ICCJ. Decizia nr. 394/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Cluj-Napoca la data de 6 ianuarie 2010, sub nr. 138/117/2010 reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Gilău a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău 1, solicitând: să fie obligată pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la lăcașul de cult - biserica S.N. înscrisă în CF Gilău - situată în localitatea Gilău, str. Republicii, jud. Cluj, imobil de care reclamanta a fost deposedată abuziv prin efectul Decretului nr. 358/1948; să fie obligată pârâta să predea necondiționat în posesia reclamantei lăcașul de cult menționat, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței care se va pronunța în cauză și totodată să se abțină de la orice acte de tulburare în posesie a acesteia pe viitor; să fie obligată pârâta la plata unei amenzi civile de 50 lei/ zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii care se va pronunța în cauză și până la data predării efective în posesia reclamantei a bisericii "Sf. Nicolae" din corn. Gilău, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată că are calitatea de proprietar al lăcașului de cult în litigiu, pe care pârâta îl ocupă fără drept.
Prin sentința civilă nr, 854 din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Cluj a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, dispunându-se obligarea pârâtei să-i recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului biserică înscris în CF Gilău, să-i lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință acest imobil și să se abțină pe viitor de la orice act de deposedare sau tulburare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în raport de prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, că reclamanta Parohia Romană Unită cu Roma Greco - Catolică Gilău a inițiat încă din cursul anului 2005 dialogul de conciliere cu parata asupra problemei proprietății lăcașului de cult revendicat, astfel cum atestă înscrisurile depuse la dosar și declarația martorului audiat în cauză, dar demersurile sale nu s-au finalizat printr-o înțelegere care să fie agreată de ambele părți.
însăși parata a recunoscut, conform susținerilor de cuprinsul întâmpinării, faptul că au existat o serie de discuții și întâlniri între reprezentanții părților, fără a se ajunge la un rezultat concret, comun acceptat.
Instanța a apreciat că, împrejurarea că procedura prealabilă instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005 nu a fost în măsură să conducă la finalitatea avută în vedere de legiuitor, nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiție, deoarece ar fi contrar principiului consacrat în art. 21 din Constituție, motiv pentru care instanța a constatat neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii.
în ce privește fondul cauzei, s-a reținut că, potrivit înscrierilor din CF Gilău, și CF Proiect Gilău, imobilul cu destinația biserică a fost proprietatea reclamantei.
în baza art. l din Decretul nr. 358/1948, potrivit înscrierii de sub B3, s-a intabulat dreptul de proprietate pe bază de lege în favoarea paratei Parohia Ortodoxă Romană din Gilău cu privire la imobilele de sub AI 1 -6, A +1-2, așadar inclusiv asupra construcției cu destinația de biserică, obiect al prezentului litigiu.
Ulterior, conform înscrierii de sub B4, s-a radiat dreptul de proprietate înscris în favoarea paratei, imobilele fiind reînscrise în favoarea reclamantei Parohia Romană Unită cu Roma Greco - Catolică Gilău.
Totodată, s-a constatat că reclamanta figurează ca proprietară asupra imobilului biserică înscris în CF Gilău, provenită din conversia de pe hârtie a CF Proiect Gilău.
Constatând că reclamanta este la acest moment, proprietara tabulară a imobilului revendicat și apreciind că preluarea imobilului de la reclamantă a avut un caracter abuziv, nefăcându-se dovada respectării prevederilor legale care, în epocă, stăteau la baza trecerii lăcașurilor de cult de la biserica greco-catolică la cea ortodoxă, instanța a admis acțiunea în revendicare, înlăturând ca nedovedită susținerea pârâtei potrivit căreia în prezent imobilul ar fi altul decât cel care a fost preluat.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău 7, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
în motivarea apelului pârâta a învederat că sentința este nelegală și netemeinică deoarece:
a) Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă de prima instanță în flagrantă contradicție cu probatoriul administrat. Astfel, procesele verbale încheiate cu ocazia întâlnirilor ce au avut loc între părți, atestă faptul că acestea au ajuns la un compromis, care să respecte dorința credincioșilor, în sensul că Biserica Ortodoxă va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru Biserica Greco - Catolică, pe un teren oferit de comuna Gilău, în schimbul renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.
Esențială în analiza excepției de inadmisibilitate este declarația martorului O.K., cel care a mediat înțelegerea, în raport de care, pe de o parte, realizarea înțelegerii mai este posibilă și în prezent, iar pe de altă parte, această înțelegere reflectă dorința credincioșilor din localitate. Or, prima instanță a reținut trunchiat și contrar opiniei martorului doar faptul că reclamanta a efectuat unele demersuri în vederea găsirii unei soluții.
Existența înțelegerii intervenite între părți a fost recunoscută chiar de către reclamantă, însă tocmai aceasta a împiedicat punerea ei în executare prin promovarea unei acțiuni judiciare pentru reconstituirea dreptului ei de proprietate asupra terenului arătat în Hotărârea nr. 2 din 29 ianuarie 2010 a Consiliului Local al comunei Gilău și care se dorea a fi atribuit reclamantei pentru edificarea unui lăcaș de cult. Au existat și dificultăți de comunicare între reprezentanții comunei Gilău și cei ai reclamantei care, și ele, au împiedicat punerea în practică a înțelegerii intervenite între cele două biserici, însă pârâta nu este în culpă sub acest aspect.
Prima instanță nu a analizat nici dorința membrilor comunității, în condițiile în care membrii anteriori anului 1948 ai Parohiei Greco - Catolice și moștenitorii acestora sunt în prezent, în majoritatea lor, ortodocși și doresc să rămână la acest cult.
în concluzie, există un acord între părți cu privire la păstrarea lăcașului de cult de către comunitatea care a construit-o și a întreținut-o, motiv pentru care acțiunea reclamantei nu este admisibilă conform art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.
b) Hotărârea primei instanțe este nelegală și pe fondul ei, având de avut în vedere că deși reclamanta susține că are calitatea de proprietară tabulară asupra lăcașului de cult ca efect al sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj, din examinarea acestei sentințe rezultă însă că atât sentința, cât și încheierea de carte funciară, se referă la alte imobile, decât cel care cuprinde lăcașul de cult, acestea nefăcând referire la nr. top x unde figurează biserica.
Prin urmare, nici sentința, nici încheierea de carte funciară nu au dispus niciodată radierea dreptului de proprietate al apelantei asupra bisericii, extrasul de carte funciară eliberat fiind rezultatul unei erori.
Mai mult, în cuprinsul sentinței invocate de reclamantă în justificarea cererii sale a fost respins capătul de cerere privind restabilirea situației de carte funciară în favoarea reclamantei, astfel că această hotărâre judecătorească nu poate constitui titlu în baza căruia reclamanta să invoce reînscrierea dreptului său în cartea funciară.
Prima instanță a apreciat că reclamanta are calitatea de proprietară tabulară, ignorând că înscrierea efectuată în cartea funciară în anul 2007 are doar efect de opozabilitate a dreptului, iar nu constitutiv de drept. Or, câtă vreme nici sentința civilă nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca și nici încheierea de carte funciară nu se referă la imobilul în litigiu, opozabilitatea înscrierii este complet golită de conținut, impunându-se respingerea acțiunii.
c) Deși este de netăgăduit că membrii comunității religioase care aveau în proprietate și foloseau lăcașul de cult împărtășeau credința greco-catolică anterior anului 1948, este relevant faptul că ulterior aceștia au trecut la cultul religios ortodox, neînțelegând după anul 1990 să revină asupra acestei opțiuni, trecând la cultul greco-catolic.
Martorii propuși în cauză au arătat că biserica a fost întotdeauna considerată ca valoare a comunității, mai ales spirituală și mai puțin materială, fiind relevant și că recensământul populației efectuat în anul 2002 a stabilit că în localitatea Gilău locuitori se declarau ortodocși și doar 72 greco-catolici.
Decretul nr. 177/1948, în vigoare până în anul 2007, permite, în aplicarea principiului majorității religioase, schimbarea confesiunii lăcașului de cult în situația în care majoritatea membrilor cultului decideau aceasta.
Chiar daca trecerea la cultul ortodox în anul 1948 ar fi considerată forțată, interesul de a invoca caracterul abuziv al acestei treceri îl au doar membrii comunității, iar majoritatea nu dorește, în prezent, revenirea la cultul greco-catolic.
Contrar dispozițiilor legale, prima instanță a reținut că în speță nu pot fi aplicate prevederile art. 37 și art. 38 din Decretul nr. 177/1948 deoarece acestea sunt incidente doar atunci când enoriașii ar fi avut o posibilitate reală de opțiune. Or, legea nu face o astfel de distincție, astfel că nici instanța nu trebuia să o facă.
Pentru o corectă înțelegere a valențelor juridice ale dreptului de proprietate asupra bisericii ca bun sacru al comunității nu trebuie ignorată perspectiva istorică a funcțiilor pe care aceasta le îndeplinea în comunitate, câtă vreme dincolo de celebrarea slujbelor religioase, biserica a fost dintotdeauna locul de întrunire al comunității, de evidență civilă a comunității, de ajutorare a membrilor în nevoie și de luare a deciziilor privitoare la comunitate. Prin urmare, contribuțiile enoriașilor la ridicarea lăcașurilor de cult nu vizau apartenența la o anumită formă de organizare religioasă, ci în principal crearea cadrului pentru oferirea serviciilor către comunitate.
Nu există nici un temei juridic sau moral în raport de care membrii actuali ai comunității, moștenitori ai celor care au ridicat și întreținut lăcașul de cult, să fie privați de utilizarea acestui lăcaș.
Prin decizia nr. 51/ A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat, după ce, în prealabil, prin încheierea din 3 aprilie 2012, aceeași instanță a respins cererea apelantei de suspendare a judecății până la soluționarea dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca care are ca obiect rectificarea cărții funciare.
în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 176/1990, cu modificările și completările ulterioare, că intenția legii este aceea de a înlesni soluționarea amiabilă a situației juridice a lăcașurilor de cult și caselor parohiale ce au aparținut bisericii greco-catolice, dar care, pe timpul regimului comunist, au trecut în stăpânirea bisericii ortodoxe, calea acțiunii în justiție fiind consacrată ca subsidiară, adică îngăduită numai atunci când, în prealabil, s-a încercat potrivit legii soluționarea amiabilă, însă aceasta nu s-a putut realiza.
Instanța a mai reținut, din interpretarea prevederilor părții finale a alin. (2) al art. 3, că acțiunea în justiție poate fi exercitată nu doar atunci când comisia nu s-a putut întruni, ceea ce echivalează cu un refuz al rezolvării amiabile a problemei în discuție, ci și în cazul în care comisia s-a întrunit, dacă nu s-a putut ajunge la un acord asupra soluției de rezolvare, astfel încât ambele părți să fie mulțumite, acceptând fără rezerve o asemenea soluție. In aprecierea Curții, este sugestiv faptul că legiuitorul întrebuințează, în cuprinsul evocatelor prevederi legale, expresia "decizia nemulțumește una dintre părți", lăsând astfel a se înțelege că acordul, atunci când se încheie, trebuie să fie deplin, precis și foarte lămurit, deci cu vocația de a stabili, consimțit de ambele părți, noua situație juridică a lăcașului de cult și/ sau a casei parohiale vizate.
Doar într-o asemenea ipoteză trebuie considerat că niciuna dintre părți nu ar mai avea interes de a promova acțiune în justiție, diferendul inițial fiind înlocuit cu un desăvârșit acord de voințe.
per a contrario, când o asemenea înțelegere lipsește în totul sau, deși ea se realizează, nu stinge toate punctele litigioase existente, se impune concluzia că partea interesată are dreptul de a deschide acțiune în justiție, în concretizarea dreptului său, fundamentat constituțional, de acces la justiție.
în procesul de față Curtea a avut în vedere că reclamanta a depus la dosarul primei instanțe o serie de înscrisuri care atestă că în mai multe rânduri, începând cu anul 2005 a invitat-o pe pârâtă la discuții privitoare la lăcașul de cult folosit de Parohia Ortodoxă Gilău I.
înscrisuri privitoare la intenția de dialog a părților au fost întocmite și în anul 2007, precum și în anul 2009, apelanta făcând, în cuprinsul motivelor de apel, o referire specială la procesul-verbal încheiat la data de 21 februarie 2009.
Potrivit apelantei, acest proces-verbal ar face dovada faptului că între părți s-a ajuns la un compromis, cu valoare de acord, ce respectă dorința credincioșilor, în sensul că Biserica Ortodoxă va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru Biserica Greco - Catolică, pe un teren oferit de comuna Gilău, în schimbul renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.
Examinând acest proces-verbal, Curtea a apreciat însă că între părți nu s-a ajuns la un veritabil acord, ca înțelegere aptă să stingă divergențele existente, ci doar la o înțelegere preliminară cu valoare generală, de principiu, ce ar fi trebuit urmată de altele, care, punctual și detaliat, să stabilească în mod definitiv situația juridică a lăcașului de cult.
Curtea a mai reținut că, în cuprinsul procesului-verbal se afirmă, între altele, că "în concluzie, Pr. Sebastian Popa (reprezentantul Parohiei Ortodoxe Gilău I, subl. noastră)" a spus că în principiu este de acord cu construirea unei noi biserici pentru greco-catolicii din Gilău, dar nu înainte ca greco-catolici să prezinte acel act notarial de renunțare definitivă asupra bisericii vechi, sau a vreunui alt act care să le conferă liniștea".
Totodată, se arată în procesul-verbal și că "Pr. Petrică Tintelecan (reprezentantul Parohiei Române Unite cu Roma Greco - Catolice, subl. noastră) a spus că și dânsul acceptă ideea construirii unei noi biserici, deși soluția îl dezavantajează, dar că a semna cine știe ce act notarial prin care să declare că Biserica Greco - Catolică a comunei Gilău renunță la vechiul lăcaș de cult, sau a vreunei altfel de document similar, așa ceva nu este dânsul abilitat să semneze".
Același proces-verbal menționează că "Dialogul a luat sfârșit prin discuția dintre Pr. Petrică Daniel Tintelecan și domnul O.K., vice-primarul, în care Pr. Tintelecan se angaja că nu va demara procedurile de deschidere a procesului dacă până la sfârșitul lunii martie va primi un răspuns favorabil din partea Consiliului Local al comunei Gilău. De data aceasta Pr. Tintelecan a precizat că așteaptă un calendar clar, pe date precise, în care să fie precizat, când se va semna protocolul de punere în posesie a terenurilor, când se va trece efectiv la punerea în posesie etc".
Toate cele de mai sus atestă, în aprecierea Curții, că părțile au stabilit doar direcțiile de principiu utile încheierii în viitor a unui acord, fără a încheia însă o înțelegere care să asigure soluționarea completă și clară a pretențiilor reclamantei.
Declarația martorului A.K., audiat de prima instanță (f. 124), nu poate trimite la o altă concluzie, martorul învederând în mod explicit că, în aprecierea sa, "se putea ajunge la o soluție amiabilă și în acest moment se poate ajunge la o astfel de soluție", precum și că "După întâlnirea din 2009 reprezentanții ambelor biserici au plecat cu convingerea că cu concursul consiliului local problema va fi rezolvată".
Este limpede, așadar, că martorul face vorbire nu despre faptul că rezolvarea aspectelor litigioase s-ar fi realizat la întâlnirea din data de 21 februarie 2009, ci despre posibilitatea ca în viitor, implicându-se și Consiliul Local al comunei Gilău, să se ajungă la rezolvarea situației dintre părți.
Astfel cum același martor atestă, rezolvarea nu a intervenit, Consiliul local al comunei Gilău nealocând, în vederea construirii unei noi biserici de către reclamantă, suprafața de 4.300 mp teren (43 ari) acceptată inițial, ci doar pe aceea de 1.000 mp (10 ari).
Dovada faptului că între părți nu s-a realizat, la 21 februarie 2009, o înțelegere în sensul prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 este făcută și prin aceea că la data de 21 decembrie a aceluiași an, deci peste 10 luni, s-a încheiat un nou proces-verbal (f. 25) în care se arată că la noua încercare de conciliere directă stabilită pentru această dată Parohia Ortodoxă Română Gilău I nu a trimis niciun reprezentant și nici nu a comunicat vreun înscris prin care să își precizeze punctul de vedere.
Astfel fiind, Curtea a conchis în sensul că erau întrunite condițiile legale pentru promovarea prezentei acțiuni civile, fiind irelevantă întinderea culpei părților în legătură cu nerealizarea unui acord, după cum fără relevanță este și neîndeplinirea de către Consiliul Local al comunei Gilău a obligațiilor asumate, câtă vreme, în sensul legii, ceea ce prezintă importanță este doar realizarea unei înțelegeri definitive și mulțumitoare pentru ambele biserici implicate.
în ce privește fondul cauzei, Curtea a reținut, ca și prima instanță, că reclamanta este înscrisă în CF Gilău, ca proprietar tabular asupra imobilelor evidențiate în foaia de avere a acestei cărți funciare, înscrierea reclamantei fiind consecutivă radierii dreptului de proprietate înscris sub B + 3 în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Gilău (f. 8 - 10 dosar Tribunal).
Radierea dreptului de proprietate al pârâtei și intabularea celui al reclamantei s-au făcut încă în anul 2007, în temeiul unor hotărâri judecătorești menționate, și ele, sub B + 14, până la data pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj în prezentul proces pârâta neînțelegând să conteste aceste înscrieri tabulare.
Pe cale de consecință, reclamanta este intabulată ca proprietar desăvârșit asupra imobilelor menționate în foaia de avere, între care se cuprinde și acela revendicat în prezentul litigiu.
în considerarea acestei situații de carte funciară, dreptul de proprietate al reclamantei se situează sub protecția legii, protecție ce trebuie recunoscută și asigurată până când dreptul său ar ajunge să fie radiat ori, în genere, să nu îi mai aparțină în condițiile pe care legea le stabilește.
Erorile de înscriere în cartea funciară la care apelanta a făcut referire în cuprinsul cererii de apel ar putea fi analizate în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară, apelanta promovând, de altfel, o asemenea acțiune ulterior pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj, fără însă a fi fost soluționată până în prezent.
Dreptul său de proprietate fiind înscris în cartea funciară, reclamanta este prezumată proprietar, așa cum rezultă din prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr. 7/1996, în conținutul lor în vigoare la data promovării prezentei acțiuni.
Deși apelanta pune în discuție opozabilitatea față de ea a înscrierii făcute în anul 2007 în favoarea reclamantei, rămâne a se observa că, așa cum s-a arătat mai sus, înscrierea dreptului reclamantei s-a făcut în relație și ca o consecință a radierii dreptului apelantei, invocându-se hotărâri judecătorești în care părțile de astăzi au avut, de asemenea, calitatea de litigante, deci de participante la un proces finalizat prin hotărâri ce le sunt, în limita dispozițiilor lor, opozabile.
Nu poate fi socotit întemeiat nici motivul de apel prin care se invocă, esențial, opțiunea pentru cultul religios ortodox a unui număr mare de credincioși din localitatea Gilău (6437 în anul 2002 ), față de numărul mic (72) al celor de rit greco-catolic, întrucât o asemenea distincție nu este avută în vedere de lege.
Sub acest aspect, Curtea a observat că Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaște Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice) prin art. 3 alin. (2), dreptul la acțiune în justiție fără a condiționa examinarea pe fond a pretențiilor sale de apartenența actuală a unui anumit număr de credincioși la acest cult, în intenția legii aflându-se adoptarea unor măsuri cu caracter reparatoriu față de o biserică pusă în situația de a-și pierde lăcașurile de cult și, în genere, bunurile printr-un act normativ al autorităților comuniste.
Or, câtă vreme legea nu condiționează analiza pe fond a pretențiilor reclamantei de numărul ori proporția credincioșilor greco-catolici, vocația ei reparatorie ignorând asemenea elemente de fapt, nici instanțele de judecată, ca interprete ale legii, nu au dreptul să distingă și să condiționeze mai mult decât o face legea însăși.
Fără a nesocoti, în plan extrajuridic, rolul istoric, social și cultural pe care instituția bisericii 1-a avut în cadrul fiecărei comunități, Curtea a înțeles însă a considera că în lipsa unei dispoziții a legii care să impună o soluționare a cauzei în sensul motivelor arătate la punctul III al cererii de apel, analiza legalității și temeiniciei prezentei acțiuni nu ar putea fi făcută decât prin raportare la regulile de drept care, obișnuit, guvernează regimul juridic al proprietății.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău I, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, recurenta susține că decizia instanței de apel este dată cu interpretarea greșită a procesului verbal din data de 21 februarie 2009 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ), care atestă faptul că ambele părți au ajuns la un compromis care să respecte voința credincioșilor. Existența înțelegerii a fost recunoscută de către reprezentanții reclamantei pe toată durata litigiului, inclusiv prin întâmpinarea în apel și cuvântul pe fond în apel. Condițiile cerute de ambele părți în vederea executării acordului (renunțarea la biserica veche, respectiv, construirea efectivă a bisericii noi) au valoarea juridică a unor condiții rezolutorii și nu a lipsei de acord, așa cum greșit a interpretat instanța de apel.
Recurenta mai susține că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă chiar și în ipoteza lipsei unui acord, în condițiile în care reclamanta a refuzat să mai continue discuțiile în vederea finalizării acestuia. însă, așa cum rezultă din probele administrate, chiar reclamanta invocă existența unei înțelegeri.
Tot în cadrul criticii referitoare la soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile Decretului-lege nr. 126/1990 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece instanța reține că acțiunea formulată pe legea specială ar fi admisibilă chiar și în cazul existenței unui acord, fie el și parțial, interpretare care golește de conținut prevederile textului de lege care insistă asupra prevalentei identificării unei soluții amiabile care să țină seama de dorința credincioșilor.
în ceea ce privește soluția dată pe fondul cauzei, recurenta susține aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 30 și art. 31 din Legea nr. 7/1996,art. 17 și 20 raportat la art. 77 din Legea nr. 71/2011. înscrierea efectuată în cartea funciară în anul 2007 are doar efect de opozabilitate a dreptului, prezumția de proprietate putând fi răsturnată chiar dacă nu s-ar admite în prealabil o acțiune de rectificare a cărții funciare. Reclamanta a pretins că are calitatea de proprietară tabulară ca efect al sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, însă din examinarea acestei sentințe precum și a încheierii de carte funciară 09 iulie 2007 rezultă că se referă la alte imobile decât cel care cuprinde lăcașul de cult. Instanța de apel a ales să ignore această realitate juridică, iar pe de altă parte, a refuzat să suspende judecata până la finalizarea acțiunii de carte funciară, suspendarea fiind justificată de existența dreptului ce face obiectul rectificării și nu de momentul în care această cerere a fost introdusă. în acest sens, recurenta arată că înțelege să atace pe această cale și încheierea prin care s-a respins cererea de suspendare.
Recurenta mai invocă încălcarea dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Decretul nr. 177/1948, precum și nemotivarea deciziei sub acest aspect. în cadrul acestei critici se susține că cerința referitoare la opțiunea credincioșilor inclusiv în cadrul soluționări acțiunii de către instanță. Chiar dacă s-ar admite interpretarea dată de către instanța de apel, în sensul unei soluționări strict conform dreptului comun, nu poate fi ignorată aplicarea prevederilor art. 37 și 38 din Decretul nr. 177/1948, în vigoare până în anul 2007, privind principiul libertății religioase în ceea ce privește schimbarea confesiunii lăcașului de cult în situația în care majoritatea membrilor decid acest lucru. Recurenta mai arată că, deși a susținut această critică la pct. III în motivele de apel, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra ei.
Prin întâmpinare, intimata Parohia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Gilău a solicitat respingerea recursului, apreciind că soluția și considerentele deciziei din apel sunt conforme dispozițiilor legale incidente în cauză.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, înalta Curte reține următoarele.
Critica referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii este nefondată. Instanța de apel a apreciat în mod corect că valoarea procesului-verbal din 21 februarie 2009 nu poate fi aceea a unui acord care să lămurească definitiv situația lăcașului de cult.
Curtea de apel a făcut o analiză detaliată a conținutului acestui proces-verbal, pe care 1-a corelat cu celelalte probe administrate (declarația martorului A.K. și procesul-verbal din 21 decembrie 2009), stabilind că ceea ce s-a discutat între părți la data de 21 februarie 2009 nu a reprezentat decât o înțelegere preliminară, care a prefigurat o posibilitate de rezolvare a diferendului (așadar, o etapă în procedura de rezolvare pe cale amiabilă, reglementată de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990), posibilitate care, însă, nu s-a materializat, datorită faptului că autoritatea administrativă locală, de a cărei intervenție depindea rezolvarea situației, nu a atribuit reclamantei terenul în suprafața pretinsă, necesară edificării unui nou locaș de cult.
Calificarea de către recurentă a unora dintre elementele acestei înțelegeri preliminare ca având valoarea unor condiții rezolutorii este improprie. Astfel, recurenta susține că ar avea această natură mențiunile din procesul-verbal referitoare la renunțarea de către reclamantă la biserica veche, respectiv, construirea efectivă a bisericii noi.
Pentru a fi în prezența unei condiții, ca modalitate a actului juridic, ar fi trebuit să existe și manifestarea de voință neechivocă, în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, act de voință care să genereze drepturi și obligații în beneficiul, respectiv, în sarcina părților contractante.
Or, în speță, procesul-verbal analizat nu conține decât consemnarea punctelor de vedere ale participanților la întâlnirea din 21 februarie 2009, fără a stabili în sarcina acestora obligații a căror executare să poată fi cerută în temeiul principiului obligativității convențiilor și nici drepturi asupra lăcașului de cult, care să poată fi valorificate direct în temeiul pretinsei convenții.
Este adevărat că reclamanta nu a contestat existența procesului-verbal din 21 februarie 2009, însă nu i-a acordat aceeași valoare juridică pe care o susține recurenta. Pe tot parcursul procesului, reclamanta a susținut constant că încercările de rezolvare a diferendului pe cale amiabilă nu au dat rezultat, în ciuda discuțiilor preliminare, ceea ce a și determinat promovarea acțiunii în instanță.
Susținerea recurentei, în sensul că, excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă chiar și în ipoteza lipsei unui acord, este nu numai contradictorie, în raport cu argumentele anterioare susținute în motivarea recursului, prin care se tinde la dovedirea existenței unui acord, dar și contrară prevederilor tezei finale a art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990. Potrivit acestui text legal: "Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun".
Tot datorită conținutului precis și clar al prevederii legale citate, înalta Curte găsește nefondată și critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990 în ceea ce privește excepția inadmisibilității (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurenta susține (din nou, în mod contradictoriu față de critica analizată în paragraful anterior) că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că acțiunea formulată pe legea specială ar fi admisibilă chiar și în cazul existenței unui acord, fie el și parțial, interpretare care ar goli de conținut prevederile textului de lege care insistă asupra prevalentei identificării unei soluții amiabile care să țină seama de dorința credincioșilor.
Acest raționament al recurentei este vădit în contradicție cu litera și spiritul prevederilor actului normativ special, care deschid calea acțiunii în justiție, atât în situația în care nu se ajunge la un acord, cât și în cazul în care "decizia nemulțumește una dintre părți".
în ceea ce privește criticile formulate împotriva soluției date asupra fondului cauzei, înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe prevederile art. 480 C. civil și Decretul-lege nr. 126/1990, prevalându-se de calitatea de proprietară tabulară. Reclamanta a susținut că și-a reînscris dreptul de proprietate în cartea funciară asupra lăcașului de cult în temeiul sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă și irevocabilă.
Cu privire la această înscriere, pârâta s-a apărat invocând nevalabilitatea operațiunii de carte funciară efectuată la poziția B - 14 în foaia de proprietate a CF Gilău, deoarece hotărârea judecătorească invocată de reclamantă se referă la alte imobile, nu la cel în litigiu.
Instanța de apel a considerat că a astfel de apărare nu poate fi valorificată în cadrul acțiunii în revendicare, ci în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară. Deși apelanta pârâtă a făcut dovada că este în curs de judecată o acțiune cu un asemenea obiect, instanța de apel a respins cererea apelantei pârâte de suspendare a judecății, cu motivarea că acțiunea în rectificare a fost promovată după pronunțarea sentinței primei instanțe în prezenta cauză.
Recurenta critică soluția instanței de apel, atât sub aspectul respingerii cererii de suspendare, dar și pe motiv că instanța de apel a refuzat să analizeze în cadrul acestui litigiu apărarea sa referitoare la depășirea limitelor efectului sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca cu ocazia efectuării operațiunii de la poziția B - 14 în foaia de proprietate a CF Gilău.
înalta Curte consideră că prin respingerea cererii de suspendare a judecății, pârâta este adusă în imposibilitatea de a-și valorifica această apărare, deoarece după rămânerea irevocabilă a soluției de admitere a acțiunii în revendicare în prezenta cauză, soluția ce ar urma a se pronunța în litigiul privind rectificarea cărții funciare ar deveni inutilă.
în speță, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece instanța învestită cu cererea de rectificare a cărții funciare va stabili dacă înscrierea efectuată în favoarea reclamantei în temeiul sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost tăcută în limitele dispuse prin această hotărâre judecătorească, sau dimpotrivă, prin depășirea acestora, așa cum susține recurenta. în acest din urmă caz, dacă se va constata că imobilul ce formează obiectul prezentei cauze nu a fost vizat de sentința civilă nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca și că radierea dreptului pârâtei, respectiv reînscrierea dreptului reclamantei, s-au efectuat de către registratorul de carte funciară fără titlu (ceea ce ar avea drept consecință rectificarea cărții funciare în sensul înlăturării înscrierii neconforme), reclamanta nu ar mai putea să-și întemeieze acțiunea în revendicarea lăcașului de cult pe înscrierea dreptului său la poziția B - 14.
Faptul că acțiunea în rectificare a fost formulată ulterior pronunțării sentinței de fond nu constituie un motiv de respingere a cererii de suspendare, în condițiile în care nu se constată exercitarea abuzivă a dreptului de a formula această acțiune, ci partea încearcă să-și valorifice un drept în cadrul procesual indicat chiar în considerentele deciziei recurate.
Pe de altă parte, instanța de apel a reținut în mod greșit că în cadrul acțiunii întemeiate pe prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu prezintă relevanță voința credincioșilor. Sintagma "potrivit dreptului comun" cuprinsă în conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate avea semnificația transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere de revendicare de drept comun. Ca atare, învestită cu o astfel de cerere, instanța nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Instanța de apel nu a lămurit situația de fapt cu privire la îndeplinirea acestei cerințe.
Având în vedere aprecierea greșită a instanței de apel cu privire la necesitatea suspendării cauzei în condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., precum și nelămurirea situației de fapt cu privire la criteriul special al voinței credincioșilor, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Respectând prevederile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel va suspenda judecata până la soluționarea irevocabilă a litigiului având ca obiect cererea pârâtei de rectificare a cărții funciare înregistrată sub nr. 31534/211/2011 la Judecătoria Cluj-Napoca, urmând ca la reluarea judecății apelului să se aibă în vedere atât soluția irevocabilă ce se va pronunța în respectivul litigiu, precum și reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor.
în ceea ce privește critica recurentei referitoare la nepronunțarea instanței de apel asupra argumentelor sale de la pct. III din motivele de apel (cele vizând aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 37 și 38 din Decretul nr. 177/19489, înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în finalul considerentelor deciziei recurate că prezenta acțiune este supusă regulilor care guvernează regimul juridic al proprietății, înlăturând astfel aplicabilitatea textelor de lege invocate de apelanta pârâtă. Recurenta nu argumentează din punct de vedere juridic de ce ar fi greșit raționamentul instanței de apel privind inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, iar reiterarea de către recurentă a aceleiași critici din apel nesocotește existența judecății anterioare și tinde la învestirea instanței de recurs cu o analiză devolutivă a criticii din apel, ceea ce excede cadrului procesual al recursului.
în raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, înalta Curte nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de recurentă, acestea fiind stabilite numai după soluționarea cauzei deduse judecății, când s-a știut care era partea care datora celeilalte cheltuieli de judecată, ca fiind parte căzută în pretenții în sensul art. 274 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 483/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 393/2013. Civil → |
|---|
