ICCJ. Decizia nr. 354/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 354/2013
Dosar nr. 9614/3/2008
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 771 din 23 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta D.M.C.C., în contradictoriu cu pârâţii M.B. prin P.G., E.N.A.Z., P.S.S.I. şi P.S.J. prin care a solicitat să se constate, în contradictoriu cu M.B. prin P.G., nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul teren situat în Bucureşti, sector 5, str. Nanu Muscel; să constate în contradictoriu cu M.B. prin P.G. şi pârâta E.N.A.Z. nevalabilitatea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 3172 din 12 mai 1986 la notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593 din 12 mai 1986; să constate în contradictoriu cu toţi pârâţii existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului şi să oblige pârâţii să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În ce priveşte primul capăt de cerere s-a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, sector 5, str. Nanu Muscel, format din teren în suprafaţă de 280,28 m.p. şi construcţie cu subsol, parter şi etaj, este proprietatea unor persoane fizice, respectiva pârâţilor P.S.S.I. şi P.S.J., iar nu proprietate de stat.
Interpretând cererea în lumina dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., astfel cum a solicitat reclamanta şi faţă de refuzul expres al acesteia de a preciza acţiunea, tribunalul a procedat la analiza cererii în ceea ce priveşte terenul, având în vedere că reclamanta, în cererea introductivă la instanţă face referire la art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că terenul a fost preluat în proprietatea statului cu încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. civ., fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Neîntemeiat este şi capătul nr. 2 de cerere în care reclamanta a solicitat instanţei să constate în contradictoriu cu M.B. prin P.G. şi pârâta E.N.A.Z. nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3172 din 12 mai 1986 la Notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593 din 12 mai 1986.
Întrucât reclamanta a refuzat să precizeze acţiunea, în sensul dacă se invocă o cauză de nulitate, tribunalul, a avut în vedere motivele invocate, a analizat valabilitatea contractului sub toate aspectele.
Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte obligaţia de înstrăinare a imobilului, iar simpla existenţă a dispoziţiilor Legii nr. 4/1973 creează numai o prezumţie simplă.
S-a mai reţinut că, deşi i s-a solicitat reclamantei să îţi precizeze acţiunea, reclamanta a susţinut că este dreptul său, potrivit principiului disponibilităţii ca acţiunea să fie judecată „exact aşa” cum a fost formulată, astfel cum rezultă din notele depuse la data de 14 aprilie 2008.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta susţinând că, greşit s-a reţinut că nu a dovedit trecerea terenului la stat fără o dreaptă despăgubire, în realitate dovada trecerii la stat a terenului este cuprinsă în contractul de vânzare cumpărare din 1986.
Instanţa nu a analizat valabilitatea contractului autentificat sub nr. 3172 din 12 mai 1986 sub toate aspectele. Nu s-a avut în vedere că dispoziţiile Legii nr. 4/1973 au pus-o în situaţia de a înstrăina unul dintre imobilele deţinute, deşi nu dorea acest lucru, fapt ce valorează lipsă de consimţământ. Ca atare, cumpărătoarea E.N.A.Z. nu poate opune buna sa credinţă în condiţiile în care ştia că imobilul pe care îl cumpăra era supus prevederilor Legii nr. 4/1973.
De asemenea, la soluţionarea apelului trebuiau aplicate prioritar normele internaţionale. În baza acestora trebuia analizat că statul nu a dobândit nici un drept asupra terenului din str. Nanu Muscel, sector 5 şi nici nu putea „inventa” un drept ca să-i transmită/constituie în mod valabil atâta vreme cât asupra bunului revendicat exista născut un drept de proprietate (al apelantei - reclamante), drept care nu se stinge prin neuz, întrucât acţiunea în justiţie prin care se apără acesta este imprescriptibilă extinctiv.
Intimata E.N.A.Z. nu putea nici ea dobândi proprietatea asupra construcţiei din str. Nanu Muscel, sector 5, pentru că actul pe care l-a încheiat apelanta - reclamantă cu aceasta este rezultatul unei obligaţii legale arbitrare, iar nu a voinţei acesteia. Nerespectarea obligaţiei impuse de lege ducea la trecerea imobilului la stat prin decizie administrativă [(art. 52 alin. (2) din Legea nr. 4/1973)].
Prin întâmpinare, intimaţi au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamantă prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru a cere anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3172/1986.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 520/ A din 19 mai 2012, a respins excepţiile invocate de intimaţi, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei E.N.A.Z. şi a respins apelul.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect anularea actului de înstrăinare din 1986, Curtea a constatat că, în esenţă, intimaţii au invocat faptul că singurul motiv de nulitate posibil, prin raportare la împrejurările cauzei şi la celelalte aspecte invocate de reclamantă, este reprezentat de viciul violenţei, care fiind un viciu de consimţământ, atrage o nulitate relativă, acţiunea în declararea acestei nulităţii fiind prescriptibilă în termen de trei ani de la data încetări împrejurării violente, care se identifică în speţă cu momentul: ianuarie 1990 când a avut loc căderea regimului comunist şi abrogarea prin Decretul nr. 9/1989 a Decretului nr. 189/1977 şi a Decretului nr. 223/1974.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare s-a reţinut că imobilul nu a fost preluat abuziv, iar acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este o acţiune întemeiată pe dreptul comun, reprezentat de prevederile art. 480 C. civ., care din perspectiva reglementărilor în vigoare la acest moment este admisibilă.
Raportându-se şi la dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, Curtea a apreciat că nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, aceasta având dreptul la examinarea pe fond a pretenţiile deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui bun în patrimoniul apelantei reclamante constituind o chestiune de ţine de temeinicia acţiunii şi nu de admisibilitatea acesteia.
Pentru aceste motive, Curtea a considerat că se impune respingerea acestei excepţii.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei pârâte E.N.A.Z., Curtea a constatat că este întemeiată, aceasta fiind decedată la momentul introducerii acţiunii. Pentru aceste motive, excepţia a fost admisă.
Referitor la nevalabilitatea titlului statului instanţa a avut în vedere că trecerea în proprietatea statului a terenului aferent construcţiei se realiza cu plata unei despăgubiri, stabilită potrivit prevederilor art. 56 din Legea nr. 4/1973. Simpla preluare a unui bun din proprietatea unui particular nu constituie prin ea însăşi o privare de proprietate, în măsura în care este prevăzută de lege. De altfel, prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 respectă aceste exigenţe, impunând în mod expres plata unei despăgubiri, menite să înlocuiască valoarea terenului care a trecut în proprietatea statului în aceste condiţii. De asemenea, nu trebuie, omis şi faptul că preţul de înstrăinare a imobilului cuprindea şi valoarea terenului, dacă nu total în toate cazurile, cel puţin parţial.
În privinţa celui de-al treilea motiv de apel, referitor la nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1986, Curtea a constatat că prima instanţă a analizat validitatea actului sub aspectul existenţei consimţământului reclamantei la înstrăinarea imobilului în litigiu, reţinând în esenţă că acesta a existat, în condiţiile în care apelanta cunoştea legislaţia în vigoare la nivelul anului 1986 şi era conştientă de faptul că trebuia să cedeze proprietatea unui imobil fie statului, în schimbul unei despăgubiri stabilite administrativ, fie prin vânzare, în schimbul preţului plătit de cumpărător în condiţiile pieţei.
Curtea a considerat că susţinerile primei instanţe sunt juste în sensul că existenţa unei obligaţii legale pentru reclamantă de a ceda proprietate imobilului nu conduce la concluzia lipsei de consimţământ a acesteia la perfectarea contractului, ci din contră, arată cauza pentru care apelanta a consimţit la înstrăinarea imobilului.
Cu privire la aplicarea directă a normelor internaţionale mai favorabile s-a reţinut că D.U.D.O. are valoare de recomandare şi nu normativă.
Curtea a reţinut că Declaraţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluţie, neavând putere de lege, scopul său, conform preambulului, fiind acela de a oferi un mod de înţelegere comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor si naţiunilor drept standard comun de înfăptuire.
În ceea ce priveşte Constituţia actuală a României, Curtea a reţinut că prin dispoziţiile art. 44 consacră principiul respectării proprietăţii private, iar prevederile art. 11 coroborat cu art. 20 reglementează relaţia dintre normele interne şi cele internaţionale, în sensul că se acordă prioritate reglementărilor internaţionale (dacă sunt în contradicţie cu cele interne). Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că prevederile art. 44 nu pot fi recunoscute ca incidente în cauză deoarece momentul la care reclamanta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului se situează sub imperiul unei alte constituţii, astfel că ar trebui examinate prevederile acelei legi fundamentale în materia protejării proprietăţii private.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8, şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
admiţând excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei E.N.A.Z. instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
instanţa nu a analizat cel de-al doilea motiv de apel sub toate aspectele, respectiv nu a constatat lipsa voinţei libere a reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 1986
instanţa a schimbat natura juridică a actului şi înţelesul vădit al acestuia când a reţinut, greşit, că reclamanta a primit contravaloarea terenului aferent casei de locuit, aceasta fiind inclusă în preţul vânzării, în realitate terenul nu s-a vândut, ci a trecut la stat conform Legii nr. 58/1974, instanţa a aplicat greşit legea când a reţinut că acţiunea în revendicare este supusă taxelor judiciare de timbru, nesocotind dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil în urma respingerii cererii de încuviinţare a interogatoriului fiului pârâtei E.N.A.Z., a apreciat greşit că despăgubirile pentru terenul aferent construcţiei se acordă conform art. 56 din Legea nr. 4/1973, în realitate fiind vorba despre art. 52 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, stabilind buna credinţă a cumpărătoarei la perfectarea contractului de vânzare cumpărare a nesocotit dreptul de proprietate al reclamantei şi dispoziţiile art. 17 şi 30 din D.U.D.O.
Recursul nu este fondat.
Potrivit dreptului de dispoziţie reclamantul este cel în măsură să stabilească cadrul procesual, inclusiv părţile cu care se judecă. Însă acest drept are şi o obligaţie corelativă, aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii. În situaţia în care cheamă în judecată o persoană decedată soluţia corectă este aceea de a se admite excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, astfel cum a dispus instanţa de apel.
Faţă de cele expuse este irelevant faptul că reclamanta a cunoscut sau nu că pârâta E.N.A.Z. era decedată la data formulării acţiunii. Pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a cerceta capacitatea procesuală a părţii cu care se judecă, reclamanta a fost sancţionată cu admiterea excepţiei.
Instanţa, admiţând excepţia lipsei capacităţii de folosinţă nu a încălcat nici o normă de procedură, astfel încât această critică nu se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., care a fost impropriu invocat.
Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanta a formulat şi un capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1986 prin care a fost înstrăinat imobilul construcţie, reprezentând a doua locuinţă şi care, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 4/1973 trebuia înstrăinat în decurs de un an de la dobândire. Reclamanta susţine, în motivarea recursului că acest act nu a fost analizat de instanţa de apel sub toate aspectele, respectiv nu a analizat lipsa voinţei libere a reclamantei de a înstrăina imobilul.
Prin această formulare, lipsa voinţei libere, se încearcă a se invoca de fapt lipsa consimţământului.
Art. 948 C. civ., consacră consimţământul valabil al părţii care se obligă, ca pe o condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii.
Fiind un contract solemn, vânzarea cumpărarea impune manifestarea de voinţă expresă a părţilor prin existenţa semnăturilor tuturor părţilor implicate. Numai în lipsa semnăturii uneia dintre ele se poate pune în discuţie lipsa discernământului .
În cauză, însă, nu se poate invoca lipsa consimţământului deoarece actul în discuţie are semnăturile ambelor părţi. Ceea ce se poate analiza, astfel cum a făcut-o şi instanţa de apel, este numai vicierea consimţământului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 953 C. civ., consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin doi.
Afectarea consimţământului de viciul violenţei ar putea fi invocată, în speţă, întrucât fără dispoziţiile legale care impuneau înstrăinarea celei de-a doua locuinţe, reclamanta nu ar fi contractat, însă, acest motiv şi anume violenţa, este un viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă care trebuia invocată în termenul general de prescripţie. Toate aceste aspecte au fost analizate amănunţit de instanţa de apel şi, ca atare, nu se poate reţine nici cel de-al doilea motiv de recurs.
Terenul aferent construcţiei înstrăinate prin contractul de vânzare cumpărare din 1986 a trecut în proprietatea statului la momentul transferului de proprietate, reclamanta având dreptul la o despăgubire potrivit prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Faptul că reclamanta nu a depus diligentele necesare pentru a intra în posesia acestei despăgubiri nu poate afecta valabilitatea preluării de către stat.
Instanţa de apel a reţinut corect că la momentul vânzării s-a născut dreptul reclamantei de a solicita despăgubirile.
Din cuprinsul deciziei atacate nu rezultă că s-ar fi încasat, în preţul vânzării construcţiei şi contravaloarea terenului aferent, din contră, instanţa a constatat corect că terenul a fost preluat de stat la data înstrăinării construcţiei.
Trebuie menţionat că motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., sancţionează doar hotărârea care a nesocotit voinţa părţilor exprimată în contract, interpretând greşit termenii sau clauzele acestuia.
Recurenta susţine că instanţa ar fi denaturat înţelesul actului reţinând că în preţul vânzării s-ar fi inclus şi contravaloarea terenului, aspect care nu vizează însă termenii sau clauzele actului dedus judecăţii, critică ce astfel a fost încadrată impropriu în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. şi care, din perspectiva celor expuse, se vădeşte a nu fi fondată.
Criticile întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., sunt exercitate omisso medio, nefiind invocate şi în motivarea apelului şi nu pot fi examinate în recurs atât timp cât nu au constituit obiectul analizei instanţei de apel.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât si recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii cailor de atac si se explica prin aceea ca, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac.
Având în vedere aceste considerente, recursul se priveşte, ca nefondat, şi va fi respins.
Recurenta, fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată la plata sumei de 7.379 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă P.S.S.I., reprezentând onorariul de avocat dovedit cu chitanţele depuse la dosar.
În aprecierea cuantumului onorariului, Curtea a avut în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Astfel, a considerat că nu este justificată reducerea onorariului achitat de intimată avocatului său, doar pentru faptul că în apel reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.178 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva deciziei nr. 520/ A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 7.379 lei către intimata pârâtă P.S.S.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 355/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 353/2013. Civil → |
|---|
