ICCJ. Decizia nr. 3911/2013. Civil. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA C URTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3911/2013
Dosar nr. 2023/84/2009*
Şedinţa publică din 23 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 213/84 din 24 ianuarie 2008 la Tribunalul Sălaj, reclamanta Parohia Greco-Catolică B. a chemat-o în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ca o va pronunţa, să se constate nulitatea exproprierii lăcaşului de cult din CF nr. C1., operată prin decretul nr. 358/1948;
Constatarea nulităţii absolute a încheierii nr. I1. din 06 martie 2967 operată în baza decretului nr. 358/1948; revenirea la situaţia anterioară în CF consfinţită prin încheierea din 23 iunie 1936 în proprietatea Parohiei Greco-Catolice.
Prin sentinţa civilă nr. 2516 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Sălaj, s-a admis în parte acţiunea precizată, intentată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă B. şi s-a dispus rectificarea CF nr. C1. în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967.
S-a respins ca nefondatâ acţiunea reclamantei privind revenirea în CF la situaţia anterioară înscrierii operate cu această încheiere.
A fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 535,5 RON.
Prin decizia civilă nr. 112/A din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, s-au admis apelurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. şi de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva sentinţei civile nr. 2516 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Sălaj, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că se impune desfiinţarea sentinţei, pentru ca reclamanta să precizeze temeiul juridic al capătului de cerere având ca obiect rectificarea de CF şi să precizeze dacă a înţeles să renunţe la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 714 din 4 martie 2010 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată cererea intentată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B., împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă B., privind rectificarea CF nr. C1., nr. T1., în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1./1967, precum şi revenirea la situaţia anterioară.
A fost obligată reclamanta să ti plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în baza raportului oficios şi a art. 13 din Decretul nr. I1. din 4 august 1948 şi a decretului nr. 358 din 2 decembrie 1948, s-a rectificat numele Parohiei Greco-Catolice din B.C. de sub B3, în acela de Parohia Română, cu încheierea nr. I1. din 6 martie 1967.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 34 pct. 1 alin. (1) din decretul-lege nr. 115/1938, renunţând la capătul de cerere privind constatarea nulităţii exproprierii.
Fără a constata nulitatea preluării imobilelor, instanţa nu poate dispune rectificarea CF, or reclamanta a renunţat ia acest capăt de cerere.
Reclamanta a mai susţinut că actele normative în baza cărora s-a făcut înscrierea, au fost abrogate prin Decretului-lege nr. 9/1989 şi prin Legea nr. 489/2006.
Chiar dacă au fost abrogate, decretele respective au produs efecte juridice în toată perioada în care au fost în vigoare, iar prin abrogarea lor, efectele produse în trecut nu au fost anulate.
Imobilul în litigiu compus din teren şi lăcaş de cult, a fost corect intabulat ca aparţinând cultului ortodox, în baza prevederilor art. 37 din decretul nr. I1./1948, indiferent de condiţiile socio-politice şi istorice care au stat la baza presupuselor măsuri abuzive ale Statului Român.
Reclamanta nu a făcut dovada că majoritatea credincioşilor şi-ar fi păstrat cultul greco-catolic.
Prin decizia civilă nr. 253/A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelui declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. împotriva sentinţei civile nr. 714 din 4 martie 2010 a Tribunaiului Sălaj, care a fost desfiinţată în întregime şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că în măsura în care se dă eficienţă motivului principal de apel, prin care s-a criticat sentinţa pentru necercetarea fondului cauzei, îşi găseşte aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se desfiinţarea hotărârii primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, deoarece acţiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a fi analizat pe fond pretenţiiie deduse judecăţii.
S-a reţinut că este eronată argumentaţia primei instanţe potrivit căreia întrucât reclamanta ar fi renunţat la judecata primului capăt de cerere privind constatarea nulităţii exproprierii lăcaşului de cult, acţiunea în rectificare ar fi inadmisibilă.
Avocatul nu a avut o procură specială în temeiul căreia să poată renunţa la judecata primului capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă,
Prin decizia nr. 8012 din 10 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva deciziei civile nr. 253/A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a decis că asupra excepţiei capacităţii de folosinţă a reclamantei invocată de pârâtă prin concluziile scrise, depuse după închiderea dezbaterilor, instanţa de apel nu era obligată să se pronunţe, repunând cauza pe rol.
După reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. 2023/84/2009*, prin sentinţa civilă nr. 3254 din 31 mai 2012, s-a respins acţiunea precizată, intentată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă B., pentru constatarea nulităţii absolute a titlului în virtutea căruia s-a făcut înscrierea în CF nr. C1., prin încheierea de intabulare nr. I1. din 6 martie 1967, sau chiar inexistenţa sa, rectificarea CF nr. C1., de sub nr. T1., în sensul anuiării încheierii de intabulare nr. 117 din 6 martie 1967 şi revenirea la situaţia anterioară, conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936, de sub B+3.
A fost obligată reclamanta să îi plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 4.500 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că nici în cel de-al treilea ciclu procesual, reclamanta nu a înţeles să indice în mod expres care este titlul care a stat la baza intabulării şi pe care îl consideră nevalabil, respectiv care este textul din Decretul-lege nr. 115/1938 de care înţelege să uzeze, dar din modul de formulare a acţiunii, rezultă neîndoios că se are în vedere dispoziţiile art. 34 pct. 1-3 din Decretul-lege nr. 115/1938 preluat de art. 34 pct. 1-4 din Legea nr. 7/1996, iar titlul a cărui nulitate absolută o invocă, este Decretul nr. 358/1948, în baza căruia s-a întocmit raportul oficios nr. I1. din 06 martie 1967.
Schimbarea numelui titularului dreptului de proprietate din Parohia Greco-Catolică în Parohia Ortodoxă, este similară eu schimbarea denumirii unei asociaţii sau fundaţii, raportat la specificul activităţii desfăşurate la un moment dat, Iară schimbarea membrilor asociaţiei şi înstrăinarea patrimoniului către o altă asociaţie sau fundaţie, or prin concepţie şi scop, calitatea funciară trebuie să oglindească în permanenţă situaţia juridică reală a imobilelor, prin descrierea acestora cât mai exactă şi prin înscrierea drepturilor reale existente.
Bunurile imobile în litigiu, au trecut în proprietatea comunităţii locale a cultului ortodox român, ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care s-a constatat revenirea comunităţilor locale parohii ale cultului greco-catolic la cultul ortodox, încetând să mai existe organizaţiile centrale şi statuare ale acestui cult art. 1; situaţia bunurilor mobile şi imobile deţinute de organizaţiile centrale şi statutare ale cultului greco-catolic au revenit statului român, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, inclusiv lăcaşurile de cult, care au rămas în proprietatea comunităţii locale, a cultului ortodox român art. 2.
Transferul dreptului de proprietate a averii fostelor parohii greco-catolice către cultul ortodox, nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, adică voinţa credincioşilor, câtă vreme prin art. 1 din Decretul nr. 358/1948 s-a constatat ope legis revenirea întregii comunităţi locale la cultul ortodox român, şi nici cea prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea operând în temeiul unui act normativ de autoritate.
Admiterea acţiunii în rectificare întemeiată pe abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu poate fi primită, deoarece s-ar încălca norma constituţională privind neretroactivitatea legii civile şi de nerespeclare a unei proceduri speciale cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, declarată constituţional prin decizia Curţii Constituţionale nr. 23/1993.
Dreptul de proprietate al fostului proprietar tabular, nu s-a conservat de jure pentru a se putea dispune restabilirea situaţiei anterioare de CF, iar abrogarea Decretului nr. 358/1948 produce efecte numai pentru viitor, însă efectele produse în timpul cât a fost în vigoare, rămân valabile şi în prezent.
Capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului Decretul nr. 358/1948 care a stat la baza rectificării CF nr. C1., nr. T1., în baza căruia s-a întocmit raportul oficios nr. I1. din 06 martie 1967 care este un act normativ de punere în aplicare, apare ca inadmisibil, nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti să cenzureze sub aspectul legalităţii actele normative cu putere de lege emise înainte de 22 decembrie 1989.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică, legiferându-se două situaţii: -bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 şi aflate în proprietatea statului, care au aparţinut organizaţiilor centrale şi statutare ale cultului (mitropolie, episcopie, congregaţiuni, mănăstiri, fundaţii, asociaţii ş.a.), după inventarierea cărora s-a emis H.G. nr. 466/1992 cuprinzând 80 de poziţii, predate către cultul greco-catolic;
Prin decizia civilă nr. 117 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul reclamantei Parohia Greco Catolică Bran reţinându-se următoarele considerente:
Lăcaşurile de cult şi casele parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) ce au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, a căror situaţie juridică se stabileşte de o comisie formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care reţin aceste bunuri, ori decizia de comisie nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii injustiţie potrivit dreptului comun.
„Acţiunea de drept comun" la care face referire art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, este sugerată de decizia Curţii Constituţionale nr. 23/1993.
Reclamanta nu a susţinut şi nici nu a dovedit că în prezent majoritatea credincioşilor din Parohia B. ar fi trecut la cultul greco-catolic, urmărind în realitate să stabilească reconstituirea dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor ce au aparţinut acesteia, inclusiv a lăcaşului de cult şi a casei parohiale, în alte condiţii decât cele avute în vedere de legiuitor.
Pentru terenul intravilan ce nu este aferent lăcaşului de cult sau casei parohiale, procedura ce trebuie urmată este cea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.
Nu s-a impus suspendarea judecăţii acţiunii până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 684/309/2002 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., întrucât cele două acţiuni sunt supuse unor proceduri administrative şi judiciare diferite.
La termenul din 20 aprilie 2012, reclamanta a depus la dosar o precizare de acţiune, prin care a solicitat „constatarea nulităţii absolute a titlului în virtutea căruia s-a tăcut înscrierea în CF nr. C1. prin încheierea de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967 sau chiar inexistenţa sa; rectificarea CF C1. de sub nr. T1. în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967; să dispuneţi revenirea la situaţia anterioară conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936 de sub B+3", cu cheltuieli de judecată".
Asupra imobilului înscris în CF nr. C1., nr. top 81/C grădină în intravilan în suprafaţă de 200 stjp şi nr. T1. grădină în suprafaţă de 75 stjp, în total 990 mp, cu încheierea nr. 1096 din 23 iunie 1936, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Bisericii greco-catolice din comuna B.C.
Cu încheierea nr. I1. din 6 martie 1967, în baza raportului oficios emis în temeiul art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1948, s-a rectificat numele Parohiei greco-catolice din B.C. de sub B3, în acela de Parohia ortodoxă română.
Prin titlul de proprietate nr. 24335/84811 din 17 februarie 1998, s-a reconstituit în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă B., dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3 ha şi 8.100 mp» din care 3.000 mp, în intravilanul satului B., parcela nr. 205. Cu privire la acest titlu, reclamanta a intentat o acţiune în constatarea nulităţii absolute, înregistrată pe rolul Judecătoriei Şimleu Silvaniei, sub nr. 684/309/2012, până la a cărei soluţionare irevocabilă s-a respins cererea reclamantului în primă instanţă şi cererea apelantei de către instanţa de apel, această suspendare fiind facultativă, iar acţiunea aflată în apel se poate soluţiona independent de soluţia ce urmează să fie dată în celălalt dosar.
În CF nr. 113 B., nr. C2., s-a intabulat cu încheierea nr. C3. din 6 mai 2007, dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe B., notându-se Biserica ortodoxă română.
Expertul etrajudiciar D.G., a constatat că în nr. C2. în suprafaţă de 3.000 mp, se include şi suprafaţa de 270 mp din fostul nr. T1., asupra căruia a fost proprietară tabulară din anul 1936, Biserica Greco-Catolică B.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit că a avut intabulată pe parcela cu nr. T1. din CF nr. C1., o biserică şi o casă parohială şi nici nu a formulat un capăt de cerere prin care să solicite constatarea acestui aspect. Terenul pe care sunt situate aceste construcţii, i-a fost reconstituit Parohiei Ortodoxe B. în temeiul Legii nr. 18/1991, titlu care nu este anulat şi nici încheierea de CF nr. C3. din 6 mai 2007 în baza căreia s-a intabulai Parohia Ortodoxă B. asupra nr. C2. în suprafaţă de 3.000 mp, în care este inclusă şi suprafaţa de 270 mp (75 stjp) a fostei parcele topografice nr. 83 din CF nr. C1.
Despre toate aceste schimbări, reclamanta face abstracţie totală, solicitând chiar şi prin precizarea de acţiune de la termenul din 20 aprilie 2012 „revenirea la situaţia anterioară conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936 de sub B+3".
Referitor la capătul de cerere având ca obiect rectificare de CF, apelanta precizează şi în motivele de apel că temeiul juridic îl constituie dispoziţiile art. 34 pct. 1 din „Decretul Lege nr. 115/193", cu toate că acest act normativ nu mai este în vigoare, dar chiar şi în temeiul dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, capătul de cerere având ca obiect rectificare de CF, având caracter accesoriu faţă de acţiunea principală (capătul de cerere principal), nu poate fi primită.
După precizarea de la termenul din 20 aprilie 2012, capătul principal de cerere îl constituie „constatarea nulităţii absolute a titlului în virtutea căruia s-a făcut înscrierea În CF nr. C1. prin încheierea de intabulate nr. 117 din 06 martie 1967 sau chiar inexistenţa sa".
„Titlul" ar fi după susţinerile apelantei „ca putând fi circumscris, ori art. 2 din Decretul-lege nr. 358/1948 ca fiind un act administrativ a unei comisii interdepartamentale, ori cel prevăzut de art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 fiind o sentinţă a judecătoriei populare a locului".
Art. 2 din Decretul nr. 358/1948 se referă la destinaţia averii mobile şi imobile aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1, hotărâtă de comisia interdepartamentală, iar art. 37 din Decretul nr. 177/1948 se referă la procentul din numărul credincioşilor care trec de la un cult la altul, cazuri ce se constată şi se soluţionează de judecătoria populară a locului.
Intabularea pârâtei în CF, s-a făcut în baza raportului oficios emis în temeiul art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1948, astfel că lipsa hotărârii comisiei interdepartamentale sau a hotărârii instanţei locului, nu constituie un motiv de nulitate a încheierii de CF nr. C3. din 6 rnai 2007.
Decretul nr. 358 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006.
Bunurile preluate şi folosite de stat de la Biserica Greco-Catolică, aflate în proprietatea Statului Român, i-au fost restituite şi predate Bisericii Greco-Catolice prin H.G. nr. 466/1992.
În ceea ce priveşte însă lăcaşurile de cult, care sunt destinate folosinţei credincioşilor, afiându~se în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesorii ale lăcaşurilor de cult, legiuitorul postdecembrist a stabilit în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, ca destinaţia acestora să se facă pe baza opţiunilor credincioşilor din parohia respectivă.
Reclamanta nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit că în localitatea B. din judeţul Sălaj, numărul credincioşilor greco-catolici ar fi mai mare decât cei al credincioşilor ortodocşi, care au continuat să rămână majoritari, în condiţiile în care după anul 1989 libertatea credinţei este garantată, iar cultul greco-catolic funcţionează liber.
Prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a instituit criteriul social al opţiunii majorităţii credincioşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, ceea ce corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestor bunuri, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei, folosinţe.
Dacă statul ar fi dat o normă imperativă, atribuind lăcaşurile de cult şi casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, în speţă Parohiei Greco-Catolice B., această soluţie ar fi constituit o presiune inadmisibilă la adresa credincioşilor ortodocşi care fac parte din biserica expropriată, de trecere a lor la biserica reîmproprietărită, aşa cum se arată în decizia Curţii Constituţionale nr. 23 din 27 aprilie 1993.
Prin urmare, nu poate fi primită cererea reclamantei-apelante de constatare a nulităţii sau a inexistenţei titlului în baza căruia s-a dispus înscrierea în CF nr. C1., prin încheierea nr. I1. din 06 martie 1967.
S-a mai reţinut că faţă de respingerea capătului principal de cerere, în mod corect prima instanţă a respins şi capătul accesoriu de cerere având ca obiect rectificare de CF şi revenirea la situaţia anterioară de CF, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 invocate de apelantă, în realitate fiind incidente dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.
Acţiunea reclamantei nu este întemeiată nici din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Constituţia României din anul 1948 şi a parag. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Legea nr. 489/2006 nu poate fi aplicată în speţă, fără încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia Greco-Catolică B., solicitând în principal casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului acestei instanţe, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii.
Criticile de nelegalitate vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel recurenta susţine că instanţa de apel a tăcut o greşită interpretare şi aplicare a Decretului-lege nr. 126/1990, a Decretului nr. 177/1948, a Legii nr. 489/2006, a Decretului lege nr. 358/1948 şi respectiv a O.G. nr. 64/2004 şi că nu s-a respectat procedura transferului de proprietate de la un cult Ia altul.
O altă critică vizează ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (art. 27-31).
Se mai învederează astfel că în mod greşit s-a reţinut dorinţa majorităţii credincioşilor în condiţiile în care legiuitorul nu a avut-o în vedere la data promulgării O.G. nr. 64/2004.
Din acesta perspectivă recurenta susţine că instanţele au tăcut o greşită interpretare atât a probelor cât şi a stării de fapt.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:
Faţă de recomandările şi statuările din deciziile nr. 112 din 8 aprilie 2009 şi respectiv nr. 253 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, instanţele în rejudecare au analizat cauza prin raportare la precizarea de acţiune din 20 aprilie 2012 şi la obiectul dedus judecăţii ce vizează situaţia unui imobil compus din lăcaş de cult şi teren intabulat ca aparţinând cultului ortodox, în baza prevederilor art. 37 din Decretul nr. 117/1948 situaţia unui.
Astfel prin această precizare s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului în virtutea căruia s-a făcut intabularea în CF C1. prin încheierea de intabulare nr. 117 din 6 martie 1967, a sau chiar inexistenţa sa; - rectificarea CF C1. de sub nr. T1. în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967; cu revenirea la situaţia anterioară conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936 de sub B+3.
Imobilul în litigiu compus din lăcaş de cult şi teren a fost intabulat ca aparţinând cultului ortodox, în baza Raportului oficios emis în temeiul art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1948.
Raportat la acest aspect şi din perspectiva limitelor investirii, instanţele au analizat cauza în raport de „titlul invocat" ce a stat la baza întabulării şi de temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost indicat de reclamantă ca fiind dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul lege nr. 119/1938 şi art. 3 din Decretul lege nr. 126/1990.
Faţă de modalitatea în care reclamanta şi-a argumentat motivele promovării acţiunii, este de reţinut că în fapt, finalitatea demersului judiciar urmărit de reclamantă, constă în retrocedarea locaşului de cult, cu atât mai mult cu cât a solicitat restabilirea situaţiei anterioare de CF.
Astfel este de reţinut că temeiul juridic al acţiunii în rectificare de CF, astfel cum a fost precizată, nu poate fi însă decât art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 şi nu art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, aşa cum susţine (constant) în mod eronat reclamanta.
Pentru a se putea admite însă acţiunea în rectificare, este necesară anularea în prealabil a titlului în baza căruia s-a intabulat pârâta Parohia Ortodoxă B. asupra imobilului din litigiu, or acest capăt de cerere nu a mai fost susţinut.
Este real că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox şi preluarea imobilului de la Biserica Greco-Catolică B. în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a fost una abuzivă, ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile vremii asupra credincioşilor greco-catolici, cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Constituţia României din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă şi că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Este de reţinut însă, că abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că „de jure", bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea sa.
Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă B.
Deşi reclamanta a invocat lipsa titlului care a stat la baza înscrierii în CF a Bisericii Ortodoxe B., este de reţinut că principiul legalităţii ce a guvernat şi cărţile funciare reglementate prin Decretul-lege nr. 115/1938, dispunea că judecătorui nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege şi nu se poate sprijini decât pe cererea şi actele care o însoţesc sub aspectul legalităţii formale, neputându-se proceda la înscriere decât dacă actul întruneşte condiţiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sub aspectul legalităţii materiale.
Aşadar, faţă de cele două aspecte: formal şi material ale principiului legalităţii, este de reţinut că în condiţiile în care din CF rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 358/1948 (menţionat eronat ca fiind 177/1948), aceste aspecte nu sunt de natură să dovedească sau să determine nevalabilitatea titlului pârâtei.
De altfel, cu referire la dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, instanţa de apel a verificat şi a făcut aplicarea principiului legalităţii, vizând înscrierea în CF a actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege, privind respectarea illo tempore a acestui principiu, sub aspect material şi formal.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut corect că acţiunea promovată de reclamantă vizează, în mod accesoriu, rectificarea de CF, aceasta fiind grefată pe cererea principală privind constatarea nulităţii titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea.
Din acest punct de vedere, s-a constatat corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) şi recunoaşterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia ca, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei.
Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin abrogarea decretului menţionat, cultul greco-catolic şi-a încetat existenţa, deci, a fost lipsit de capacitate de folosinţă şi de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoaşterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).
Ca atare, astfel cum a reţinut instanţa de apel, recurenta-reclamantă a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării.
Este motivul pentru care rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opţiunea credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Este real că nerezolvarea solicitării de retrocedare În procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei înterconfesionale) deschide calea acţiunii injustiţie, însă această valorificare a pretenţiilor, poate fi realizată doar cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).
Ca atare, cadrul normativ în care pot fi valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, de desfiinţare a cultului greco-catoiic, distingându-se între cele doua situaţii: aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile în starea lor actuală şi respectiv situaţia lacaşelor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se stabileşte de către o comisie mixtă, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine respectivele bunuri.
Astfel raţiunea adăugării la art 3 din Decretul Lege nr 126/1990 a trei noi aliniate, respectiv alin. (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005, rezultă din chiar expunerea de motive, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care se putea aprecia că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor mixte nu deschidea calea acţiunii în instanţă.
Adăugarea la art. 3 al aliniatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun", nu are semnificaţia transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o acţiune în revendicare de drept comun.
Chiar şi în ipoteza investirii instanţei cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., nu poate fi ignorată reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu ce trebuie avut în vedere la soluţionarea unei astfel de solicitări, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Astfel, este de reţinut că introducerea drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor, reprezintă opţiunea legiuitorului, care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectaţiune specială lăcaşurile de cult motiv pentru care instanţa nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme.
Sub acest aspect este de reţinut că prin deciziile nr. 23/1993, -nr. 127/16 noiembriel 994, -nr. 49/1995 şi respectiv nr. 804/2012 publicată în M. Of. al României nr. 805 din 29 noiembrie 2012, Curtea Constituţională pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a reţinut că: „în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1943 - Decretul nr. 358/1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate."
Cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, Curtea Constituţională a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase."
De asemenea, s-a reţinut că „prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste.
Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituţionale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul generai înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic şi social" cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).
Prin deciziile sus evocate Curtea Constituţională a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Astfel Curtea Constituţională a reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol, in condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.
Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.
Ca atare, o asemenea măsură ar încălca art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc" şi alin. (4) al aceluiaşi articol - „în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasa"-, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi.
Astfel, instanţa constituţională a constatat că textul art. 3 din Legea nr. 126/1990 nu încalcă principiul libertăţii religioase şi că democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor."
Or, din perspectiva celor expuse este de reţinut că instanţele anterioare având în vedere că demersul judiciar al reclamantei urmăreşte de fapt retrocedarea lăcaşului de cult, a examinat cauza şi prin prisma dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 326/1990, reţinând în mod corect că reclamanta nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit că în localitatea B. din judeţul Sălaj, numărul credincioşilor greco-catolici ar fi mai mare decât cel al credincioşilor ortodocşi, care au continuat să rămână majoritari, cu atât mai mult cu cât după anul 1989 libertatea credinţei fiind garantată, cultul greco-catolic funcţionează liber.
Or, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul lege nr. 126/1990, instanţa de apel a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioşilor din localitate sunt ortodocşi, prezumând astfel că dorinţa credincioşilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate. Prezumţia nu a fost răsturnată însă de reclamantă cu nici o probă.
De aceea, este neîntemeiată critica recurentei conform căreia, în soluţionarea litigiului, nu interesează dorinţa credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate.
Este nefondată, de asemenea, şi susţinerea legată de greşita interpretare a dispoziţiilor O.G. nr. 64/2004 şi respectiv a O.G. nr. 94/2000, în condiţiile în care O.G. nr. 64/2004 prevede rezolvarea cererii de retrocedare în procedura prealabilă de către reprezentanţii clericali ai celor două culte.
În realitate, formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă se află în confuzie, câtă vreme din considerentele deciziei rezultă cu evidenţă că temeiul juridic avut în vedere de către instanţă, care a motivat incidenţa unui cadru normativ special cu referire la natura specială a bunurilor care fac obiectul cererii de retrocedare, este cei dat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, (astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004).
În plus, dispoziţiile art. 3 alin. (2), introduse în Decretul-lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2004 fac referire, pentru faza producerii prealabile, chiar la o comisie mixtă, alcătuită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult.
Faţă de toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate în legătură cu normele materiale incidente cauzei şi aplicarea lor corectă de către instanţa de apel, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire Ia criticile legate de interpretarea probelor şi a stării de fapt, este de reţinut că fiind critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, nu se circumscriu nici uneia din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. în cadrul cărora puteau fi examinate criticile legate de interpretarea probelor, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005.
În privinţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., indicarea lor de către recurentă s-a realizat în mod formal, având în vedere că aceasta nu a dezvoltat argumente care să se subsumeze criticilor încadrabile textelor procedurale menţionate.
Astfel, nu s-a arătat de ce ar fi incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în condiţiile în care decizia conţine motivele pe care se sprijină, fără a fi contradictorii sau străine de natura pricinii) şi nici nu a fost indicat vreun act juridic dedus judecăţii, având conţinut şi clauze clare, neîndoielnice, cărora instanţa să le fi denaturat înţelesul prin interpretarea dată, aşa încât să fie atrasă incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică B. împotriva deciziei civile nr. I1./A din 07 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3896/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4151/2013. Civil → |
|---|
