ICCJ. Decizia nr. 355/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 355/2013
Dosar nr. 8687/2/2011
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 969 din 8 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a lll-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat acesta din urmă să plătească reclamantei suma de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei M.G.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că reclamanta este fiica numitei M.G., aceasta din urmă - ce a decedat la 10 iulie 1976, fiind supusă măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Frumuşiţa Nouă, fiind dislocată din zona Frontierei de Vest. Măsura luată împotriva ei a fost pusă în aplicare prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, începând cu 18 iunie 1951 până la 27 iulie 1955, restricţiile fiind ridicate prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, această măsură este recunoscută de drept ca având caracter politic, iar conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, descendentul de gradul I are dreptul de a solicita instanţei de judecată, după decesul persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ţinându-se seama şi de măsurile reparatorii deja acordate prin Decretul - lege nr. 118/1990.
În determinarea cuantumului acestor despăgubiri s-au avut în vedere următoarele împrejurări: reclamanta nu a primit alte despăgubiri, recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite de mama reclamantei reprezintă o reparaţie în sine a acestui prejudiciu, care recunoaştere însă nu reprezintă totuşi o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală a mamei reclamantei. În mod evident, mama reclamantei a suferit o perturbare a vieţii sale de familie, căci aceasta a suferit atât fizic, ca urmare a lipsei de hrană, a lipsei unei locuinţe, a frigului în perioada iernii, cât şi psihic, prin îndepărtarea sa forţată de locul pe care şi l-a ales liber pentru a locui, de faptul părăsirii forţate a locuinţei şi bunurilor sale, cât şi ca urmare a modalităţii în care aceasta a fost transportată la momentul dislocării.
Statuând în echitate, prima instanţă a acordat reclamantei despăgubiri în cuantum de 1.000 euro, precizând că scopul compensării acordate este destinat să recunoască încălcarea drepturilor fundamentale suferite, iar nu acela de a oferi reclamantei, ca o compasiune, un confort financiar cri o îmbogăţire în detrimentul statului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.
Soluţionând apelurile declarate, prin decizia civilă nr. 551/A din 7 octombrie 2010 pronunţată c/e Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în timp ce apelul declarat de apelanta reclamantă a fost admis, a fost schimbată în parte sentinţa primei instanţe, în privinţa cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, acordat în cuantum de 4.000 euro, în echivalent în lei, la data plăţii, fiind totodată obligaţi apelantul pârât şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti să plătească apelantei reclamantei 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Soluţia instanţei de apel a fost argumentată pornindu-se de la statuarea asupra îndreptăţirii reclamantei de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă, constând în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă au intrat în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat şi completat Legea nr. 221/2009, din analiza acestui nou act normativ înţelegându-se că s-a extins sfera situaţiilor în care instanţele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între acestea regăsindu-se în prezent şi persoanele (ori, după caz, soţia sau descendenţii până la gradul al ll-lea) împotriva cărora s-au luat în perioada de referinţă a legii măsuri administrative cu caracter politic.
Instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în cauză a acestor noi reglementar; în raport de conţinutul art. ll din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cu care dispoziţiile modificatoare şi completatoare ale prezentei Ordonanţe de Urgenţă se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare; nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a acesteia, situaţie ce corespunde şi cauzei pendinte.
Concluzionând, instanţa de apel a apreciat că apelanta reclamantă este îndreptăţită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, prin stabilirea unui domiciliu forţat în altă localitate, înlăturând că nefondate criticile apelanţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul greşitei recunoaşteri a dreptului reclamantei la despăgubiri.
Cercetând criticile comune ale apelantei reclamante şi ale celorlalţi doi apelanţi, care toate au contestat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, reclamanta pretinzând că acestea sunt prea mici, în timp ce pârâtul şi Ministerul Public au apreciat că sunt exagerat de mari, instanţa de apel a acordat apelantei reclamante dreptul la 4.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa, raportându-se la consecinţele particulare asupra vieţii mamei reclamantei produse de măsura administrativă la care ea a fost supusă, dar observându-se în acelaşi timp şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi Î.C.C.J. în materia acordării de despăgubiri morale.
Stabilind acest cuantum al despăgubirilor menite să acopere prejudiciul suferit, Curtea de Apel a făcut aplicare şi criteriilor indicate în acest scop de art. 5 alin. (11) introdus prin O.U.G. nr. 62/2010.
În privinţa cheltuielilor de judecată, aceasta a făcut aplicare dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile din apel, iar prin decizia civilă nr. 5880 din 8 iulie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea au fost admise, cu consecinţa casării hotărârii instanţei de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Soluţionând recursurile declarate, instanţa de recurs a statuat şi dezlegat cu titlu obligatoriu asupra următoarelor probleme de drept care interesează soluţionarea cauzei:
1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu produce nici un efect în privinţa dreptului reclamantei la despăgubiri deoarece aceasta a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului, aşadar după recunoaşterea cu titlu definitiv a acestui drept reclamantei, în patrimoniul său luând naştere astfel „o valoare patrimonială" în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1. Punerea în executare a hotărârii dă dreptul reclamantei de a se bucura în mod efectiv de „un bun", iar aplicarea menţionatei decizii a Curţii Constituţionale faţă de aceasta, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii sale, ar conduce la privarea ei de acest bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce ar corespunde unei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
2. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
3. Descendenţii victimei regimului comunist pot beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în conformitate cu dispoziţiile exprese ale art. 5 alin. (1) din lege.
4. Dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce stabileau o limitare a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au suferit condamnări politice sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că în prezent nu mai există o limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), dispărând fundamentul juridic al cuantificării daunelor morale de către instanţa de apel în funcţie de plafonul impus de O.U.G. nr. 62/2010.
Se impune, deci, ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor morale ţinându-se seama de împrejurarea nouă intervenită.
În considerentele deciziei instanţei de recurs s-a mai statuat şi asupra greşitei obligări a Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată din apel, soluţie care apare ca greşită văzând rolul acestui organ în cauzele civile (de a veghea la respectarea legii în activitatea de judecată), care nu devine parte nici chiar atunci când el este cel ce a pornit acţiunea (conform art. 45 alin. (2) C. proc. civ.), care nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi nici titular al dreptului subiectiv contestat în justiţie.
Dat fiind rolul său de participant la proces şi nu de parte, în sarcina acestuia nu, se poate stabili o culpă procesuală, astfel că neputând cădea în pretenţii, el nu ar putea fi nici obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În urma casării, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la 06 octombrie 2011.
Rejudecând apelurile declarate în limitele şi cu respectarea dezlegărilor în drept şi îndrumărilor obligatorii date de instanţa de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut că obiectul cercetării judecătoreşti în rejudecarea apelurilor declarate îl constituie exclusiv criticile tuturor apelanţilor prin care aceştia, de pe poziţii şi interese diferite, au contestat dimensiunea daunelor morale acordate prin hotărârea primei instanţe, acestea invocând, după caz, necesitatea majorării lor - în ceea ce o priveşte pe apelanta - reclamantă, sau, dimpotrivă, necesitatea diminuării lor - în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi doi apelanţi.
Ca urmare a dezlegării în drept obligatorii şi cu caracter irevocabil dată de instanţa de recurs problemei de drept privitoare la îndreptăţirea victimelor măsurilor administrative cu caracter politic ori a soţului, descendenţilor până la gradul al ll-lea, de a solicita repararea prejudiciilor de ordin moral suferite, în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., ce a constituit critica principală a apelurilor declarate de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Curtea a apreciat că aceasta se impune în cauză prin forţa art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel că ea nu va mai fi supusă analizei în rejudecarea apelurilor.
De asemenea, faţă de existenţa deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea recursului în interesul legii vizând aplicabilitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 în condiţiile declarării neconstituţionalităţii sale prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, decizie care a devenit obligatorie pentru instanţe de la data publicării sale în M. Of., respectiv 07 noiembrie 2011, se impune precizarea că - aşa cum, de asemenea, a stabilit în mod obligatoriu instanţa ce a judecat recursurile declarate în speţă - dispoziţiile ori dezlegările în drept ale acesteia nu sunt aplicabile în cauză de vreme ce, la data publicării celor două decizii ale Curţii Constituţionale în M. Of., reclamantei îi fusese recunoscut cu titlu definitiv dreptul la despăgubiri acordat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciile morale suferite de mama sa prin măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu. Astfel, judecata în apel a pretenţiilor reclamantei a fost finalizată la 07 octombrie 2010 prin pronunţarea deciziei nr. 551/A din 07 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti care a decis că pentru acoperirea prejudiciilor de ordin moral suferite de mama sa, reclamanta este îndreptăţită să primească o despăgubire în cuantum de 4.000 euro, în timp ce deciziile ce au declarat neconstituţional textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost publicate în M. Of. la 15 noiembrie 2010.
Este de reţinut şi că, efect al Deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale care a declarat neconstituţional art. l pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce stabilea o limitare a cuantumului despăgubirilor ce puteau fi acordate în baza acestui text legal, în prezent nu mai există nicio limitare obiectivă a întinderii despăgubirilor ce pot fi recunoscute.
Astfel, rejudecând în acest context procesual criticile apelanţilor ce au criticat modul de cuantificare a daunelor acordate prin hotărârea primei instanţe, Curtea Ie-a apreciat ca fiind nefondate.
Curtea a apreciat că nu ar putea fi reproşat primei instanţe determinarea unui nivel prea mic al despăgubirilor acordate sub motivul că nu ar fi luat în calcul consecinţele negative produse în toate planurile vieţii sociale, private, profesionale ale autoarei reclamantei prin măsura abuzivă cu caracter politic la care ea a fost supusă.
În mod obiectiv şi dată fiind lipsa oricăror informaţii şi probe despre elemente particulare ale cazului, care să permită instanţei o circumstanţiere cât mai apropiată de persoana victimei măsurii analizată, prima instanţă a realizat o cuantificare a daunelor acordate prin raportare la toate consecinţele posibil de imaginat şi acceptat ca fiind produse în planul vieţii private oricărei persoane ce ar fi supuse unei măsuri similare.
Astfel, faţă de generalitatea termenilor şi situaţiilor prezentate în motivarea acţiunii, însoţită de lipsa oricărei probe care să conţină informaţii relative la persoana, personalitatea autoarei reclamantei, în mod firesc prima instanţă s-a referit în motivarea soluţiei sale la aspecte ce ţin de încălcarea dreptului la libertate, stabilirea domiciliului ori consecinţele negative în planul organizării vieţii de zi cu zi (lipsa hranei, confortului, bunurilor, locuinţei obişnuite, locurilor ori oamenilor cunoscuţi).
Pe bună dreptate, prima instanţă nu a putut lua în calcul în determinarea întinderii despăgubirilor solicitate şi alte consecinţe despre care vorbeşte apelanta - reclamantă în motivarea apelului său, cum ar fi cele legate de dificultatea găsirii unui loc de muncă, lipsa accesului la specializări, diminuarea veniturilor, afectarea relaţiilor victimei cu societatea, cu prietenii, afectarea relaţiilor profesionale, diminuarea surselor de venit, consecinţe produse inclusiv după ridicarea restricţiilor.
În ceea ce priveşte argumentele de diminuare a cuantumului despăgubirilor invocate prin apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, Curtea nu Ie-a reţinut, observând că aspectele pe care acestea se sprijină au fost deja avute în vedere în adoptarea soluţiei primei instanţe.
Astfel, în cuantificarea daunelor acordate reclamantei, judecătorul fondului a avut în vedere scopul compensaţiei acordate, despre care a arătat că nu trebuie să fie acela de a conferi un confort financiar părţii ori un mijloc de îmbogăţire, ci o recunoaştere a încălcării unor drepturi fundamentale ale individului, dar şi împrejurarea că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite de mama reclamantei reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu.
Astfel fiind, prin raportare şi la considerentele expuse anterior în analiza criticilor apelantei - reclamante, dar şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materia acordării de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor de ordin moral, Curtea a apreciat că soluţia primei instanţe este corectă şi justă sub aspectul cuantificării despăgubirilor acordate reclamantei prin raportare la elementele de fapt ce au putut fi reţinute în circumstanţierea daunelor, acestea fiind apte să asigure o reparaţie echitabilă prejudiciilor ce au putut fi reţinute ca produse autoarei reclamantei în raport de toate elementele dosarului.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a lll-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, prin decizia civilă nr. 19/A din 24 ianuarie 2012 a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P.M.B.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestuia, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată neîntemeiată şi în su bsidiar reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât a menţinut obligarea Statului Român la plata sumei de 1000 de euro, deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358/2010, decizie definitivă şi obligatorie.
În concordantă cu cele statuate de către Curtea Constituţională este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Recurentul mai arată faptul că la data pronunţării deciziei din recurs de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu se soluţionase recursul în interesul legii, astfel încât este criticabilă hotărârea instanţei de apel, în ceea ce priveşte reţinerea în considerentele deciziei atacate a inaplicabilităţii dispoziţiilor deciziilor nr. 1358/2010 şi 1360/2010, întrucât la data publicării acestora, reclamantei îi fusese recunoscut cu titlu definitiv dreptul la despăgubiri.
În consecinţă, recurentul apreciază că actualul cadrul legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, astfel încât acţiunea este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte subsidiarul cererii de recurs, prin care a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale, recurentul a susţinut cuantumul exagerat al daunelor acordate.
Susţine că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie coroborat cu dispoziţiile privitoare la daunele morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acţiunea în plata daunelor morale fiind una personală. De asemenea cuantumul daunelor morale trebuie să reflecte gravitatea prejudiciului, iar voinţa legiuitorului a fost aceea de a acorda astfel de sume de bani doar dacă se apreciază că reparaţia obţinută prin Decretul Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.
Recurentul precizează că reclamanta este deja beneficiara drepturilor acordate de Statul Român, iar suma care urmează a fi stabilită cu titlu de daune morale are drept scop procurarea unei satisfacţii de ordin moral, susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Analizând recursul formulat, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, halta Curte constată următoarele:
Prealabil examinării criticilor invocate de către recurent prin cererea de recurs, se impun câteva consideraţii în ceea ce priveşte modul în care instanţa de trimitere a soluţionat cererea de apel.
Din acest punct de vedere, rejudecând apelurile declarate de către reclamantă şi de către pârât, instanţa de apel a procedat la examinarea celor două cereri, în sensul şi limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a apreciat că judecata trebuie reluată numai pe aspectul cuantificării daunelor morale, ţinându-se seama de situaţia nou intervenită şi anume decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, care a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că în prezent nu mai există o limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate, dispărând fundamentul juridic al cuantificării daunelor morale în funcţie de plafonul impus de sus evocata ordonanţă.
În ceea ce priveşte problemele de drept care au fost dezlegate cu caracter irevocabil de către instanţa de recurs, înalta Curte constată că acestea au fost punctate în mod corect de către instanţa de apel.
Din acest punct de vedere readucerea în discuţie a chestiunii ce vizează îndreptăţirea victimelor măsurilor administrative cu caracter politic ori a soţului, descendenţilor până la gradul al ll-lea, de a solicita repararea prejudiciilor de ordin moral suferite, în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ulterior dezlegării acestei probleme de drept în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă.
În consecinţă, criticile dezvoltate la pct. 1 din cererea de recurs, care vizează netemeinicia acţiunii reclamantei, în condiţiile în care actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nu pot-face obiect de analiză în această fază procesuală.
Înalta Curte va examina din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate în petitul subsidiar al cererii de recurs, care vizează reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei.
Operaţiunea efectivă de cuantificare a prejudiciului moral, a avut în vedere în primul rând situaţia reţinută de instanţele anterioare care a evidenţiat aspecte relevante pentru cauză, respectiv luarea măsurii deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu faţă de reclamantă, mama acesteia şi ceilalţi membri ai familiei lor.
Ambele instanţe au reţinut că pretenţia reclamantei trebuie pusă în relaţie directă cu ideea că repararea daunelor morale trebuie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al cărui scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Principiul echităţii a fost avut în vedere de prima instanţă a fondului, interesată să asigure un echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.
S-a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa instanţei europene, care pornind de la termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a impus criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale, respectiv necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generala a Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 19/A din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 358/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 345/2013. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
