ICCJ. Decizia nr. 3637/2013. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3637/2013
Dosar nr. 3489/85/2010
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2013
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1466/C/2011 pronunţată de Tribunalului Sibiu a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL în contradictoriu cu pârâtul Z.C., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 237.101,55 lei reprezentând contravaloare lucrări, s-au respins celelalte capete de cerere şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 6.358,03 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că între părţile litigante s-a încheiat la data de 18 aprilie 2006 contractul de execuţie lucrării, în baza căruia societatea reclamantă, în calitate de constructor - executant, s-a obligat la efectuarea construcţiei, casă unifamilială, localitatea Sibiu, Subtruchinii Noi (demisol parţial, parter şi etaj), cu termen de predare 25 decembrie 2006. Beneficiarul construcţiei este pârâtul din prezenta cauză, obligaţia corelativă a acestuia constând în plata preţului, de 150 euro/mp + T.V.A., conform clauzei contractuale prevăzută la art. 5 din contract.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că la data de 25 mai 2006 a fost emisă de către societatea reclamantă factura, reprezentând plată parţială preţ izvorând din acelaşi contract de execuţie. în vederea valorificării acestei facturi reclamanta a acţionat în justiţie pârâtul în vederea obligării la plată, Dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalul Sibiu sub nr. 4184/85/2009. În cauza respectivă reclamanta a renunţat la judecarea cauzei pentru aspecte ce nu importă în prezenta speţă. Ulterior promovării acestui proces pârâtul a achitat contravaloarea facturii.
Ca urmare a cercetării efectuate la faţa locului şi din probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţia martorului E.P., tribunalul a reţinut că ultimele lucrări efectuate de către partea reclamantă în baza contractului de execuţie încheiat între părţi datează din luna august 2007, constând în decofrarea stâlpilor şi pregătirea materialelor în vederea ridicării aticului ( constând în zid de cărămidă şi acoperiş ce a fost în final efectuat de către pârât).
Faţă de această stare de fapt, prima instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, motivat de faptul că, deşi din contractul părţilor rezultă ca termen de predare a lucrării 25 decembrie 2006, în fapt ultimele lucrări sunt datate din august 2007, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani. Mai mult, plata efectuată de către pârât a facturii, reprezintă un moment de întrerupere a cursului prescripţiei.
Apreciind acţiunea ca fiind introdusă în termenul legal de prescripţie, a cenzurat cauza pe fond.
S-a arătat că potrivit principiului de drept inserat în art. 969 C. civ. (aplicabil speţei ca dispoziţie legală în vigoare la data naşterii raportului juridic supus cenzurării în prezenta cauză): convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante.
Obligaţia corelativă executării lucrării, cade în sarcina pârâtei şi constă în plata contravalorii lucrării. Obligaţia de plată se circumscrie pe de o parte, suprafeţei construite aceea de 596 mp, cât şi cuantumului stabilit de către părţi pentru plata unui mp construit, respectiv 150 euro, la care se adaugă T.V.A. în sumă de 19 %. Valoarea integrală a contractului este de 106.386 euro. S-a constatat că a fost achitată din valoare o sumă de 48.000 euro, rămânând de achitat 237.101,55 lei, sumă ce reprezintă obiectul facturii din 20 aprilie 2010.
S-a reţinut că potrivit art. 1073 C. civ. contractantul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligaţiei stabilite în sarcina cocontractantului său în caz contrar având dreptul la dezdăunări.
Prima instanţă a apreciat că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de executare a lucrării contractate, motiv pentru a fost admisă în parte acţiunea formulată şi, pe cale de consecinţă, a fost obligat pârâtul la plată către reclamantă a sumei de 237.101,55 lei reprezentând contravaloare lucrări.
Nu au fost reţinute apărările pârâtului privind executarea neconformă a acestor lucrări, întrucât în cauză nu a fost probat acest aspect. Deşi prin întâmpinarea depusă la dosar reclamantul a arătat că nu a făcut plata, motivat de faptul că lucrarea a fost făcută cu întârziere şi necorespunzător, s-a reţinut că acesta nu a înţeles să formuleze acţiune reconvenţională având ca obiect rezoluţiunea contractului şi obligarea la plată de daune, cu toate că în virtutea rolului său activ prevăzut de dispoziţiile art. 129 şi 130 instanţa a pus în discuţie acest aspect.
Nu a fost reţinută nici apărarea pârâtului vizând neefectuarea în cauză a recepţiei finale a lucrării aşa cum statuează H.G. nr. 291/1991 şi H.G. nr. 750/1992, întrucât efectuarea fiecărei etape în realizarea construcţiei a fost condiţionată de plata unei tranşe de bani în sarcina părţii pârâte. Or, în cauză, reclamanta nu a mai efectuat aticul ca urmare a neînţelegerilor ivite între părţi.
Tribunalul a respins capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, dat fiind că partea reclamantă nu Ie-a individualizat nici sub aspectul cuantumului şi nici al perioadei pentru care le solicită. Deşi, potrivit pct. f din Convenţia părţilor, la pct. 3, există o clauză penală ce devine eficientă în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiei de plată a preţului în sarcina beneficiarului, în cauză nu s-a solicitat şi nu s-a efectua probatoriul sub acest aspect, ori sarcina probei îi revenea părţii reclamante conform principiului de drept statuat de dispoziţiile art., 1169 C. civ. („onus probandi incumbit actori").
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 6.358,03 lei reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar.
În ceea ce priveşte onorariul de avocat s-a reţinut că acesta nu a fost dovedit în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Z.C. a declarat apel, care, prin Decizia nr. 39 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, a fost admis, a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Z.C. şi a fost respinsă acţiunea, formulată de reclamanta SC P. SRL împotriva pârâtului Z.C., având ca obiect pretenţii.
În motivare, instanţa de control judiciar, a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada întocmirii situaţiei de lucrări acceptate de beneficiar, deşi pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de plată, potrivit art. 8 din contract.
S-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut faptul că în condiţiile în care pârâtul nu a formulat o acţiune reconvenţională având ca obiect rezoluţiunea contractului, acesta nu ar mai putea invoca neexecutarea contractului.
Termenul contractual de finalizare a lucrării fiind data de 25 decembrie 2006, dată la care lucrarea nu era finalizată, instanţa de apel a considerat că în lipsa unui act adiţional însuşit de ambele părţi, prin care s-ar fi stabilit alt termen de predare a construcţiei, decalarea termenului de execuţie prevăzută de pct. 2 lit. e) din anexa nr. 1 la contract, nu poate opera, faţă de neînsuşirea situaţiilor de lucrări de către pârât.
Prin urmare, s-a apreciat că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că efectuarea unor lucrări de decofrare a stâlpilor în anul 2007 ar determina ca termenul de prescripţie de 3 ani să curgă de la acea dată, în condiţiile în care construcţia trebuia finalizată la 25 decembrie 2006.
Raportat la aceste considerente, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută efectuarea unei lucrări după termenul limită de 25 decembrie 2006,care să fi întrerupt cursul prescripţiei începute la această dată, astfel că, în raport de promovarea acţiunii la data de 26 august 2010, potrivit art. 3 din Decretul nr. 165/1958, s-a apreciat ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta SC P. SRL Sibiu, cât şi pârâtul Z.C. au declarat recurs.
Reclamanta SC P. SRL Sibiu critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând în esenţă, că instanţa de apel a respins acţiunea considerând, în mod greşit, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta arată că ultimele lucrări la casă au fost executate în luna august 2007, respectiv decofrarea plăcii peste etaj, ridicarea unei părţi din materiale, aspect ce rezultă din materialul probator administrat în primă instanţă, precum şi din procesele-verbale de recepţie calitativă întocmite la data de 09 august 2007.Singura lucrare neexecutată a fost aticul având în vedere că intimatul nu achitase lucrările deja executate.
În raport de data prevăzută în contract ca şi dată de finalizare a construcţiei, la cap. e lit. c) din contract fiind stipulat că "finanţarea în continuare a tuturor lucrărilor se va face eşalonat pe baza situaţiilor de lucrări, neplata acestora atrăgând decalarea termenului de execuţie cu zile de întârziere", recurenta consideră că nu se poate avea în vedere ca dată a finalizării lucrărilor data prevăzută în contract, deoarece aceasta nu corespunde realităţii, împrejurările care au dus la decalarea termenului de finalizare fiind imputabile doar pârâtului.
Astfel, faţă de data ultimelor lucrări efectuate la casă, respectiv august 2007 şi data emiterii facturii, 20 aprilie 2010 (ca şi act începător de executare) ori data realizării concilierii directe - iunie 2010, apreciază că termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.
În opinia recurentei-reclamante, termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe sa curgă numai de la data procesului-verbal de recepţie definitivă, or, în cauză, părţile nu au încheiat un proces-verbal de recepţie finală, întrucât imobilul nu a fost finalizat din cauza pârâtului, care nu a mai înţeles să achite contravaloarea lucrării.
Consideră că nu poate fi primită motivarea instanţei de apel în sensul că „termenul de finalizare a lucrării fiind data de 25 decembrie 2006, dată la care lucrarea nu era finalizată, în lipsa unui act adiţional însuşit de ambele părţi, prin care s-ar fi stabilit alt termen de predare a construcţiei, decalarea termenului de execuţie prevăzută de pct. 2 lit. e) din anexa nr. 1 la contract, nu poate opera, faţă de neînsuşirea situaţiilor de lucrări de către pârât", în raport de prevederile art. 969 C. civ. şi art. 1073 C. civ., ţinând cont că pe lângă durata de execuţie cu termen de predare 25 decembrie 2006, art. 2 alin. (3) din contractul încheiat prevede şi modalitatea de efectuare a plăţilor cu consecinţele nerespectării acestor obligaţii.
În acest sens, arată recurenta, cap. e din anexa nr. 1, pct. 2 reglementează în mod expres că finanţarea în continuare a tuturor lucrărilor se va face eşalonat pe baza situaţiilor de lucrări, neplata acestora atrăgând decalarea termenului de execuţie cu zile de întârziere.
Or, aflându-se în imposibilitatea prezentării şi acceptării situaţiilor de lucrări de către intimat şi a achitării diferenţei de preţ, intimatul fiind plecat în SUA (aspect recunoscut în faţa instanţei de fond), recurenta s-a aflat în imposibilitatea de a finaliza lucrarea la data prevăzută în contract.
Potrivit art. 5 din contract, arată recurenta, executantul este în drept să sisteze derularea contractului în cazul în care beneficiarul nu efectuează plăţile, iar încheierea unui act adiţional era imposibil de realizat atâta timp cât intimatul „nu era de găsit".
Totodată, apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel nu a luat în considerare ultimele lucrări efectuate de reclamantă şi care datează din august 2007 (decofrare şi ridicarea materialelor), întrucât pe lângă faptul că acestea reprezintă ultimele lucrări executate la construcţia ce face obiectul contractului, ele întrerup cursul prescripţiei, termenul de 3 ani curgând de la aceasta dată.
Susţine că soluţia instanţei de apel este în contradicţie cu practica Înaltei Curţi care este în sensul că termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data procesului verbal de recepţie definitivă, iar recepţia se face la terminarea lucrărilor de finalizare, respectiv după expirarea perioadei de garanţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Fără a-şi încadra criticile în temeiul de drept al art. 304 C. proc. civ., în motivarea recursului, pârâtul Z.C. critică hotărârea atacată, susţinând, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este deficitară în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, pornind de la reţinerea, incorectă, că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată de la fond, care nu au fost acordate de către prima instanţă, care a admis acţiunea reclamantei, instanţa de apel era ţinută, ca urmare a schimbării în totalitate a sentinţei, să le verifice şi să le acorde pârâtului, care a câştigat procesul.
Astfel, apreciază că instanţa de apel trebuia să acorde pârâtului cheltuielile de judecată efectuate şi dovedite în faţa instanţei de fond, precum şi taxa de timbru achitată în apel, fără a acorda onorariul de avocat în apel, care nu s-a solicitat.
Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC P. SRL Sibiu este fondat, pentru următoarele considerente:
Este de necontestat că între părţile litigante s-a încheiat la data de 18 aprilie 2006 contractul de execuţie lucrări, în baza căruia societatea reclamantă, în calitate de constructor - executant, s-a obligat la efectuarea construcţiei, casă unifamilială, localitatea Sibiu, Subtruchinii Noi (demisol parţial, parter şi etaj), cu termen de predare 25 decembrie 2006. Obligaţia corelativă a beneficiarului construcţiei (pârâtul Z.C.) a constat în plata preţului, de 150 euro/mp + T.V.A., conform clauzei contractuale prevăzută la art. 5 din contract.
Potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante.
Este de reţinut că, în raport de data prevăzută în contract ca şi dată de finalizare a construcţiei, la cap. e lit. c) din contract a fost stipulat faptul că "finanţarea în continuare a tuturor lucrărilor se va face eşalonat pe baza situaţiilor de lucrări, neplata acestora atrăgând decalarea termenului de execuţie cu zile de întârziere".
În cauză nu se poate face abstracţie de faptul că ultimele lucrări sunt datate din august 2007 (conform proceselor-verbale de recepţie calitativă), dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani reglementat de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În mod greşit, instanţa de control judiciar s-a raportat la data de 25 decembrie 2006 (data predării construcţiei), aceasta reprezentând cel mult termenul de la care pot fi calculate potenţiale penalităţi pentru finalizarea cu întârziere a lucrării, dar nu înseamnă că depăşirea acesteia dă dreptul pârâtului să dobândească fără plată lucrările realizate peste acest termen.
Potrivit art. 1073 C. civ. "contractantul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligaţiei stabilite în sarcina cocontractantului său în caz contrar având dreptul la dezdăunări", iar nu la dobândirea gratuită a unor lucrări.
Prin urmare, în mod greşit, instanţa de control judiciar a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind fondate criticile recurentei-reclamante formulate sub acest aspect, motiv pentru care, constatând că se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC P. SRL Sibiu împotriva Deciziei nr. 39 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Z.C. este nefondat.
Criticile formulate de către recurent pot fi circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care succed.
În lumina dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată".
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că pârâtul Z.C. nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de apel, aspect ce rezultă din practicaua încheierii de amânare a pronunţării din data de 4 mai 2012 când reprezentantul pârâtului, prezent la dezbateri, a solicitat admiterea apelului fără cheltuieli de judecată (fila 59 verso din dosarul Curţii de Apel Alba lulia).
Este cu valoare de principiu admis faptul că, instanţa nu poate acorda mai mult decât s-a cerut şi nici ce nu s-a cerut fiind ţinută de limitele cererii cu care a fost învestită, neputându-se totodată substitui părţii pentru a imagina eventuale pretenţii sau cereri.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit că în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. partea are obligaţia de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile procesuale, precum şi de a-şi proba pretenţiile şi susţinerile în faţa instanţei.
Aşa fiind, sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, decizia recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Z.C. împotriva Deciziei nr. 39 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC P. SRL SIBIU împotriva Deciziei nr. 39 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Respinge recursul declarat de pârâtul Z.C. împotriva DECIZIEI nr. 39 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3351/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3639/2013. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
