ICCJ. Decizia nr. 393/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la 4 septembrie 2007, reclamanta R.R.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primarul general și SC H. SA solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul - teren în suprafață de 6.383,18 mp, desprins din suprafața totală de 14.000 mp, situat în București, Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1, (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu), a fost preluat abuziv de stat; să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 6.383,18 mp, desprins din suprafața totală de 14.000 mp., situat în București, Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1 (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu).
în motivarea acțiunii, s-a arătat că suprafața de 14.000 mp., teren situată în București, Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1, lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu, a fost dobândit de autoarea reclamantei, P.E., prin actul de schimb autentificat de către Tribunalul Ilfov, Secția notariat și transcris sub nr. X/1927.
Aceiași suprafață de teren a fost dobândită de către mama reclamantei A.M.R., prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare transcris la grefa Tribunalul Ilfov din 18 martie 1931. Imobilul a fost preluat în mod provizoriu de către Comitetul Provizoriu Băneasa, conform certificatului din 31 iulie 1950 și a Deciziei nr. 3015 din 5 aprilie 1950.
Trecerea imobilului în patrimoniul statului a fost nelegală și nu a avut ca efect transmiterea valabilă a dreptului de proprietatea, ci doar a posesiei.
Reclamanta este moștenitoarea defunctei A.M.R., conform certificatului de moștenitor nr. 242 din 12 februarie 1991 emis de Notariatul sectorului 1 București.
Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Secretariatul General al Guvernului la data de 27 iulie 2005, suprafața de 6.383,18 mp., desprinsă din suprafața totală de 14.000 mp, teren, situată în București, Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1, lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu,a fost atribuită în proprietate pârâtei SC H. SA.
Acest titlu nu este valabil în comparație cu titlul autoarei sale, A.M.R., titlul autoarei fiind valabil transcris, neanulat și singurul determinant din punct de vedere juridic.
S-a mai arătat, că, în baza cererii de retrocedare formulată de reclamantă în baza Legii nr. 18/1991, din 15 martie 1991, s-a emis adeverința de proprietate din 17 martie 1992 pentru suprafața de 2,5250 ha, în care era inclusă și o altă suprafață deținută de mama reclamantei în Băneasa - Vatra Nouă de 11.250 mp., iar pentru terenul din București, Șoseaua București - Ploiești, s-a emis și un proces verbal de punere în posesie la data de 26 martie 1992.
Prin adresa nr. 5704 din 29 noiembrie 1995, Primăria Otopeni a înștiințat reclamanta că prin Hotărârea nr. 633/1995 s-a anulat procesul-verbal de punere în posesie pentru tarlaua nr. 437, motivat de faptul că la data de 1 ianuarie 1990 terenul nu se afla la dispoziția C.A.P. Otopeni.
Prin sentința civilă nr. 185 din 26 martie 1996 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1332 din 8 august 1996 a Curții Supreme de Justiție, s-a dispus anularea Hotărârii nr. 633/1995 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991, astfel încât adeverința de proprietate din 17 martie 1992 pentru suprafața de 2,5250 ha, este perfect valabilă și face dovada deplină a dreptului său de proprietate.
Pârâții au formulat întâmpinare invocând excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii.
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1650 din 31 octombrie 2008, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamantă; a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru terenul în suprafață de 6.383,18 m.p. situat în București, șos. București-Ploiești, identificat conform anexei nr. 2 a raportului de expertiză întocmit de expert B.I.D. prin punctele 9-10-11-12-13-14-15; a obligat pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul menționat, mai puțin cel ocupat de construcția terțului G.F., reprezentând o suprafață de 6.280,1 m.p., și a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 6.383,18 m.p. din totalul de 14.000 m.p., situat în București, Șos. București - Ploiești, sector 1, (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesqueu), ce a aparținut mamei sale, A.M.R., potrivit contractului de vânzare cumpărare transcris sub nr. 3924 din 18 martie 1931.
Prin actul de schimb autentificat din 14 martie 1927, E.C.G.P. a dobândit terenul în suprafață de 14.000 m.p. situat în comuna Băneasa Herăstrău, județul Ilfov (filele 13-18 dosar).
De pe urma defunctei P.E., decedată la 10 august 1958, au rămas ca moștenitori G.P. și autoarea reclamantei A.M.R., în calitate de fii, fiecare cu o cotă de 1/1 din masa succesorală, la succesiune renunțând ceilalți cinci fii și fiice, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor DIN 28 martie 1983 eliberat de Notariatul județului Constanța (fila 22 dosar).
De pe urma autoarei A.M.R., reclamanta a rămas singura moștenitoare, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 12 februarie 1991 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București (fila 24 dosar).
Prin urmare, reclamanta a S. dovada calității procesuale active, ca moștenitoare a fostei proprietare, astfel că tribunalul a respins excepția invocată ca neîntemeiată.
în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că în cauză erau incidente dispozițiile Legii nr. 18/1991, tribunalul a constatat că este neîntemeiată.
Astfel, prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert F.M., s-a stabilit că terenul ce a făcut obiectul actului de schimb autentificat sub nr. X/1927 se regăsește în prezent în zona de N. a Șos. București - Ploiești, sector 1.
Este adevărat că prin adeverința din 17 martie 1991 s-a stabilit în favoarea reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2,5 ha, iar prin procesul verbal din 26 martie 1992 al Primăriei comunei Otopeni, s-a dispus punerea în posesie a reclamantei pe acest teren învecinat la E. cu Pădurea Băneasa și la V. cu Șos. București - Ploiești (filele 29-30 dosar), numai că aceste acte au fost anulate de către Primăria comunei Otopeni - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, motivat de faptul că terenul se afla la 1 ianuarie 1990 în administrarea SC H. SA și nu în proprietatea C.A.P. Otopeni, astfel cum rezultă din adresa nr. 5074 din 1995 și adresa nr. 52930 din 6 mai 2005, precum și din Hotărârea nr. 663 din 26 octombrie 1995 a Comisiei pentru Aplicarea Fondului Funciar a municipiului București și S.A.I. (filele 31, 41, 159 dosar), constatându-se deci implicit că nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991.
Or, în condițiile în care reconstituirea pe numele reclamantei și punerea în posesie asupra terenului au fost anulate, tocmai ca urmare a faptului că nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991, întrucât terenul nu se afla la dispoziția comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, nu se poate aprecia că acțiunea ar fi inadmisibilă, întrucât în cauză ar fi incidente dispozițiile acestei legi speciale.
Terenul care a aparținut autoarei reclamantei a fost preluat de stat prin Decizia nr. 3015 din 15 aprilie 1950, în prezent acesta fiind deținut de terțe persoane, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert topo B.D., astfel; SC H. SA deține o suprafață de 6.280,1 m.p. identificată prin punctele 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate și o suprafață de 2.681,4 m.p., fără acte; H.M.S. deține 5.038,2 m.p. identificat prin punctele 9,10,11,16,17.
Potrivit aceluiași raport de expertiză, pe acest teren se află edificată o construcții de către persoana fizică menționată.
în raport de această situație de fapt, tribunalul a constatat că asupra terenului invocă un drept de proprietate atât reclamanta, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, cât și SC H. SA, în favoarea căreia s-a constituit dreptul de proprietate prin certificatul de atestare seria eliberat de Secretariatul General al Guvernului, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1994.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a constatat că titlul reclamantei, dobândit prin moștenire de la un adevărat proprietar, este mai puternic și deci preferabil.
Dreptul pârâtei provine de la stat, care nu poate invoca un titlu valabil pentru dobândirea imobilului, titlul provizoriu de preluare constituit de Decizia nr. 3015 din 5 aprilie 1950, fila 21 dosar, prin care imobilul a fost preluat în mod provizoriu în lipsa unui act normativ și a unei despăgubiri prealabile și echitabile a proprietarului, în sensul art. 481 C. civ., neputând fi considerat un titlu valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încălcând atât prevederile art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948, cât și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
S-a mai reținut, că pârâta nu poate invoca nici legea ca temei al dobândirii dreptului său, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 statuează că bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora cu excepția celor dobândite cu alt titlu, categorie în care se încadrează și terenul în litigiu, pe care pârâta îl deținea cu titlu precar în condițiile în care autorul nu avea însușirile necesare pentru a-i transmite în mod valabil dreptul de proprietate.
Prin decizia nr. 12/ A din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelanții pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primarul general, și SC H. SA; a schimbat în tot sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele;
în ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantei, susținută prin motivele de apel formulate de apelanta SC H. SA, curtea a constatat critica neîntemeiată, față de actele administrate în cauză,reținând că nu era necesar a se depune un certificat de moștenitor după G.P. - moștenitor al autoarei P.E., deoarece A.M.R. a dobândit exclusiv în proprietate terenul în litigiu, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1931 (fila 19), astfel încât nu exista nici o situație de indiviziune cu G.P., terenul în suprafață de 14.000 mp fiind transmis din patrimoniul autoarei P.E. către A.M.R., anterior decesului, prin act între vii, cu titlul oneros.
Și în ceea ce privește existența actelor de proprietate ale autoarei reclamantei, s-a reținut că dreptul de proprietate a fost dovedit, aspect care rezultă din înscrisurile depuse la dosar și anume, actul de schimb și actul de vânzare - cumpărare, iar în privința identificării terenul dobândit în anul 1927 și 1931, curtea a dispus efectuarea unei expertize topografică, probă din care a rezultat identitatea terenului din acte cu cea revendicată în prezenta cauză, concluziile expertizei efectuate în cauză fiind neechivoce din acest punct de vedere.
în ceea ce privește situația de fapt și criticile referitoare la interesul în constatarea nevalabilității titlului statului și admisibilitatea acțiunii în raport cu Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat ca fiind chestiuni juridice ce țin de fondul cauzei care conduc la respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nu ca excepții procesuale, având în vedere următoarele considerente:
Conform susținerilor reclamantei titlul său de proprietate îl reprezintă adeverința de proprietate din 17 martie 1992 pentru suprafața de 2,5250 ha, în care era inclusă și o altă suprafață deținută de mama sa în Băneasa Vatra Nouă, de 11.250 mp, eliberată de Primăria corn. Otopeni, în temeiul Legii nr. 18/1991.
în temeiul acestei adeverințe, s-a emis și procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992 încheiat între Primarul comunei Otopeni, în calitate de președinte al Comisiei pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar, Legea nr. 18/1991 și reclamantă. Conform acestui proces-verbal reclamanta a fost pusă în posesie scriptic asupra suprafeței de 1.4000 mp., teren intravilan, în zona București-Ploiești, Km 11,01, suprafața de 6383,18 mp nefiind delimitată în nicio modalitate.
Ulterior, prin Hotărârea nr. 633 din 26 octombrie 1995 a Comisiei de Aplicare a Fondului Funciar, s-a anulat procesul verbal de punere în posesie pentru tarlaua 437, motivat de faptul că la data de 1 ianuarie 1990 terenul se afla în administrarea SC H. SA și nu în proprietatea C.A.P. Otopeni.
Prin sentința civilă nr. 1332 din 8 august 1996, Curtea Supremă de Justiție a dispus anularea Hotărârii nr. 633/1995 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar.
Ceea ce nu a menționat reclamanta, este faptul că prin hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993 a Comisiei municipiului București și SAI pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar, Legea nr. 18/1991 (fila 32 d.f.), în urma reanalizării documentației privind constituirea și reconstituirea dreptului de proprietate a Comisiei locale Otopeni, motivat de faptul că lucrarea validată anterior, la data de 7 octombrie 1991, a cuprins situații neconforme cu prevederile legii, adeverința de proprietate din 17 martie 1992, prin care s-a atestat înscrierea reclamantei în anexa 4 a Comisiei locale Otopeni, a fost anulată, dată de la care reclamanta a fost înscrisă în anexa 19, poziția 98, ca acționar la SC A.C. SA.
De asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 18/1991, reclamantei i s-a reconstituit în fizic dreptul de proprietate pentru suprafața de 0,50 ha, iar urmare a Legii nr. 1/2000 i s-a reconstituit în fizic dreptul de proprietate pentru diferența de 1,00 ha pe anexa 36 - A.C.
Potrivit adresei nr. 10234 din 2 iunie 2000 emisă de Primăria sectorului 1 București - Comisia de aplicare a Legii nr. 1/2000, reclamantei i s-a reconstituit în baza Legii nr. 1/2000 suprafața de 2,5250 ha, figurând în anexa 48, poziția 10 (fila 46-48 d.f.).
Cu privire la terenul în litigiu, în urma efectuării raportului de expertiză topografică în cauză, a rezultat că acesta a fost identificat în planul de situație - anexa 2, prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, cu dimensiunile laturilor și a vecinătăților, aflându-se în posesia apelantei SC H. SA.
în ceea ce o privește pe apelanta pârâtă SC H. SA, s-a reținut că aceasta a dobândit, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2005, suprafața de 6.383,18 mp., teren. Ulterior, s-a obținut un nou număr poștal, respectiv 162-164, iar dreptul de proprietate a fost intabulat conform Cărții Funciare.
Analizând cauza pe fondul pretențiilor, din perspectiva temeiurilor de drept invocate și a cauzei juridice a acțiunii, în raport de art. 480 - 481 C. civ., de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, de jurisprudența națională - Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Justiție și Casație și cea a C.E.D.O. - Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, Curtea a admis apelurile formulate, reținând că C.E.D.O. a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. l din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale",cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin "speranța legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
în acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
în prezenta cauză, reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme nu a făcut nici o dovadă că a acționat injustiție anterior datei introducerii acțiunii, 4 septembrie 2007, ori că deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul său a trecut în proprietatea statului abuziv.
Adeverința de proprietate nr. X/1992 de care se prevalează reclamanta nu poate fi considerată un titlu de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și nici o speranță legitimă, în condițiile în care încă de la început, în regimul Legii nr. 18/1991, această adeverință avea un caracter provizoriu, până la emiterea titlului de proprietate.
în cauză, titlul de proprietate pentru terenul ce a făcut obiectul adeverinței de proprietate nr. X/1992 nu a fost emis niciodată și mai mult această adeverință a fost anulată prin hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993, prin care reclamanta a primit acțiuni, în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate, inclusiv a terenului de 6383,18 mp, fiind litigioasă încă de la început.
Deși procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992 emis în temeiul adeverinței de proprietate nr. X/1992 nu este anulat, acesta nu face dovada unui drept de proprietate în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și nici conform art. 480 C. civ., întrucât dreptul de proprietate al autoarei reclamante a trecut în proprietatea statului în anul 1950 și face obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, reclamanta nu a continuat demersurile în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru terminarea procedurii a cărei finalitate era eliberarea titlului de proprietate și nici nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru retrocedarea suprafeței de teren de 6383,18 mp, trecută în proprietatea statului în mod abuziv.
Sub acest aspect, criticile referitoare la interesul în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului au fost apreciate ca pertinente, valorificarea acestuia putându-se realiza, după apariția Legii nr. 10/2001, doar în condițiile acestui act normativ.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, menționat ca temei de drept al acțiunii, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
în scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.
Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume "Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanta se afla în deținerea pârâtei SC H. SA., astfel încât reclamanta putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o notificare societății, în condițiile și în termenul prevăzute de lege, ori să fi solicitat pe cale separată anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Reclamanta nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2007, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun formulată în cauza de față, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie de către pârâta SC H. SA, căreia i s-a constituit dreptul de proprietate prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria Ml 8 nr. 0021 (acesta fiind ulterior înscris și în Cartea Funciară), fără să prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicată, în termenul de notificare, să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului, ori pentru care nu s-a continuat procedura Legii nr. 18/1991.
S-a concluzionat, că, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamanta-intimată nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare, de la proprietarul actual, pârâta SC H. SA, aceasta din urmă deținând un bun în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, titlul său nefiind anulat și deja înscris în Cartea Funciară și că, reclamanta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate în condițiile Convenției, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, în condițiile în care adeverința de proprietate nr. X din 17 martie 1992 emisă de Primăria comunei Otopeni și procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992 nu reprezintă nici titlu de proprietate și nici bun în sensul Convenției.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, Legea nr. 10/2001, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic care să explice atitudinea reclamantei de a nu continua demersurile în temeiul Legii nr. 18/1991 și nici al Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea terenului în suprafață de 6.383,18 mp, s-a conchis că aceasta a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, și că accesul la justiție al reclamantei era pe deplin asigurat în cazul în care ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumită de modalitatea soluționării notificării, ar fi putut formula contestație în temeiul art. 26 (art. 24 în legea veche), supunând pretențiile sale controlului judiciar.
în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. l din Protocolul nr. l în raport cu legislația internă reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern reglementează mecanismul pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
De asemenea, s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.R.V., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente.
Decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,art. 1,art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2000, astfel cum alin. (1) a fost modificat prin Titlul VI art. I pct. 2 din Legea nr. 247/2005, întrucât bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Decizia recurată este nelegală și pentru că din întreaga motivare a acesteia se desprinde faptul că instanța s-a raportat constant la dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege inaplicabila raportului juridic dedus judecații.
Deși temeiurile de drept ale acțiunii promovate de reclamanta sunt art. 480,art. 481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel s-a raportat la Legea nr. 10/2001, fără să observe că această lege este inaplicabilă raportului juridic litigios, față de mijloacele de probă administrate în cauză din care rezultă că recurenta - reclamantă, după apariția Legii nr. 1/2000, a continuat demersurile pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament, continuând aceleași demersuri și după apariția Legii nr. 247/2005, astfel că instanța de apel era obligată să procedeze la stabilirea "valabilității titlului statului", conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
în privința identificării terenului dobândit în anul 1927 și 1931, s-a arătat că instanța a dispus efectuarea unei expertize topografice, proba din care rezultă identitatea terenului din acte cu terenul revendicat în prezenta cauză, concluziile expertizei efectuate în cauza fiind neechivoce din acest punct de vedere.
Instanța de apel a reținut că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv în sensul legii, însă această motivare este făcută cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 1/2000, astfel cum acest articol a fost modificat prin Titlul VI art. I pct. 1 din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, s-a arătat că instanța de apel nelegal s-a raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a I.C.CJ, întrucât această decizie nu vizează, cum în mod greșit susține instanța de apel, problema în discuție, ci vizează, în exclusivitate, situațiile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, care nu se aplică cauzei de față.
Decizia recurată este lipsită de temei legal și pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, deoarece instanța de apel, persistând în eroarea că imobilului în cauză i se aplica prevederile Legii nr. 10/2001 nu a examinat nici titlul statului asupra acelui imobil și nici titlul pârâtei SC H. SA
Cum Statul Român a preluat imobilul de la autoarea recurentei "în mod provizoriu", în lipsa unui act normativ și a unei despăgubiri prealabile și echitabile a proprietarului, în sensul art. 481 C. civ., titlul său nu poate fi considerat un titlu valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încălcând prevederile art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948, cât și ale art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
în ceea ce o privește pe pârâta SC H. SA, s-a arătat că nu poate invoca nici legea ca temei a dobândirii imobilului în litigiu, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 statuează că bunurile din patrimonial societăților comerciale sunt proprietatea acestora cu excepția celor dobândite cu alt titlu, categorie în care se încadrează și terenul în litigiu, pe care această pârâta îl deține cu titlu precar în condițiile în care autorul său, Statul Român, ulterior Agenția Domeniilor Statului și Secretariatul General al Guvernului, ce a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor la data de 27 iulie 2005, pentru suprafața de 6.383,18 m.p., nu avea însușirile necesare pentru a-i transmite în mod valabil dreptul de proprietate.
în ceea ce privește titlul său, reclamanta a arătat că prin sentința civila nr. 185 din 26 martie 1996, pronunțata de către Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 1332 din 08 august 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția contencios administrativ, s-a dispus anularea Hotărârii nr. 633/1995 emisa de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991, astfel ca adeverința de Proprietate nr. X din 17 martie 1992 este perfect valabilă și constituie, împreună cu contractul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, din 18 martie 1931, titlul autoarei sale, A.M.R., făcând astfel dovada deplină a dreptului de proprietate, și, prin urmare, aceasta deține nu numai o speranță legitimă cu privire la un bun, ci deține chiar un "un bun" în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
în ceea ce privește certificatele de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, s-a arătat că acestea nu mai pot face obiectul unei acțiuni în instanța pentru anularea lor, deoarece a trecut mai mult de un an de la data emiterii, însă reclamanta poate invoca oricând, în cadrul unui proces, nelegalitatea acestora pe cale de excepție, astfel că se poate examina nelegalității pretinsului titlu invocat de către intimata pârâta SC H. SA în prezenta acțiune, cu motivarea că Secretariatul General al Guvernului nu avea competența legală de a emite certificatele de atestare a dreptului de proprietate din 31 august 2004 și din 27 iulie 2005.
S-a conchis, că titlul reclamantei este singurul valabil și trebuie preferat, iar titlul pârâtei SC H. SA urmează a fi înlăturat, deoarece este nelegal, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.
Cu privire la titlu reclamantei, s-a mai arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că titlul acesteia de proprietate îl constituie adeverința de proprietate nr. X din 17 martie 1992, când, în realitate, astfel cum s-a arătat și la fond și în apel, titlul acesteia de proprietate îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov din 18 martie 1931, ce a fost recunoscut și întărit, în prezent, prin adeverința de proprietate din 17 martie 1992; că, Hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993 se referă la celălalt teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991, situat în Băneasa - Vatra Nouă, în suprafață de 1 ha (1,125 ha din acte) și nu la terenul în litigiu; că deși instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, de respingere ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității acțiunii, motivarea care a condus la admiterea apelurilor se întemeiază, în totalitate, pe aspecte vizând inadmisibilitate unei asemenea cereri, cu trimitere directă, pe de-o parte, la neuzitarea procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, cât și la necontinuarea procedurii pe Legea nr. 18/1991, pe de altă parte, ceea ce constituie considerente contradictorii, deoarece nu se pot aplica, în același timp aceste reglementări speciale.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele;
în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare a terenului în suprafață de 6.383,18 mp, situat în București, șos. București - Ploiești, pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții, în temeiul art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prima instanță, soluționând cauza pe fond, a admis acțiunea reclamantei, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și a obligat pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu, iar instanța de apel, admițând apelurile declarate de pârâți, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale acesteia.
Cu privire la soluționarea capătului de cerere în revendicarea suprafeței de teren de 6.383,18 mp, pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., se constată că analiza în apel a cauzei s-a realizat atât pe excepția admisibilității acțiunii, față de procedura specială de reparație instituită prin legile speciale, Legea nr. 10/2001 și legile fondului funciar, cât și pe fond concluzionând că reclamanta nu deține un "bun actual" în sensul Convenției cu privire la imobilul în litigiu.
Cu privire la soluția instanței de apel pe excepția admisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu "entitatea deținătoare" așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se constată că aceasta este legală, pentru următoarele considerente;
în ceea ce privește starea de fapt reținută de instanța de apel și care nu poate fi reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a reținut că reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiunea în revendicarea terenului în litigiu, pe dreptul comun, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale, adeverința de proprietate nr. X din 17 martie 1992, precum și procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992; că adeverința de proprietate nr. X din 17 martie 1993, prin care se atestă înscrierea reclamantei în anexa 4 a Comisiei locale Otopeni a fost anulată prin hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii fondului funciar; că pârâta SC H. SA a dobândit în proprietate suprafața de 6.383,18 mp., potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2005; că procesul verbal de punere în posesie scriptic asupra suprafeței de 14.000 mp nu a fost anulat, și că suprafața de 6383,18 mp teren nu a fost delimitată în niciun fel, aceasta fiind deținută de pârâta SC H. SA.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 (3) C. proc. civ., se constată că analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, și, prin urmare, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu pârâții, câtă vreme aceasta avea deschisă cale procedurii speciale pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietarii sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
în ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâtei SC H. SA, care a dobândit imobilul în litigiu de la stat, care, la rândul său, l-a deținut fără titlu valabil, intrând astfel sub protecția art. l din Primul Protocol adițional la CEDO, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
în speță, reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale, întrucât adeverința de proprietate emisă acesteia, nr. X/1992, a fost anulată, iar procesul verbal de punere în posesie, emis în baza acestei hotărâri, care nu a fost anulat, nu face dovada dreptului de proprietate.
Instanța supremă, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Se reține, că decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.
în ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
în schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.
însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin transmiterea în proprietate de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâtă, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți.
însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația când bunul nu se poate restitui în natură.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâtei SC H. SA, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că nevalabilitatea sa nu poate fi invocată nici pe calea excepției în cadrul prezentului litigiu, titlu și drept ce pot fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți.
Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
însă, instanța de apel argumentându-și soluția s-a pronunțat și în raport de legile speciale de reparație asupra măsurilor reparatorii la care este îndreptățită reclamanta cu privire la imobilul în litigiu, și anume restituirea sub forma de acțiuni, ceea ce excede cadrului procedural stabilit prin cererea de chemare în judecată, prin care s-a arătat că prezenta acțiune este o acțiune în revendicare, potrivit art. 480 C. civ.
Procedând astfel, se constată că instanța de apel a reținut considerente străine de natura pricinii, astfel că greșit și-a fundamentat soluția, deși legală, și pe aceste argumente.
Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 394/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 305/2013. Civil → |
|---|
