ICCJ. Decizia nr. 3530/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3530/2013

Dosar nr. 254/2/2010

Şedinţa publică de la 9 septembrie 2013

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 782 din 9 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantele N.C.L. şi C.D. împotriva dispoziţiei din 27 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Prin dispoziţia din 27 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, s-a respins cererea de restituire, în natură, a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie demolată, cu motivarea că terenul este afectat de elemente de sistematizare (aleea de acces betonată, jardiniere beton amenajate ornamental, precum şi reţea de alimentare electrică a stâlpilor de iluminat), iar construcţia este demolată.

Prin aceeaşi dispoziţie, s-au acordat reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil şi s-a dispus comunicarea măsurii către C.C.S.D., instanţa constatând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7, 24 şi 243 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

Instanţa de fond, având în vedere actele care au format dosarul de restituire al Comisiei ce a analizat notificarea reclamantelor şi în lipsa oricăror probe privind posibilitatea restituirii în natură, a constatat că dispoziţia emisă este temeinică.

Raportul de expertiză extrajudiciară depus de reclamante, din care ar rezulta posibilitatea restituirii, în natură, a unei părţi din teren, precum şi a unui teren alăturat, în compensare, nu a fost reţinut, de către instanţa de fond, ca fiind relevant în examinarea temeiniciei şi legalităţii dispoziţiei contestate, deoarece, pe de-o parte, expertiza nu a fost însuşită, în totalitate, de pârâţi, iar, pe de altă parte, întrucât a considerat că, din probe, rezultă că terenul este afectat de elemente de sistematizare.

Referitor la susţinerea contestatoarelor, potrivit cu care unitatea deţinătoare este ţinută să ofere alte bunuri, terenuri în compensare, înainte de a acorda alte măsuri reparatorii în echivalent, s-a arătat că această susţinere nu este întemeiată, deoarece, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită este obligată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.

Instanţa a arătat că acordarea altor bunuri sau servicii este condiţionată de inexistenţa situaţiilor menţionate, ce trebuia probate în cauză.

În concluzie, s-a arătat că pârâta a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale la emiterea dispoziţiei, inclusiv a prevederilor Legii nr. 247/2005, titlul VII, art. 16, conform cărora evaluarea imobilului şi stabilirea cuantumului concret al despăgubirilor sunt atribuţii ce aparţin C.CS.D. Pentru aceste motive, a fost respinsă contestaţia, ca neîntemeiată, şi menţinută, ca temeinică şi legală, dispoziţia contestată.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele contestatoare N.C.L. şi C.D.

Prin Decizia civilă nr. 795 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut, în fapt, faţă de raportul de expertiză întocmit, în apel, de expert P.M., că o parte din terenul iniţial, şi anume suprafaţa de 265 mp, a fost inclusă în zona de carosabil şi trotuar pietonal. Pe restul suprafeţei de teren, identificată la adresele poştale nr. 87 şi 89, au existat construcţii, care au fost demolate în scopul amenajării Parcului Plumbuita. Pe amplasamentul fostului teren şi în jurul acestuia, în prezent, există amenajări de spaţii verzi, alei de acces în parc, monument – ceas public, cămine de vizitare, reţele edilitare subterane şi stâlpi de iluminat public. A mai arătat expertul că nu poate identifica în zona adiacentă, pe o rază de 5.000 mp, un alt teren, neafectat de elemente de sistematizare. Primăria Municipiului Bucureşti a depus adresă, din care rezultă că parcelele de teren aparţinând imobilelor care sunt cuprinse în perimetrul Parcului P., ce constituie domeniul public al Municipiului Bucureşti, conform Legii nr. 213/1998 şi Legii nr. 24/2007, privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane.

În raport de situaţia de fapt astfel reţinută, Curtea a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, pentru suprafaţa de teren care este afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele.

Prin Decizia nr. 8512 din 22 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, şi de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, pentru judecarea apelului.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reţinut că, în apel, s-a depus de recurente un set de înscrisuri, din care rezultă că suprafaţa de 340 mp nu este afectată de niciun element de sistematizare şi că acestea au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză prin care expertul trebuia să răspundă la două întrebări: să precizeze care este suprafaţa de teren liberă din cea evidenţiată în anexa 3, şi care este afectată de elemente de sistematizare, respectiv care sunt aceste elemente.

Instanţa de apel a încuviinţat obiecţiunile formulate şi, după trei termene, în care expertul nu a răspuns la obiecţiuni, a acordat cuvântul pe fond.

Înalta Curte a arătat că lămurirea acestor aspecte era esenţială pentru corecta soluţionare a cauzei, pentru a se face distincţia între teren liber, teren liber de construcţii sau afectat de elemente de sistematizare.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 254/2/2010.

Prin Decizia civilă nr. 499/ A pronunţată la 8 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamante.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelantele au susţinut că, prin dispoziţia contestată, s-au încălcat prevederile art. 3 lit. a) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora pârâta ar fi trebuit să dea, în compensare, alte bunuri, în speţă, alte terenuri, cum ar fi cel de 300 mp, menţionat în expertiza extrajudiciară, suprafaţă care, alipită la suprafaţa rămasă liberă, ar totaliza exact 672 mp, suprafaţă solicitată de contestatoare.

Au mai arătat că este nereală afirmaţia Primăriei Municipiului Bucureşti, în sensul că acest teren este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, deoarece elementele de sistematizare se referă doar la o jardinieră de beton, care nu afectează terenul, jardiniera aflându-se în partea dreaptă a terenului. De asemenea, mai există un lampadar electric, tot pe partea dreaptă. Apelantele au afirmat că, în opinia lor, aceste elemente nu reprezintă impedimente la retrocedarea în natură.

Cu ocazia rejudecării apelului expertul P.M. a răspuns la obiecţiunile încuviinţate de instanţă.Conform răspunsului la obiecţiuni, s-a arătat că, potrivit P.U.G. al Municipiului Bucureşti, parcelele se află în interiorul Parcului P., în zona clasificată V.L.C. - spaţii plantate protejate.Expertul a arătat că îşi declină competenţa de a analiza planşele fotografice depuse la dosar, nefiind o operaţiune tehnică specifică expertizei topografice. Instanţa a încuviinţat şi o cercetare la faţa locului, în urma efectuării căreia s-a încheiat procesul verbal din 6 septembrie 2010.

Pe fondul pretenţiilor reclamantelor, Curtea a reţinut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de P.M. în primul ciclu procesual, s-a identificat o fostă proprietate pretinsă de apelantele contestatoare.

S-a arătat că parcela, în suprafaţa de 205 mp, este inclusă în domeniul public - carosabil şi trotuar.

Parcelele, în suprafaţă de 162 mp şi în suprafaţă de 175 mp - au constituit obiect al Decretului nr. 238/1974, în scopul amenajării Parcului P. S-a mai arătat că, pe amplasamentele fostului teren şi în jurul acestuia, în prezent, există amenajări constând în spaţii verzi, alei de acces în parc, monument – ceas public, cămine de vizitare, reţele edilitare subterane, stâlpi de iluminat public.

Parcelele sunt evidenţiate în anexa 3, fila 44 Dosar nr. 13515/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti.

În urma comparării situaţiei de fapt stabilită cu ocazia cercetării locale efectuate conform procesului verbal din 6 septembrie 2010 cu reprezentările din schiţa anexă 3 la expertiza efectuată de expert P.M., instanţa de apel a constatat următoarele:

În ce priveşte parcela, pe o parte din acest teren se află jardiniere din forme de ciment cu care este înconjurat ceasul public. O altă parte din acest teren se suprapune cu trotuarul existent. Restul terenului este amenajat cu flori, iar pe această zonă cu flori există canalizări şi un stâlp electric.

Pe parcela se află, în dreapta, o alee de acces, iar o altă parte reprezintă trotuarul pietonal care înconjoară toată această zonă; şi pe această parcelă de teren se află stâlpi de iluminat.

S-a mai constatat că terenul pretins de reclamante se află la intrarea în Parcul P. şi că această zonă este delimitată de Parcul P., propriu-zis, printr-un gard metalic.

Faţă de cele constatate la faţa locului, care corespund cu cele prezentate în expertiză, instanţa de apel a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură a niciunei părţi din acest teren, deoarece este afectat de elemente de sistematizare, amenajări de spaţii verzi la intrarea în Parcul P., alei de acces în parc, ceas public, cămin de vizitare, reţele edilitare subterane, stâlpi de iluminat.

Conform P.U.G. al Municipiului Bucureşti, terenul cu plantele existente este protejat.

În ce priveşte motivul de apel invocat, expertul P.M. a arătat că nu a putut identifica în zona adiacentă, de circa 5.000 mp, un alt teren, neafectat de elemente de sistematizare.

Examinând şi expertiza judiciară din Dosarul nr. 13515/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, s-a constatat că parcele din expertiza extrajudiciară corespund cu parcelele din expertiza judiciară.

În ce priveşte parcela din expertiza extrajudiciară, ce face parte din ansamblul spaţiului verde amenajat la intrarea în Parcul P., aceasta este străbătută de alei pietonale către ceasul electronic, jardinierele din ciment fiind, la rândul lor, plantate cu flori.

Instanţa de apel a apreciat că nu se poate da, în compensare, această parcelă de teren, fiind, de asemenea, afectată de elemente de sistematizare, fapt ce rezultă din schiţele aflate la fila 79 dosar fond - coroborate cu anexa 3 la expertiza întocmită de expert P.M. şi cu răspunsul la obiecţiuni, formulat de acest expert.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C.D. şi N.C.L., solicitând, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, iar, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., modificarea, în tot, a deciziei recurate, admiterea contestaţiei împotriva dispoziţiei din 27 ianuarie 2006 şi restituirea, în natură, a terenului situat în Bucureşti, sectorul 2, în suprafaţă de 340 mp - teren liber, neafectat de elemente de sistematizare, iar, pentru diferenţa până la 612,96 mp, obligarea intimatei-pârâte să ofere un alt teren în compensare.

În motivarea cererii de recurs, reclamantele au susţinut următoarele:

1. Instanţa de apel a nesocotit hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate si asupra necesităţii administrării unor probe - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte a stabilit, în primul ciclu procesual, în mod obligatoriu, ca instanţa de rejudecare să lămurească, care este suprafaţa liberă de teren din cea evidenţiată în anexa 3 a raportului de expertiză efectuat de expertul P.M. - parcelele şi care este afectată de elemente de sistematizare, respectiv care sunt acestea.

Curtea a trecut cu uşurinţă peste această problemă, dispunând suplimentarea probatoriului cu cercetare la faţa locului.

Vătămarea apelantelor reclamante constă în aceea că acţiunea a fost respinsă, fără să se fi administrat proba cerută de instanţa de control judiciar.

Numai un expert specializat putea răspunde care este suprafaţa de teren liberă (cât anume ca metri pătraţi) şi care este suprafaţa afectată de elemente de sistematizare.

2. În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motive străine de natura pricinii), recurentele au susţinut că, potrivit instanţei de apel, la baza respingerii căii de atac, au stat atât cercetarea la faţa locului, cât şi raportul de expertiză întocmit în cauză, probe ce ar releva că terenul în discuţie este afectat de elemente de sistematizare.

Recurentele arată că, în prezentul dosar, există mai multe rapoarte de expertiză, întocmite, toate, de experţi specializaţi.

Astfel, conform raportului de expertiză întocmit de expert B.N. (filele 102-106 dosar Primărie), terenul revendicat, în suprafaţă de 612 mp, se compune din spaţiu verde, liber de orice construcţii, şi reţele de utilităţi, în suprafaţă de 583,8 mp; trotuar pietonal, în suprafaţă de 20,52 mp; carosabil în suprafaţă de 7,68 mp Pe terenul liber - spaţiu verde - nu au fost identificate construcţii definitive sau de utilitate publică (nu există guri de canale, reţele urbane, ş.a.).

Potrivit unui alt raport de expertiză, întocmit de expert C.C. (filele 77-78 dosar Primărie), a fost identificată o suprafaţă de teren de 612,96 mp. Expertul a apreciat că se poate retroceda parcela, în suprafaţă de 162,1 mp, şi parcela, în suprafaţă de 136,8 mp, în total 298,9 mp. S-a mai identificat şi o suprafaţă liberă de teren, de 315 mp, care s-ar putea da în compensare recurentelor-reclamante în schimbul terenului afectat de elemente de utilitate publică.

Conform unor obiective suplimentare, expertul C.C. a concluzionat că s-ar putea retroceda, în natură, recurentelor-reclamante chiar o anumită parcelă, în suprafaţă de 369,2 mp.

În primul ciclu procesual, în apel, s-a efectuat o altă expertiză, potrivit căreia s-a identificat o suprafaţă de teren de 605 mp, în loc de 612 mp O parte din teren, 265 mp, a fost inclusă în zona de carosabil şi trotuar pietonal. Cu privire la restul suprafeţei de teren, de 340 mp, expertul a reţinut că ar fi spaţiu verde, alei acces parc, stâlpi de iluminat.

Susţin recurentele că au depus, în prima fază procesuală a apelului, un set de înscrisuri - fotografii, care demonstrează faptul că o suprafaţă de teren de 340 mp nu este afectată de niciun element de sistematizare, spaţiul verde despre care se vorbeşte fiind, în fapt, un teren neîngrijit, care s-ar putea restitui în natură.

De asemenea, nefiind foarte clare concluziile acestui raport, au formulat obiecţiuni, încuviinţate de instanţa de apel la termenul din 5 martie 2008, obiecţiuni prin care expertul trebuia să răspundă la 2 întrebări: să precizeze care este suprafaţa de teren liberă din cea evidenţiată în anexa 3, şi care este afectată de elemente de sistematizare; care sunt aceste elemente. Curtea a revenit asupra măsurii dispuse, în mod nelegal, deoarece adresa trimisă expertului, în vederea comunicării răspunsului la obiecţiuni, a vizat un alt domiciliu decât cel real.

După casarea cu trimitere, instanţa de apel avea obligaţia să lămurească probleme impuse de către instanţa de control judiciar.

Cu toate acestea, Curtea, faţă de răspunsul general, evaziv si total nelămuritor al expertului, în loc să revină cu o nouă adresă sau să dispună prezentarea expertului în faţa instanţei, pentru a da lămuriri, conform dispoziţiilor art. 207 C. proc. civ., a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea încuviinţării probei cu cercetarea la faţa locului.

Recurentele apreciază că, în aceste condiţii, instanţa putea să dispună ca şi expertul să fie prezent la faţa locului, pentru a da lămuriri suplimentare, în concordanţă cu dispoziţiile art. 216 C. proc. civ., având în vedere particularităţile dosarului.

În consecinţă, câtă vreme nu s-a lămurit, nici de această dată, ce suprafaţă de teren din cea revendicată este afectată de elemente de sistematizare, decizia instanţei de apel se sprijină pe motive străine de natura pricinii; ca atare, se impune casarea soluţiei respective.

3. Decizia Curţii de Apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, şi anume a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât terenul revendicat nu este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, se impunea ca instanţa de apel, dând dovadă de rol activ, să insiste ca expertul să răspundă la solicitările sale sau să dispună efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele stabilite de instanţa de control judiciar.

În concluzie, terenul pretins de reclamante nu include amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor, parcuri, grădini publice sau pieţe pietonale, Curtea procedând la o greşită aplicare a legii, prin soluţia pronunţată.

Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., acesta a vizat nerespectarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a urma îndrumările deciziei de casare, privind verificarea aspectelor dispuse de instanţa de control judiciar, în sensul de a se administra proba impusă de Înalta Curte, pentru instanţa de rejudecare, împrejurare ce a avut drept consecinţă, potrivit aprecierii recurentelor, incorecta stabilire a situaţiei de fapt.

Contrar celor afirmate de către recurentele reclamante, instanţa de apel a administrat dovada stabilită în primul ciclu procesual, de către instanţa de casare şi a lămurit, potrivit îndrumărilor instanţei de control judiciar, situaţia terenului pretins în natură.

Astfel, după cum s-a arătat în precedent, Înalta Curte a imputat instanţei de apel, în primul ciclu procesual, că, deşi a încuviinţat obiecţiunile formulate de reclamante la raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală, după trei termene de judecată, a revenit asupra probei, acordând părţilor cuvântul pe fond. A mai stabilit că este necesar a se lămuri care este suprafaţa de teren liber şi cea afectată de elemente de sistematizare din terenul evidenţiat ca reprezentând parcelele, menţionate în anexa 3 la raportul de expertiză, precum şi a se identifica aceste elemente.

Trebuie menţionat că obiecţiunile încuviinţate reclamantelor la expertiza efectuată în primul dosar de apel, la termenul din 5 martie 2008, au vizat aspectele reţinute în decizia de casare ca fiind necesar a se lămuri; de asemenea, s-a stabilit în sarcina expertului, la acel termen, să verifice dacă planşele fotografice depuse la dosar corespund situaţiei reale din teren.

Instanţa de apel, în rejudecare, la termenul din 17 martie 2010, a dispus exact măsura impusă de instanţa de casare, solicitând expertului să răspundă obiecţiunilor formulate de reclamante în ciclul procesual anterior şi încuviinţate la termenul din 5 martie 2008, efectuând, în acest sens, adresă către expert. Acesta a depus răspunsul la obiecţiuni (fila 19 dosar apel rejudecare), în cadrul căruia a menţionat că, potrivit P.U.G. al Municipiului Bucureşti, parcelele se află în interiorul Parcului P., în zona clasificată V.L.C. - spaţii plante protejate, şi că îşi declină competenţa de a analiza planşele fotografice depuse la dosar de reclamante, considerând că aceasta nu reprezintă o operaţiune tehnică specifică disciplinei de expertiză topografică. Totodată, în raportul de expertiză contestat în primul ciclu procesual, a arătat că, pe amplasamentul fostului teren identificat în schiţa anexă 3, există amenajări de spaţii verzi, alei de acces în parc, monument-ceas public, cămine de vizitare, reţele edilitare subterane, stâlpi de iluminat public.

Faţă de răspunsul la obiecţiuni, instanţa de apel a considerat că nu se impune revenirea cu adresă la expert, în acelaşi scop, întrucât acesta şi-a exprimat punctul de vedere asupra aspectelor contestate de reclamante, în primul ciclu procesual, considerând că este necesară administrarea probei cu cercetare la faţa locului, asupra căreia, ambele părţi au fost de acord.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentelor, în rejudecare, Curtea de Apel a administrat proba impusă prin decizia de casare, şi anume revenirea cu adresă la expertul care a întocmit raportul în primul ciclu procesual, pentru a răspunde la obiecţiunile încuviinţate acestor părţi, nejustificându-se vătămarea pe care au invocat-o reclamantele în cererea de recurs, în legătură cu acest aspect. Împrejurarea că expertul şi-a exprimat opinia faţă de aspectele contestate prin obiecţiunile încuviinţate într-un mod care nu este convenabil recurentelor nu echivalează cu neadministrarea probei impuse prin decizia de casare. Este important de subliniat că, potrivit hotărârii instanţei de recurs anterioare, nu s-a stabilit, pentru instanţa de rejudecare, obligaţia de a administra proba cu o nouă expertiză, ci, aşa cum s-a arătat deja, a fost obligată instanţa de apel să solicite expertului răspunsul la obiecţiunile încuviinţate reclamantelor în primul ciclu procesual, sens în care Curtea a şi procedat.

De asemenea, nu i se poate imputa instanţei de apel că a încălcat principiul rolului activ reglementat de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod), determinat de împrejurarea că nu a dispus din oficiu efectuarea unei noi expertize. Procesul civil este, în principiu, un proces al intereselor private, în cadrul căruia, părţile sunt primele chemate să solicite încuviinţarea şi administrarea probelor pe care le consideră relevante în fundamentarea pretenţiilor lor. Reclamantele nu au formulat, însă, solicitarea de efectuare a unei noi expertize, deşi aveau această posibilitate, la termenul următor celui acordat pentru a lua cunoştinţă de răspunsul la obiecţiuni. Conform celor redate în partea introductivă a deciziei recurate, ele au cerut instanţei să revină cu adresă la acelaşi expert, pentru a răspunde care este suprafaţa de teren liberă din terenul în litigiu şi care reprezintă cea afectată de elemente de sistematizare, solicitare respinsă de Curte, raportat la faptul că expertul a răspuns la obiecţiunile invocate.

În plus, administrarea unei probe din oficiu este la aprecierea instanţei respective, apreciere care nu se poate cenzura de către instanţa de recurs, întrucât se circumscrie unui motiv de casare, în prezent, abrogat (prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000), vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.). Totodată, instanţa de apel, în rejudecare, s-a considerat lămurită asupra situaţiei de fapt în raport de probele administrate pe parcursul procesului, înscrisuri, expertiză şi cercetare la faţa locului.

În concluzie, nu se poate reţine încălcarea principiului rolului activ al instanţei, motiv de recurs prezentat la ultimul punct din cerere şi care a fost analizat de Înalta Curte în cadrul motivului reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece se circumscrie acestui caz de casare.

Au mai susţinut recurentele că instanţa de apel ar fi trebuit să solicite expertului prezentarea la termenul de judecată, pentru a da lămuriri, în condiţiile art. 207 C. proc. civ., şi prezentarea lui la cercetarea locală, în acelaşi scop, potrivit art. 216 din C. proc. civ. Critica este nefondată. Niciunul dintre textele de lege menţionate nu impune obligaţia instanţei de a solicita prezenţa expertului la termen pentru a da lămuriri şi nici cu ocazia cercetării la faţa locului. Art. 207 C. proc. civ. se referă la un alt aspect, şi anume, în vederea soluţionării cu celeritate a procesului, dacă circumstanţele cauzei o permit, expertul îşi poate exprima opinia chiar în şedinţă, părerea lui urmând a fi menţionată în cuprinsul unui proces verbal întocmit în condiţiile art. 198 din C. proc. civ. (în speţă, expertul şi-a exprimat punctul de vedere în scris, la termenul imediat următor celui în care i s-a făcut această solicitare). Dispoziţiile art. 211 C. proc. civ. sunt cele care stabilesc ca experţii să se înfăţişeze înaintea instanţei, însă, în ipoteza în care organul judiciar consideră că este necesară prezenţa lor pentru a da lămuriri. În acest sens, textul de lege se referă la prezentarea experţilor pentru a da lămuriri, „ori de câte ori li se va cere”. Prin urmare, chemarea experţilor în acest scop reprezintă atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a desfăşurat administrarea probei sau care poate fi învestită cu cercetarea situaţiei de fapt, raportat la probele administrate, şi nu poate forma obiect al cenzurii instanţei de recurs, care nu poate verifica decât aspecte de nelegalitate în materia încuviinţării sau administrării probelor. Or, în speţă, instanţa de apel s-a considerat lămurită asupra răspunsului la obiecţiuni dat de expert, apreciind că situaţia de fapt în legătură cu terenul pretins poate fi clarificată prin efectuarea unei cercetări locale, cu privire la care, cum s-a menţionat anterior, părţile au fost de acord.

Art. 216 alin. (1) vizează, de asemenea, posibilitatea instanţei, iar nu obligaţia, de a asculta experţii, cu ocazia cercetării la faţa locului, ceea ce reprezintă tot o chestiune de apreciere a instanţei de apel în materie de probe, necenzurabilă în recurs, în contextul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Au mai afirmat reclamantele că numai un expert, deci, o persoană cu cunoştinţe de specialitate, putea stabili suprafaţa de teren liberă şi cea afectată de elemente de sistematizare, respectiv identificarea acestora din urmă, contestând, cu alte cuvinte, efectuarea cercetării la faţa locului. Susţinerile sunt neîntemeiate. Cercetarea la faţa locului reprezintă o probă judiciară directă, prin intermediul căreia legea (dispoziţiile art. 215-217 C. proc. civ.) îi recunoaşte instanţei posibilitatea de a constata, în mod nemijlocit, starea şi situaţia unui obiect, locul şi modul de aşezare, precum şi alte asemenea elemente, relevante sau chiar indispensabile în soluţionarea unui litigiu. Concludenţa şi utilitatea probei este, de asemenea, lăsată la aprecierea instanţei care o supune dezbaterii, nefiind cenzurabilă în recurs. În plus, în speţă, contrar celor arătate de recurente, obiectivele pentru care s-a încuviinţat cercetarea la faţa locului nu presupuneau cunoştinţele de specialitate exclusive ale unui expert, instanţa având posibilitatea să constate expropri sensibus terenul liber şi cel afectat de elemente de sistematizare, aspecte indicate a fi lămurite prin decizia de casare. În acest sens a şi procedat Curtea de Apel în rejudecare, cele constate la faţa locului fiind menţionate în procesul verbal încheiat în urma administrării probei.

În concluzie, instanţa de apel nu a încălcat decizia de casare, sub aspectul probelor care au fost stabilite prin această decizie a fi administrate (răspunsul expertului la obiecţiunile încuviinţate reclamantelor în primul ciclu procesual) şi nici dispoziţiile legale în materie de probe, invocate în cererea de recurs. Rezultatul interpretării probelor de către instanţa de rejudecare nu poate fi, însă, examinat de prezenta instanţă, faţă de abrogarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., Curtea de Apel având libertatea de a stabili situaţia de fapt în raport de evaluarea ansamblului probator administrat în cauză.

2. Nici criticile referitoare la fundamentarea deciziei recurate pe motive străine de natura pricinii nu sunt întemeiate.

Acest caz de modificare presupune argumente care ţin de stabilirea situaţiei de fapt sau aplicarea unor dispoziţii legale care nu au legătură cu litigiul dedus judecăţii. Or, în speţă, instanţa de apel s-a referit la situaţia juridică a terenului în litigiu, reţinând că acesta este afectat de utilităţi publice, sens în care, aplicând textele de lege corespunzătoare situaţiei terenului din cuprinsul actului normativ de reparaţie, a confirmat soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de restituire, în natură, a terenului în litigiu, respectiv de acordare a unui teren în compensare. Nu se poate reţine, astfel, întrunirea cerinţelor ipotezei de „motive străine de natura pricinii”, prevăzută în art. 304 pct. 7, teza a III-a C. proc. civ.

Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor procedurale invocate la acest punct din cererea de recurs au fost analizate în cadrul motivului de recurs precedent, fiind încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel de modificare reglementat de art. 304 pct. 7, fiind înlăturate pentru considerentele anterior arătate.

3. În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au susţinut nelegala aplicare, în cauză, a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 10 alin. (3) (în realitate, art. 10.3.) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, apreciind că situaţia terenului revendicat este în afara sferei de aplicare a acestor dispoziţii.

Înalta Curte nu poate primi aceste aserţiuni, reţinând constatările instanţei de apel asupra situaţiei de fapt şi care nu pot fi reevaluate în recurs, în sensul că terenurile, pretins a fi restituite în natură şi prin compensare, nu sunt libere în sensul reglementat de Legea nr. 10/2001, fiind afectate de elemente de sistematizare şi spaţiu verde ocrotit. Prin urmare, în mod corect s-a făcut aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, fiind menţinută dispoziţia instanţei de fond, de acordare a reparaţiei în echivalent, în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor. Astfel, dispoziţiile legale menţionate interzic restituirea în natură sau acordarea în compensare a imobilelor afectate de utilităţi publice (parcela - ceas public, trotuar, jardiniere din forme de ciment, zonă verde, canalizări, stâlp electric; parcela - alee de acces, trotuar pietonal, stâlpi de iluminat).

În consecinţă, pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantele C.D. şi N.C.L. împotriva Deciziei civile nr. 499/ A din 8 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3412/2013. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 3535/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3530/2013. Civil