat împotriva hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, prin care a fost soluţionată cererea pârâtului din prezenta cauză de a se constata rezilierea din iniţiativa angajatorului a contractului de muncă înregistrat la federaţia Română de fotbal sub nr. 3035 din 29 septembrie 2010 şi acordarea de despăgubiri.

Aşa cum s-a arătat anterior, prin încheierea din data de 15 noiembrie 2012, irevocabilă, a fost respinsă ca tardivă acţiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF prin care a fost soluţionat fondul disputelor dintre părţi referitoare la legalitatea încetării contratului de muncă al reclamantului.

Verificarea dacă litigiul era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului (art. 364 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.) sau dacă exista o convenţie arbitrală valabilă (art. 364 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.) putea fi făcută în cadrul acţiunii în anulare a deciziei nr. 42/CR/2011 care a privit fondul pretenţiilor dintre părţi (cu condiţia ca această acţiune în anulare să fie considerată în mod prioritar, la rândul său, admisibilă).

Atâta timp cât dispoziţia curţii de apel privind constatarea tardivităţii formulării acestei acţiuni în anulare a rămas irevocabilă, conform celor menţionate anterior, nu mai poate fi cercetat acest aspect în cadrul acţiunii în anulare, care vizează decizia pronunţată cu privire la legalitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale a deciziei nr. 42/CR/2011. (Este de precizat că prima instanţă s-a considerat competentă să judece acţiunea în anulare de faţă doar apreciind că nu are incidenţă ipoteza prevăzută de art. 56 din Statutul FRF potrivit căruia deciziile pronunţate de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate cu recurs la TAS întrucât conflictele de muncă ar fi excluse de la calea jurisdicţiilor comisiilor FRF).

Din imposibilitatea formulării acestor critici decurge prezumarea în mod absolut a faptului că fondul litigiului era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului şi că exista o convenţie arbitrală valabilă.

Acesta este considerentul pentru care nu se mai impune analiza motivelor de recurs prin care se susţine că litigiul privind rezilierea contractului de muncă era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului şi că exista o convenţie arbitrală valabilă.

Date fiind aceste premise se pune problema dacă poate fi atacată pe calea arbitrajului, conform procedurii prevăzute de art. 340 şi urm. C. proc. civ. în faţa instanţelor din România decizia nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal în condiţiile în care potrivit art. 56 alin. (3) (în prezent art. 57 alin. (3)) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Laussane.

Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

Potrivit Codului federal elveţian al dreptului privat internaţional deciziile tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă federală elveţiană (art. 191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiţie prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală.

Partea nu poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în procedura arbitrală sau să formuleze acţiunea în anulare împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare doar pentru a alege instanţa de judecată dintr-un anumit stat, în funcţie de locul efectuării arbitrajului. Situaţia contrară ar echivala cu a admite posibilitatea eludării legii.

Având în vedere că acţiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. 106/CR/2012 a fost considerată inadmisibilă nu se mai impune analizarea motivelor de recurs privind fondul acesteia.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 304¹C. proc. civ. Înalta Curte va a dmite recursul, va modifica, în tot, sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea cu care a rămas învestită prima instanţă ca urmare a soluţionării unei părţi din capetele cererii iniţiale prin încheierea de şedinţă din data de 15 noiembrie 2012 (acţiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. 106/CR/2012), ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul P.V. împotriva sentinţei civile nr. 29 din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Modifică, în tot, sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC F.C.C. SA, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3162/2013. Civil. Partaj judiciar. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 3526/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3526/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs